În ziua de 6 Ianuarie se celebrează Teofania sau Arătarea lui Dumnezeu în Treimea cea deofiinţă, eveniment ce a avut loc la botezul Domnului  Iisus Hristos de către Ioan. Deşi îndeobşte sărbătoarea este numită Bobotează, dimensiunea duhovnicească a sărbătorii este o îndoită arătare: pe de o parte arătarea lui Iisus Hristos ca Mesia şi ca Dumnezeu întrupat, iar pe de altă parte arătarea Sfintei Treimi.

Unicitatea creştinismului ca şi religie revelată stă în întruparea Fiului lui Dumnezeu ca Fiu al Omului, dar şi în credinţa că Dumnezeu este o singură fiinţă deţinută deplin, egal şi inconfundabil de trei persoane: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Cu alte cuvinte, omul fiind finit şi creat nu ar fi putut şti cum este fiinţa infinită care l-a creat dacă aceasta nu s-ar fi descoperit. Ceea ce ştim astăzi despre Dumnezeu, dincolo de ce mintea noastră poate înţelege din ceea ce Dumnezeu a creat, se datorează descoperirii pe care însuşi Dumnezeu ne-a făcut-o nouă.

Din punct de vedere liturgic sărbătoarea este însoţită de o precelebrare în Ajun, o zi de post, de ajunare – mâncare de post seara, sau chiar de post negru. În cele două zile Sfânta Liturghie este continuată cu Slujba cea Mare de sfinţire a apei. Cu această apă sfinţită care nu se strică se sfinţesc credincioşii şi casele lor. Aghiasma Mare se bea pe nemâncate cel puţin opt zile până la odovania (sfârşitul) praznicului Bobotezei.

De remarcat poate ar fi şi faptul că botezul lui Ioan este diferit de Botezul lui Hristos. Botezul lui Ioan era un botez al pocăinţei de păcat, iar Botezul lui Iisus Hristos este o trecere la viaţa ce veşnică, „căci, câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi îmbrăcat.” (Galateni 3:27) De asemenea Faptele Apostolilor în capitolul 19 consemnează că Pavel a botezat în numele Domnului Iisus pe ucenicii ce au fost botezaţi cu botezul lui Ioan. Botezul lui Ioan se făcea printr-o singură scufundare, iar Botezul în Hristos se face prin trei scufundări în numele Sfintei Treimi.

Cuvântul botez vine din grecescul baptizo care înseamnă scufundare. De aceea acţiunea presupusă de cuvântul românesc a boteza este aceea de scufundare. Când Ioan boteza, oamenii ce primeau botezul lui, intrau în apele Iordanului până la gât, îşi mărturiseau păcatele, apoi erau scufundaţi de către Ioan. Când a venit Iisus să se boteze de către Ioan, Sfânta Scriptură menţionează faptul că „îndată, ieşind din apă, a văzut cerurile deschise şi Duhul ca un porumbel coborându-Se peste El.”(Marcu 1:10). Acest îndată arată că Iisus Hristos nu avea păcat, ci spre deosebire de ceilalţi oameni care stăteau să-şi mărturisească păcatele el îndată s-a botezat.

Sfinţenia acestei zile să ne ajungă şi pe noi, să ne curăţescă sufletele şi să ne lumineze mintea spre cunoaşterea adevăratului Dumnezeu!

*Articol apărut în cotidianul Magazin Sălăjean

În data de 6 decembrie este prăznuit cu mare bucurie Sfântul Ierarh Nicolae episcop al Mirelor Lichiei care a trăit în prima jumătate a secolului IV, pe vremea împăraţilor  Diocleţian, Maximilian şi a Marelui Constantin. Pe trupul său avea urmele mărturisirii fiind închis în timpul prigonirii creştine şi eliberat de Constantin. Cu toate că  nu este consemnat în mod deosebit în lucrări contemporane lui, deşi nu a rămas nimic scris de mâna lui, amintirea  şi cinstirea lui a intrat adânc în conştiinţa creştinătăţii, fapt recunoscut liturgic şi de către Biserică prin închinarea zilei de joi din fiecare săptămână pomenirii lui.

Sfântul darului

            Dragostea şi grija pe care Sfântul Nicolae a arătat-o faţă de păstoriţii lui a făcut posibilă pomenirea lui peste veacuri. Binele pe care la făcut a inspirat pe mulţi la a-i urma pilda, nu întâmplător luna în care este pomenit este numită luna darurilor. Ceea ce a impresionat însă a fost discreţia sa. Este cunoscut felul cum în mod tainic le-a dăruit celor trei surori trei pungi de galbeni ca să aibe zestre pentru măritiş. Prin această faptă de discretă generozitate s-a făcut părinte înţelept în locul tatălui lor care se gândea se pare să trăiască în mod ruşinos de pe urma frumuseţii lor.

            Pomenirea Sfântului Nicolae care a ştiut să fie părinte demn este străjuită de pomenirea unor sfinte care au fost ucise de taţii lor. Este vorba de Sfânta Varvara (4 decembrie) şi Sfânta Filofteia (7 decembrie). Părinţii creştini de peste veacuri şi-au dorit să urmeze pilda Sfântului Ierarh Nicolae, şi pentru ca şi copii lor să fie binecuvântaţi de Sfânt îşi arată dragostea faţă de copii prin darurile atât de mult aşteptate.

Sfântul Nicolae şi Zalăul

            Sfântul Ierarh Nicolae este unul din protectorii Zalăului pentru cel puţin două motive: unul este dragostea credincioşilor faţă de sfânt prin faptul că pe strada Crasnei se ridică o frumoasă biserică în cinstea şi cu hramul Sfântului Ierarh Nicolae. Iar al doilea este dragostea Sfântului Ierarh Nicolae faţă de credincioşii zălăuani pentru că a ales să se facă şi el zălăuan prin prezenţa unei părticele din sfintele lui moaşte la biserica ce se ridică în cinstea lui. Astfel avem acum ocazia ca să ne exprimăm dragostea faţă de Sfântul Nicolae vizitându-l la „casa lui” de pe strada Crasnei şi urmându-i exemplul de generozitate prin darurile pe care şi noi le putem face celor dragi şi nu numai.

*Articol apărut în cotidianul Magazin Sălăjean la 06.12.2011

          „Cel dintâi chemat”

Chemarea la care a răspuns Sfântul Andrei, a fost cea de Apostol al lui Hristos Dumnezeu, care l-a transformat din pescar în „pescar de oameni”(Matei 4:20) împreună cu fratele său Petru şi cu ceilalţi doi fraţi Iacov şi Ioan. De fapt Andrei şi Ioan, care erau mai tineri, l-au urmat pe Hristos Iisus încă de la Botezul acestuia în apele Iordanului, când erau ucenici ai lui Ioan Botezătorul. Iată ce spune Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan în Evanghelia sa: „A doua zi iarăşi stătea Ioan şi doi dintre ucenicii lui. Şi privind pe Iisus, Care trecea, a zis: Iată Mielul lui Dumnezeu! Şi cei doi ucenici l-au auzit când a spus aceasta şi au mers după Iisus. Iar Iisus, întorcându-Se şi văzându-i că merg după El, le-a zis: Ce căutaţi? Iar ei I-au zis: Rabi (care se tâlcuieşte: Învăţătorule), unde locuieşti? El le-a zis: Veniţi şi veţi vedea. Au mers deci şi au văzut unde locuia; şi au rămas la El în ziua aceea. Era ca la ceasul al zecelea. Unul dintre cei doi care auziseră de la Ioan şi veniseră după Iisus era Andrei, fratele lui Simon Petru. Acesta a găsit întâi pe Simon, fratele său, şi i-a zis: am găsit pe Mesia (care se tâlcuieşte: Hristos). Şi l-a adus la Iisus. Iisus, privind la el, i-a zis: Tu eşti Simon, fiul lui Iona; tu te vei numi Chifa (ce se tâlcuieşte: Petru).” (Ioan 1:35-42) Acesta este motivul pentru care Andrei este socotit cel dintâi chemat, pentru că a crezut că Iisus este Mesia, şi s-a făcut propovăduitorul acestei credinţe mai întâi în casa sa, familiei sale şi apoi ne-a făcut pe toţi familia lui Hristos.

          “Ocrotitorul României”

Sfântul Andrei este socotit ocrotitorul şi altor ţări sau biserici. Sfântul Andrei este întemeietorul Bisericii din Constantinopol si prin urmare ocrotitorul spiritual al Patriarhiei Constantinopolului; sfânt ocrotitor al Scoţiei de aceea   crucea în forma de X stă ca simbol al Scoţiei pe drapelul britanic; ocrotitor al poporului rus, care în perioada ţaristă avea crucea lui Andrei pe stindardul ţării.

În anul 1997 Sinodul Bisericii Ortodoxe Române l-a proclamat pe Sfântul Apostol Andrei “Ocrotitorul României”, iar ziua lui de prăznuire sărbătoare bisericească naţională. Există şi un proiect de lege prin care ziua Sfântului Andrei este declarată sărbătoare naţională şi zi nelucrătoare, care în data de 23 noiembrie a trecut de Senat urmând a fi dezbătută de Camera Deputaţilor.

Demersurile menţionate au un substrat de recunoaştere istorică a activităţii apostolice a Sfântului Andrei, care a fost primul încreştinător al unei părţi din teritoriul actual al României şi anume Dobrogea. Celebrul istoric bisericesc Eusebiu de Cezareea contemporanul Marelui Împărat Constantin este primul care menţionează în scris faptul că Andrei a predicat în Sciţia – Dobrogea de astăzi. Deşi lumea de atunci a Dobrogei era una de cultură eminamente grecească, confluenţa civilizaţiilor a fost la fel de vie ca şi astăzi. Prezenţa spirituală a Sfântului Apostol Andrei, credinţa nouă pe care o aducea şi minunile care îl însoţeau a făcut ca percepţia lui să aibe reverberaţii şi dincolo de Dunăre. Ecoul propovăduirii sale răzbate încă printre veacuri prin toponimele din zonă precum Peştera Sfântului Andrei sau Pârâul Sfântului Andrei. De asemenea poveştile bătrâneşti spun că dacii l-au numit Apostolul Lupilor, deoarece se spune că un lup l-ar fi condus la peştera de unde îşi făcea propovăduirea. Ei au considerat că acest lup este căpetenia lupilor, şi tot acest lup ar fi fost alături de daci la căderea Sarmizegetusei. Pe de altă parte deşi Andrei este un nume grecesc care înseamnă “plin de bărbăţie, de curaj” dacii îl legau de denumirea de lup care în limba lor ar fi “daoi”.

Cert este că sămânţa creştină pe care Apostolul Andrei a lăsat-o a rodit însutit, Dobrogea beneficiind de celebre centre episcopale active dintre care cel mai renumit a fost Tomisul, Constanţa de astăzi.

Poporul care urma să se întemeieze s-a format împreună cu noua credinţă ce se răspândea. Când poporul român s-a ştiut defini ca entitate naţională, vorbitoare de aceeaşi limbă, cu aceleaşi tradiţii,  s-a definit creştin. Astfel sufletul românesc a fost din faşă creştin, şi altă credinţă nu a cunoscut. Înainte ca identitatea naţională să fie definită în secolul 19 în concepţia etnică aşa cum o avem astăzi, poporul român ştia că are o unitate fiinţială, definită de credinţa creştină ortodoxă (drept măritoare) şi limba română singura latină din acest spaţiu.

Aşadar putem spune că astăzi, în ziua de pomenire a Sfântului Andrei, sărbătorim sufletul românesc ce îşi va avea unirea trupului celebrată mâine! Aşadar mulţi şi fericiţi ani popor român şi sfântă credinţă străbună!

*Articol apărut în cotidianul Magazin Sălăjean la 30.11.2011

Unul dintre cei mai iubiţi şi mai celebrii sfinţi contemporani, care mişcă sufletele credincioşilor este Sfântul Ierarh Nectarie, ce este celebrat în fiecare an la data de 9 Noiembrie. Pomenirii lui vor fi închinate rândurile ce urmează pentru amintirea celor ce îl cunosc şi pentru cunoştinţa celor ce nu au auzit de el până acum.

Pentru al descrie pe Sfântul Ierarh Nectarie nu voi povesti toată viaţa lui, ci voi puncta câteva momente relevante pentru calităţile şi sensibilitatea lui, care se doresc în cele din urmă un îndemn la a-i urma pilda vieţii, pentru că dacă el a fost capabil de empatie, dragoste şi credinţă, şi noi la rândul nostru putem face la fel.

Copilul care i-a scris o scrisoare lui Iisus Hristos

            Născut la 1 Octombrie 1846 micuţul Anastasie, pentru că aşa se chema din botez avea să fie ocrotit de Maica Domnului a cărei Acoperământ este prăznuit în această zi. După ce începe primii ani de educaţie în casa părinţilor săi, va fi trimis de aceştia pentru continuarea studiilor la Constantinopol unde lucra pentru a se întreţine într-un magazin şi va fi încercat de mari lipsuri. În timpul unei ierni un bun domn Temistocle la întâmpinat în timp ce tânărul Anastasie ducea corespondenţa şi pentru că l-a văzut dezbrăcat s-a oferit să ducă el scrisorile la poştă. Pe drum observă că printre scrisorile adresate diferitelor persoane stă şi una pe care era scris citeţ şi ordonat destinatarul: Domnului nostru Iisus Hristos cu adresa: Sus în cer. Evident că a fost intrigat de conţinut. A citit-o:

„Hristoase al meu,

Hainele mi s-au rupt, pantofii mi s-au stricat şi mi-e frig. Din ce-mi dă stăpânul nu-mi ajunge nici de mâncare. N-am reuşit să trimit aproape nimic mamei mele, care este săracă. Ce să mă fac acum? Cum ies eu din iarnă, Doamne? Ajută-mă! Mă închin Ţie!

Robul Tău,
Anastasie“

Domnul Temistocle a făcut atunci o minunată faptă trimiţîndu-i copilului Anastasie din partea Domnului Iisus Hristos hăinuţe şi pantofi, îmbrăcându-l astfel cu credinţă, râvnă şi sfinţenie în Dumnezeu cel care i-a ascultat rugăciunea.

Mai departe viaţa la dus la douăzeci de ani în oastea lui Hristos primind la călugărie numele de Lazăr, iar mai apoi când a luat schima cea mare (schimnicia) a primit numele de Nectarie cu care îl pomenim noi azi. După ce şi-a terminat şi studiile universitare a fost dus la Alexandria în Egipt unde a fost hirotonit preot apoi Mitropolit al Pentapolisului în Libia. Bârfa, invidia şi răutatea unor slujitori alexandrini vor face ca abia după un an să fie scos din demnitatea mitropolitană şi să devină pribeag prin Grecia. La Atena va fi numit director la celebrul seminar particular Rizarios.

Directorul care ştergea pe jos

            Smerenia şi dragostea lui a schimbat sufletele tinerilor băieţi din seminarul atenian. Au fost surprinşi să găsească o inimă în care se ascundea dragostea lui Hristos. Generaţiile care l-au cunoscut ca şi îndrumător s-au considerat binecuvântate dăruind bisericii unii dintre cei mai celebrii slujitori. Pilduitoare este atitudinea lui când doi băieţi ce s-au bătut au fost aduşi în faţa lui pentru a fi pedepsiţi, iar el a spus: Vai, eu sunt de vină, nu am dat o pildă de viaţă destul de bună pentru ca aceşti copii să nu facă aşa ceva! Vă rog să nu îmi mai aduceţi de mâncare trei zile! Această atitudine a schimbat realmente sufletele tinere, care nu îndrăzneau să mai greşească cumva.

            Se spune că Sfântul a fost văzut dimineaţa înainte de răsăritul soarelui spălând şcoala pe jos şi toaletele. Iar aceasta a făcut-o pentru ca omul de servici să nu îşi piardă slujba pentru că era bolnav şi nu putea veni la servici. Ştiind că are copii mici şi că el era sursa de venit din casă, pentru ca acei copii să nu rămână fără de mâncare şi dezbrăcaţi a făcut tainic acest lucru, în aşa fel ca lipsa omului de servicu să nu fie simţită. De aceea cei cu probleme la servici şi cei care nu au un loc de muncă se roagă sfântului să le ajute.

Sfântul tămăduitor de cancer

            Între 1904 şi 1907 Sfântul Nectarie ridică o mănăstire de maici în insula Eghina, unde se retrage şi îndrumă duhovniceşte obştea până la trecerea la cele veşnice în anul 1920 la data de 8 noiembrie. Anii de la Eghina nu au fost uşori, deoarece dincolo de lipsuri nu l-au părăsit ura confraţilor săi din care de fiecare dată, oricât de josnică ar fi fost Bunul Dumnezeu îl scotea cu cinstea nepătată. Oamenii de rând îl iubeau necondiţionat cu atât mai mult cu cât se tămăduiau prin rugăciunile lui, sau aducea ploaia când insula era sub secetă, tot prin rugăciune. Şi-a cunoscut sfârşitul dinainte, şi după ce a fost ţinut la pat aproape două luni a trecut la Domnul. Dar cum viaţa sfinţilor e mai vie şi mai palpitantă după moarte, aghiografia lui continuă până astăzi prin minunile ce le-a făcut. Mai întâi de toate trupul nu i-a putrezit timp de douăzeci de ani de la aflarea moaştelor sale. Abia în 1953 s-au descompus dar oasele lui dăruiau mireasmă şi multe vindecări. De aceea Biserica Greciei l-a trecut în rândul Sfinţilor în anul 1961. Cele mai multe minuni relatate în cărţi ce se tipăresc an de an vorbesc despre tămăduiri miraculoase ale cancerului. Voi aminti aici doar tămăduirea extraordinară consemnată de un părinte grec cu numele tot de Nectarie care a ridicat o biserică în cinstea Sfântului. Era bolnav de cancer la gât şi după mai multe încercări de a fi operat a reuşit să fie primit de o echipă de medici londonezi care erau într-un schimb de experienţă la Atena. Era bucuros că va fi operat dar era şi foarte slăbit şi se ruga sfântului să îi ajute. În ajunul operaţiei a început să verse ceva negru, pentru ca dimineaţa medici să constate cu surprindere tămăduirea sa miraculoasă.

Dacă aş fi un bob de grâu, aş aştepta cuminte

Ca să mă coc, răbdând smerit în arşiţa fierbinte.

Apoi, legat cu fraţi de-ai mei, la moară de m-ar duce

De pietre m-aş lăsa sfărmat, s-ajung făină dulce.

Cînd m-aş vedea trecut de sită, asta mi-ar fi dorinţa:

Cu rugă de m-ar frământa, plângând, prescurăriţa.

Iar de m-ar pune în cuptor, oricât de-ncins să fie,

O, Doamne, ce frumos aş creşte, s’ajung la Liturghie!

Când preotul se roagă-n taină, îngenunchind sfios,

M-aş preschimba, prin Duhul Sfânt, în Trupul lui Hristos.

Şi dacă toate s-ar plini, un dor mi-ar mai rămâne:

Ca toate boabele de grâu să fie doar o pâine.

Monahia prof. Nicodema Stoica

în revista Talita kumi sept.-dec. 2008

]]> http://marginionut.wordpress.com/2011/11/05/daca-as-fi-un-bob-de-grau/feed/ 0 marginionut lan_de_grau http://marginionut.wordpress.com/2011/11/05/teorii-si-teoreticieni-ai-controlului-social/ http://marginionut.wordpress.com/2011/11/05/teorii-si-teoreticieni-ai-controlului-social/#comments Sat, 05 Nov 2011 12:30:32 +0000 Ionut Margin http://marginionut.wordpress.com/?p=926 ]]>            Suscitând interesul majorităţii sociologilor, controlul social ca şi concept şi realitate de studiu, a putut sta la primele analize şi primele forme de sociologie juridică. Acesta este motivul pentru care în rândurile ce vor urma vom căuta să urmărim diferitele teoretizări ale controlului social în marile şcoli de sociologie, şi prin aceasta să conturăm o imagine de ansamblu asupra acestui subiect.

            Deşi Edward Alsworth Ross este cel care în anul 1901 a introdus definitiv în câmpul teoriei sociologice termenul de control social, prin publicarea lucrării Social control. A Survey of the Fundation of Order[1], nu este primul care a folosit acest termen şi nici primul care a dezbătut această problematică.[2] Înaintea lui Auguste Comte vorbind despre ordine ca manifestare a moralei şi religiei a abordat problematica controlului social[3].  Pe de altă parte Ross recunoaşte că a găsit termenul folosit de el şi la Herbert Spencer[4]. Aceeaşi idee se contura şi în şcoala franceză conturată în jurul lui Emile Durkheim care vorbea de un control social în teza sa de doctorat[5] ca şi constrângere socială.

            Totuşi şcoala de sociologi americană, după tipărirea lucrării lui E.A. Ross a dezvoltat tema jurisprudenţei sociale depăşind teza franceză a constrângerii sociale.  Astfel Ross în lucrarea sa amintită mai sus promovează o teorie originală asupra mecanismelor şi pârghiilor prin care societatea îşi asigură stabilitatea şi funcţionalitatea. În acest context controlul social este înţeles ca un control exercitat asupra fiecăruia dintre noi de semenii noştri în cadrul grupurilor sociale sau a legăturilor şi relaţiilor sociale. De aici a fost un pas până la studierea mijloacelor de control manifestate prin conflicte soluţionate, astfel s-a născut studierea măsurilor de control, a şcolii de jurisprudenţă pe care după Ross cel mai bine o surprinde Roscoe  Pound în lucrarea Jurisprudence tipărită prima dată în 1959[6]. Ross încarcă formele interioare de control social de cel mai înalt nivel de eficacitate dar recunoaşte că cel mai specializat şi organizat mecanism al controlului social este dreptul.[7]

            Americanul Whilliam Graham Sumner[8] vorbind de controlul social, vede în cutumele societăţii o reglare a conduitelor, deoarece aceste obişnuinţe se transformă în reguli imperative pentru generaţiile ce urmează, şi controlează conduita indivizilor fiind mijloace ale controlului social informal.

Un alt  teoretician, Ellwood pune accentul pe idealuri pe care s-ar baza controlul social, reducând astfel controlul social la o moralitate socială, la drept, religie şi educaţie.[9] La aceasta a reacţionat Georges Gurvitch[10] subliniind că „pericolelor unei sociologii a ordinii li se opun aici pericolele unei sociologii a progresului, la fel de contestabil.[11]

La nivelul de concepţie a lui Ross însă s-a ridicat C. H. Cooley care defineşte controlul social ca „un control al societăţii prin ea însăşi, orientat asupra propriului său proces de organizare şi creare”[12] care viza întregul social, atât individul cât şi societatea, introducând concepţia spontaneităţii dinamice în controlul social.[13]

Cele două concepţii au fost preluate într-un act de compromis ideatic de alţi doi autori americani: Park Robert şi Burgess Ernest[14] care văd o interferenţă în procesul social şi fac o clasificare a formelor de exercitare: a) forme elementare, spontane de control social precum ceremoniile; b) opinia publică şi c) instituţiile juridice, religioase, politice etc…[15]

„Pentru Kurt H.Wolff, noţiunea de control social are două semnificaţii, corelate între ele, dar şi semnificativ distincte^[16]:

            “1. El denotă faptul că o persoană este condiţionată şi limitată în acţiunile sale de către grupuri, comunitatea şi societatea din care face parte şi că această limitare şi condiţionare de acţiuni îndeplineşte funcţii latente sau manifeste pentru grupuri, comunităţi şi societate şi, în măsura în care persoana împărtăşeşte scopurile şi normele unităţilor sociale şi pentru ea însăşi.

            2.El denotă faptul că în orice interacţiune socială, în măsura în care persoana limitează sau condiţionează acţiunile altora ori în care acţiunile ei sunt limitate şi condiţionate de către alţii, de către grupuri sociale, comunităţi sau societăţi din care ea poate  sau nu să facă parte, mecanismele prin care are loc această condiţionare şi limitare care au ele înşele un caracter social. Mecanismele sunt sociale prin faptul că ele însele implică, într-un fel sau altul, acţiunile altora: folosirea de sancţiuni, procesul de socializare, internalizare, manipulare deliberată a simbolurilor etc., … ea include controlul care serveşte interesele indivizilor şi grupurilor interne, care sunt în conflict cu cele ale persoanei sau persoanelor controlate (s.ns.).”[17]

Talcott Parsons sociolog american postbelic pune bazele unei teorii structuralist-funcţionaliste a acţiunii sistemelor sociale, a unei teorii a ordinii sociale şi a regulilor de menţinere şi conservare a sistemului[18]. „Controlul social este din punct de vedere al actorului, motivaţia lui de a combate comportamentul deviant (violator de norme), în timp ce din punct de vedere al sistemului social el este complexul de forţe care rezultă în reechilibrarea sistemului.”[19]

George Gurvitch, care vede în controlul social, “ansamblul modelelor culturale…prin care societatea, orice grup particular şi orice individ participant înving tensiunile şi conflictele prin echilibre temporare şi iau măsuri în vederea unor noi eforturi creatoare”[20], propune o paradigmă culturală.

Mai amintim în final şi pe Jan Szczepanski, care vorbeşte de un sistem al controlului social în sensul că: “Fiecare grup, fiecare colectivitate socială dezvoltă o serie de măsuri, sugestii, modalităţi de convingere, interdicţii şi constrângeri, sisteme de persuasiune şi presiune, sancţiuni până la constrângerea fizică inclusiv sisteme şi modalităţi de exprimare a recunoştinţei, acordări de distincţii şi premii, datorită cărora comportarea indivizilor şi subgrupurilor sunt conduse spre concordanţa cu modelele acceptate de acţionare, de respectare a criteriilor de valori, într-un cuvânt, cu ajutorul cărora se formează conformismul membrilor”^[21]

Din cele de mai sus putem concluziona că în totalitate concepţiile referitoare la controlul social propun virtuţi teoretice explicative şi comprehensive la adresa realităţii sociale dar mai ales îşi doresc finalităţi practice pozitive.

BIBLIOGRAFIE

1. Comte,Auguste, System of positive polity, Volume 1, Lenox Hill, New York, 1973, p. 389
2. Durkheim, Emile,  De la division du travail social, Macmillan, New York,1933 – Business & Economics, p. 439
3. Gurvitch, Georges,  Sociology of law, Transaction Publishers, New Jersey, 2001, p. 315
4. Ross, Edward Alsworth,  Social control. A Survey of the Fundation of Order, Transaction Publishers, New Jersey, 2009, p. 433
5. Pound, Roscoe, Jurisprudence, The Lawbook Exchange, Ltd., New Jersey, 2000, p. 855
6. Pound, Roscoe, Social control through law, Yale University Press, 1942
7. Spencer, Herbert, The principles of psychology,  Longman, Brown, Green, and Longmans, Londra, 1855, p. 646
8. Spierenburg,Pieter, Social Control and History: An Introduction, la adresa: http://www.ohiostatepress.org/Books/Book%20PDFs/Spierenburg%20Social_Intro.pdf
9. Stanca, Iustin, lect. Univ. Dr., Curs Sociologie Juridică, Modulul X, Controlul Social, Ed. Univ. De Vest,  Arad 2002, p.30
10. Sumner, Whilliam Graham,  Folkways: A Study of Mores, Manners, Customs and Morals, Cosimo Inc., New York, 2007, p. 696
11. Vlăduţ, Ion, Conf. Univ. Dr. Introducere în Sociologia Juridică, ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2003, p.224

Ajută-mi Doamne, să îmi port crucea!

dacă doriţi accesaţi şi:

http://vimeo.com/16275866

Masacrele împotriva populaţiei româneşti din toamna anului 1940

La cinci zile după Dictatul de la Viena, pe data de 5 septembrie 1940 ora 7.00, prima unitate maghiară trece frontiera pe la Sighetul Marmaţiei. Două armate ungare intră pe teritoriul Ardealului anexat:

• Armata I – cu un efectiv de 208000 militari, care a operat în partea de nord-est a Transilvaniei
• Armata a II-a – cu un efectiv de 102000 militari, care a operat în zona Oradea-Cluj.

În prima zi principalele oraşe ocupate au fost Carei, Satu Mare, Sighetul Marmaţiei şi Ocna Şugatag. S-au stabilit 9 etape de înaintare, fiecare a câte 40-80 km. Ultimele localităţi luate în stăpânire la data de 13 septembrie 1940 au fost Sfântu Gheorghe şi Târgu Secuiesc.^[3] Înaintarea trupelor maghiare s-a produs în condiţii paşnice, neexistând decât câteva incidente răzleţe cu ostaşii români aflaţi în retragere pe teritoriul Transilvaniei “de sud”. Armata horthystă a fost întâmpinată cu bucurie de către numeroşi localnici unguri, păstrându-se până astăzi imagini cu trupele maghiare defilând prin principalele oraşe ale Ardealului cedat. ^[4]

La numai 3 zile de la intrarea armatei ungare de ocupaţie pe teritoriul românesc´, a început seria masacrelor împotriva populaţiei civile româneşti. Acestea au avut o intensitate crescută în primele două săptămâni de la anexarea Transilvaniei de Nord. Astfel, în doar 11 zile, trupe ungureşti au ucis aproximativ 1.000 de români. Cel mai afectat de ucideri a fost judeţul Sălaj, unde au fost masacraţi 477 de români.^[5]

Nuşfalău, 8 septembrie 1940

Nuşfalău este o comună din judeţul Sălaj, aflată la 39 km de oraşul Zalău. După ce la 7 septembrie 1940, armata ungară intră în Şimleul Silvaniei, iar o zi mai târziu ocupă Zalăul, în comună are loc un nou masacru împotriva civililor etnici români. Victime au fost 11 oameni, două femei şi 9 bărbaţi din satul bihorean Almaşu Mare, care se aflau în trecere spre casă în Nuşfalău.

Faptele au fost stabilite de către Tribunalul Poporului din Cluj, prin Hotărârea nr. 1, sentinţa publică din 13 martie 1946. În dimineaţa zilei de 8 septembrie 1940, la ieşirea din Nuşfalău, oamenii au fost opriţi din drum de localnicul etnic maghiar Szinkovitz Zoltan din comună şi de un soldat ungur care-l însoţea. Din sentinţa judecătorească reiese că aceşti doi maghiari au readus victimele în centrul satului, le-au percheziţionat, fără a găsi nimic comprominţător contra lor, şi-au însuşit obiectele personale, i-au bătut în mod sistematic şi i-au împus cu baionetele, după care cele două femei au fost lăsate în libertate. Cei 9 bărbaţi au fost urcaţi într-o căruţă militară, care a fost îndreptată spre comuna Zăuan până la o distanţă de aproximativ 500 de metri de această ultimă comună, unde românii au fost ucişi prin străpungerea cu baioneta în inimă. Concomitent, alţi doi localnici etnici maghiari, din proprie iniţiativă, le-au prins pe cele două femei lăsate libere, ducându-le la locul masacrului unde au împărtăşit aceeaşi soartă ca şi cei 9 bărbaţi.^[6]

Toate cadavrele au fost înmormântate sumar şi acoperite numai cu frunze, iar îngroparea lor în cimitirul satului Nuşfalău a avut loc numai peste câteva zile, la stăruinţa locuitorilor, după ce cadavrele începuseră să se descompună. Numele etnicilor maghiari este cunoscut şi ei au fost pedepsiţi de către Tribunalul Poporului din Cluj, pe când militarii făptaşi unguri au rămas neidentificaţi.

Treznea, 9 septembrie 1940

Monumentul din centrul comunei dedicat victimelor horthyste din Treznea

Printre cele mai mari tragedii împotriva românilor săvârşite de către armata horthystă în înaintarea sa pe teritoriul Ardealului anexat se înscrie şi masacrul de la Treznea, comună aflată în judeţul Sălaj, la 15 km de oraşul Zalău. Trupe maghiare aparţinând batalionul 22 Grăniceri Debreţin aflat sub comanda locotenentului Akosi au intrat la data de 9 septembrie în localitate. Primele victime au fost copiii aflaţi cu vitele la păscut, cadavrele lor fiind descoperite ulterior pe izlazul comunal. După ocuparea satului, unităţile maghiare au dezlănţuit măcelul. Români şi evrei au fost masacraţi cu focuri de mitraliere, străpunşi cu săbiile şi baionetele, iar casele atacate cu grenade şi incendiate. În urma acestor incidente au murit 93 de persoane, dintre care 87 de români şi 6 evrei.^[7]

Versiunea oficială dată la Budapesta a fost aceea că trupele maghiare care au intrat în comuna Treznea au fost atacate cu focuri de armă de fiica preotului din localitate şi de către alţi localnici, varianta fiind una falsă deoarece există dovezi prin care se demonstrează că masacrul a fost unul premeditat, armata horthystă abătându-se din marşul său pentru a-i ataca pe românii din sat. Versiunea maghiară este infirmată chiar de către un general ungur, care a intervenit în ultimul moment, diminuând dimensiunea dezastrului şi mustrându-l pe locotenentul Akosi, declarând textual:^[8]

În fiecare an pe 9 septembrie sătenii din Treznea comemorează victimele acestui masacru la monumentul din localitate dedicat acestora.

Ip, 13/14 septembrie 1940

Monumentul din Ip ridicat în memoria românilor ucişi de armata maghiară

Cea mai mare şi mai îngrozitoare atrocitate comisă de armata ungară în complicitate cu etnicii maghiari locali, unde au căzut cele mai numeroase victime nevinovate -157 de morţi^[5]- cu ocazia ocupării Ardealului, este cea de la Ip, localitate din judeţul Sălaj, aflată la 45 km de oraşul Zalău. Modul în care s-a desfăşurat acest masacru a fost stabilit de către instanţa Tribunalului Poporului din Cluj la 13 martie 1946.

Sub pretextul răzbunării celor doi militari unguri morţi într-o explozie în comuna Ip la 7 septembrie 1940, cu ocazia trecerii trupelor prin localitate, locotenentul Vasvári Zoltán din armata horthystă părăseşte în ziua de 13 septembrie 1940 localitatea Nuşfalău unde se afla cantonat, îndreptându-se cu compania sa spre comuna Ip. Motivarea uciderii celor 157 de localnici este şi de această dată una fictivă, deoarece explozia s-a produs din cauza unui defect de ambalaj al muniţiei, dovadă fiind faptul că cei patru români arestaţi au fost eliberaţi după aproximativ o lună.

În noaptea de 13 spre 14 septembrie, în jurul orei 11 noaptea, locotenentul Vasvári Zoltán ajunge în comuna Ip. Imediat, împreună cu câţiva etnici maghiari încep să vâneze casele românilor. Aceştia erau treziţi din somn şi apoi ucişi cu cruzime. Localnicii unguri erau în special folosiţi pentru a indica gospodăriile româneşti. A doua zi dimineaţa, din ordinul locotenentului, mai mulţi localnici au fost puşi să sape o groapă în cimitiriul satului, iar alţi săteni au fost scoşi cu căruţele şi au mers din casă în casă pentru a ridica şi transporta cadavrele la cimitir.

În fiecare an pe 14 septembrie sătenii din Ip comemorează victimele acestui masacru la monumentul din localitate dedicat acestora.

Cerişa, 15 septembrie 1940

Fără a mai exista şi în acest caz vreun motiv de represalii, o companie de militari unguri neidentificaţi, conduşi de doi ofiţeri, au intrat, în dimineaţa zilei de 15 septembrie, în satul Cerişa, judeţul Sălaj. Date despre masacru aflăm din aceeaşi sentinţă a Tribunalului Poporului din Cluj. Aceşti soldaţi adună din localitate 64 de români, pe care îi duc pe dealul de lângă comună. În timpul strângerii sătenilor, aceiaşi militari împuşcă 7 oameni. Ajungând la locul amintit, unul dintre ofiţeri a ordonat evreilor să iasă în faţă şi astfel au ieşit 5 persoane, care au fost îndrumate, sub pază, pe celălalt versant al dealului. Apoi celor 59 de români rămăşi li s-a poruncit să fugă pe deal în jos, ceea ce ardelenii au executat, iar soldaţii, la ordinul ofiţerului, au deschis focul după ei. Norocul celor proscrişi în acest fel la moarte a fost că au reuşit să se ascundă la timp prin râpele şi cutele de teren ale dealului, astfel că numai un anume Herţa Gavril din comuna Cosniciul de Jos a fost lovit mortal.

Concomitent cu această teribilă operaţiune, pe celălalt versant s-a procedat în acelaşi fel şi cu cei 5 evrei, 4 dintre ei fiind împuşcaţi.^[6]

Marca, 15-16 septembrie 1940

În dimineaţa zilei următoare masacrelor de la Ip, o companie de honvezi ce făcea parte din unitatea cantonată la Şimleul Silvaniei şi-a făcut apariţia în comuna Marca, din judeţul Sălaj aflată la 55km de oraşul Zalău. Această companie a fost însoţită şi de civili din Ip, dintre care unii erau îmbrăcaţi în haine militare, pentru a nu fi recunoscuţi. În ziua de 15 şi 16 septembrie 1940 aceşti militari, sub conducerea lui Ösz Arpad drept călăuza şi a lui Incze Ştefan, ambii din comuna Ip, au împuşcat pe câmp şi în curţile locuitorilor doi evrei, 3 slovaci şi 6 români. În documentele maghiare, motivul uciderii celor 11 persoane a fost retorsiunea militară. Pretextul nu este nici aici unul valid, deoarece în această comună nu numai că nu aveau nimic de reprimat din cauză că nu li se întâmplase nimic, dar nici măcar nu trecuseră trupele maghiare prin Marca.^[9]

Breţcu, 16 septembrie 1940

La 12 septembrie 1940, Boldea Niculae din comuna Breţcu, judeţul Covasna, şi fiul său mai mare cu acelaşi nume, au fost închişi la Primăria localităţii, pe motivul că tatăl s-a plâns că fiul a fost bătut de către un localnic maghiar. Armata ungară intră în comună la 13 septembrie, iar căpitanul care comanda acea unitate a dispus ţinerea în continuare a românilor în arest. În noaptea de 13 spre 14 septembrie 1940 au fost devastate casele la aproximativ 20-30 de români de către oamenii din sat şi soldaţi. La 14 septembrie este întemniţat şi fiul cel mai mic al lui Boldea, în vârstă de 14 ani.

La 16 septembrie 1940, mai mulţi soldaţi maghiari merg la casa familiei Boldea, sub pretextul de a lua haine şi alimente necesare pentru expulzarea bărbaţilor în România. După ce au luat cele trebuincioase, militarii s-au întors la primărie, unde au dispus ca victimele să fie urcate într-un camion, ce a pornit mai apoi spre graniţa. Militarii s-au oprit însă pe vârful Măgheruş, unde Boldea şi fiii săi au fost împuşcaţi şi apoi îngropaţi.^[9]

Mureşenii de Câmpie, 20 septembrie 1940

Tragedia familiei preotului român Andrei Bujor din satul clujean Mureşenii de Câmpie şi a altor locuitori din comună a avut loc după instaurarea oficială în Transilvania ocupată a administraţiei militare ungare. În localitate erau cantonaţi soldaţi ai armatei maghiare, conduşi de locotenentul Csordás Gergely, din Regimentul 19 honvezi din Nyiregyhaza.^[10]

Modul în care s-a desfăşurat această atrocitate a fost stabilit de aceeaşi instanţă clujeană, Tribunalul Poporului, la 13 martie 1946. În casa preotului român, ce era căsătorit şi avea 3 copii, erau cantonaţi mai mulţi soldaţi unguri. Fiind deranjat de agresivitatea militarilor, părintele pleacă la Cluj pentru a solicita intervenţia comandamentului militar, însă se întoarce în seara zilei de 20 septembrie, fără a obţine nimic. Locotenentul Csordás Gergely trimite imediat o patrulă de 12 soldaţi înarmaţi în casa preotului Bujor cu ordinul precis de a-l extermina împreună cu toată familia, precum şi cu cei arestaţi în aceeaşi după amiază: cantorul Gurzău Ioan şi soţia lui Valeria, învăţătorul Petrea Gheorghe împreună cu soţia Natalia, fiica Rodica în vârstă de 5 ani şi soacra Ana Miron. Soldaţii trimişi se conformează ordinului primit şi îi împuşcă pe toţi cei prezenţi în casa parohială şi anume pe membrii familiei Bujor prin camerele de culcare, iar pe ceilalţi prin curte. Aceeaşi soartă a împărtăşit-o şi servitoarea preotului, unguroaica Juhasz Sarolta. Toate victimele, în număr de 11, au fost îngropate în aceeaşi noapte în curtea casei. S-a dovedit apoi în faţa instanţei clujene că masacrul a fost comis la îndemnul contelui Wass Albert, care îl ura pe părintele Bujor din cauza unui teren de vânătoare şi pentru că vedea în dânsul un mare român.

Cronologia altor masacre

• 7 septembrie 1940, în satul bihorean Mihai Bravu începe seria atrocităţilor împotriva etnicilor români. Până pe 7 septembrie 1940 judeţul Bihor este ocupat în totalitate de către armata maghiară. În acest context are loc şi tragedia din localitatea menţionată când 22 de ţărani români, printre care şi doi copii, sunt adunaţi pe câmp şi împuşcaţi de soldaţi unguri.^[5]
• 8 septembrie 1940, în satul Ciumărna din judeţul Sălaj trupele ungare au ucis 11 persoane, în înaintarea lor spre centrul Ardealului.^[7]
• 9 septembrie 1940, Zalău soldaţi maghiari rămaşi neidentificaţi au intrat în casele românilor Vicaş Grigore şi Prunea Gheorghe. omorând prin împuşcare pe Vicaş Grigore împreună cu soţia şi fratele său, precum şi pe soţia lui Prunea Gheorghe, însărcinată în ultima lună. În colţul casei lui Vicaş, tot aceşti soldaţi au mai ucis un ţăran din comuna Treznea, cu numele Pop Nicolae, care venise cu lapte la Zalău. Numărul victimelor ucise a fost 27.^[11]
• 10 septembrie 1940, Huedin trupele maghiare de ocupaţie în marşul lor spre Cluj-Napoca au maltratat şi ucis pe protopopul ortodox Aurel Munteanu şi pe poliţistul Gheorghe Nicula.^[6]
• 13/14 septembrie 1940, în comunele Belin şi Zăbala din judeţul Trei Scaune interbelic, astazi Covasna, trupele maghiare sosite in aceste localităţi au atacat şi vandalizat casele românilor, oamenii fiind bătuţi şi maltrataţi în speranţa determinării lor să treacă frontiera în România. Mai multe familii şi-au părăsit caminele plecând în Regat, iar alţii au fost expulzaţi de către autorităţile ungare, proprietăţile lor fiind confiscate.^[12]
• 16 septembrie 1940, honvezi maghiari, rămaşi neidentificaţi, au ucis cu focuri de armă în comuna Halmăşd, judeţul Sălaj, 3 locuitori români, iar în dimineaţa zilei de 17 septembrie 1940 au fost împuşcaţi 7 membrii ai familiei Maticec, inclusiv un băiat de numai 5 luni. Toate aceste fapte au fost cuprinse în sentinţa din 13 martie 1946 a Tribunalului Cluj.
• 16/17 septembrie 1940, în comuna bihoreană Sântion, familia ţăranului Tipănuţ Gheorghe a fost maltratată de câţiva soldaţi maghiari. Soţia acestuia a fost lovită cu revorvelul şi cu picioarele, iar Tipănuţ împreună cu cei doi fii ai săi au fost împuşcaţi. Dintre cei 3 bărbaţi doar fiul cel mai mic a scăpat cu viaţă.^[13]
• 16 septembrie 1940, în satul Cosniciu de Sus, judeţul Sălaj, un grup de soldaţi horthyşti au scos din caselor lor pe mai mulţi români, dintre care 11 au fost omorâţi. Pe 18 septembrie 1940 un alt grup de militari au prins şi împuşcat pe locuitorul Costelaş Dumitru. În tot timpul masacrelor, soldaţii erau însoţiţi de civili din comunele vecine, rămaşi neidentificaţi, care indicau casele românilor.^[13]
• 18 septembrie 1940, în comuna Camăr, din judeţul Sălaj, 4 români sunt ucişi în pădurea Zăuan, după ce mai înainte au fost schingiuţi şi mutilaţi.^[13]
• circa 18-21 septembrie 1940, în comuna clujeană Aghireş un nou român a fost ucis şi maltratat. În toamna anului 1940, Kovacs Iosif în calitate de primar al localităţii a desfăşurat o activitate ostilă contra populaţiei româneşti şi evreieşti, pe care o denunţa comandantului militar, întocmind liste cu cei ce trebuiau maltrataţi. Astfel, săteanul Gheorghe Boc a fost ridicat de acasă în seara zilei de 18 septembrie 1940 de către o patrulă horthystă, fiind supus timp de câteva zile unor groaznice schingiuiri. Mai apoi a fost silit să-şi sape singur groapa, fiind împuşcat iar corpul tăiat cu săbii. Este ulterior îngropat la marginea unui rău, unde cadavrul a fost descoperit întâmplător, la scurt timp după asasinarea victimei.^[14]
• 22 septembrie 1940, în satul Sucutard, din judeţul Cluj, alţi 2 români şi evrei sunt ucişi. La îndemnul familiei de grofi unguri Wass din localitate sunt arestaţi cetăţenii Moldovan Iosif şi Câţ Ioan, care în anul 1938 au pornit un proces penal împotriva contelui Wass Albert pentru leziuni corporale. Surorile Mihaly Estera şi Rozalia au fost şi ele reţinute, bănuite de Wass pentru activitate comunistă şi denunţătoare la autorităţile româneşti faţă de acesta. În ziua de 22 septembrie 1940, cei 4 arestaţi au fost duşi sub pază militară în comuna Ţaga, unde a doua zi dimineaţa au fost împuşcaţi şi aruncaţi în groapa comună.^[10]
• octombrie 1943, în comuna Suciu de Sus, judeţul Someş interbelic, astăzi judeţul Maramureş, doi români sunt împuşcaţi, în timp ce încercau să se ascundă de militarii maghiari.^[15]

(Informaţiile au fost preluate de la adresa: http://ro.wikipedia.org/wiki/Masacre_%C3%AEn_Transilvania_de_Nord,_1940-1944)

]]> http://marginionut.wordpress.com/2011/09/06/nu-avem-voie-sa-uitam/feed/ 1 marginionut http://marginionut.wordpress.com/2011/08/26/cruciatii-de-la-eliberatorii-ierusalimului-la-cuceritorii-constantinopolului/ http://marginionut.wordpress.com/2011/08/26/cruciatii-de-la-eliberatorii-ierusalimului-la-cuceritorii-constantinopolului/#comments Fri, 26 Aug 2011 11:51:29 +0000 Ionut Margin http://marginionut.wordpress.com/?p=903 ]]>             Perioada cruciadelor este una dintre cele mai interesante momente ale istoriei, atât prin idealul care a mişcat masele dar şi prin rezultatele neaşteptate la care au ajuns. Iar cel mai elocvent moment a deturnării scopurilor ideatice a fost cucerirea Constantinopolului de către cruciaţi.

            De aceea în rândurile ce urmează a fi aşternute vom încerca să înţelegem ce a determinat o asemenea mutaţie psihologică încât creştinii care au pornit în război împotriva necredincioşilor să lupte în final împotriva creştinilor ce îi întâmpinau cu cruci şi icoane în mână. Dar pentru aceasta mai întâi vom vedea ce a făcut ca occidentul să se îndrepte spre orient în mod organizat într-o dimensiune strict religioasă, cine erau cruciaţii, iar mai apoi cum s-a motivat în conştiinţa cruciaţilor cucerirea Constantinopolului.

            Pentru a înţelege revărsarea occidentală spre orient şi cu precădere spre Ierusalim, trebuie să amintim mai întâi dimensiunea spirituală a pelerinului. Deoarece pelerinul creştin este acela care va duce în cele din urmă la o mişcare militară expansivă şi protectivă denumită cruciadă.

Pelerinajul  este un fenomen religios. Pelerinul este un înstrăinat care merge în căutarea a ceea ce lumea fizică de acasă nu îi poate dărui. Deşi este o deplasare fizică şi o înstrăinare de casă, de familial, de poziţia socială, pelerinajul oferă o învingere a spaţiului fizic şi a timpului profan. Face din pelerin un fiu al lui Dumnezeu. Deşi se îndreaptă spre un spaţiu fizic – Ierusalimul de pildă, el caută defapt Ierusalimul ceresc, iertarea păcatelor, salvarea din moarte, chiar şi vindecare.[1] De aceea pelerinul îşi ia această stare în mod particular şi oficios, printr-o slujbă specială oficiată de un preot, urmând a purta anumite semne distictive toiag şi desagă şi în final chiar semnul crucii.[2] Urmează a trăi din mila celor ce îl vor primi, de aceea era o mare binefacere să hrăneşti un pelerin, dar şi un risc ce nu era asumat de oricine.[3] Pelerin putea fi oricine, mirean sau preot, ţăran sau cavaler, principe sau rege.  Locul de pelerinaj era un loc sfânt, Roma, Compostela dar mai ales Ierusalimul. Deoarece cel mai sfânt loc Ierusalimul, care a fost dat de Împrăteasa Elena şi de Constantin creştinătăţii ca un spaţiu protejat, a căzut în mâna păgânilor, perşi mai întâi apoi arabi şi pe urmă a selgiucizilor s-a născut ideea în timp de eliberare a locurilor sfinte. Astfel s-a născut epoca cruciadelor având anii 1096 şi 1270 repere pentru o intensitate maximă existând în această perioadă o mişcare continuă punctată de opt mari evenimente ce vor purta numele de cruciade.[4]

Aceasta însă va însemna un conflict armat, un război sfânt. Cum se va împăca dar credinţa lui Tertulian conform căreia a fi creştin însemna că nu poţi fi soldat[5], sau porunca nu ucide, cu războiul, dar cu sintagma de război sfânt?

Ei bine lucrurile erau pe calea unei concesii a unui rău mai mic încă din timpul lui Augustin care vorbeşte de bellum justum[6] dar care va evolua în timp la o cale de izbăvire. Lupta împotriva necredincioşilor se va identifica cu lupta împotriva răului şi va avea ca plată iertarea păcatelor. ”Alexandru al II-lea declară că cei care ajung în Spania, pentru eliberarea de sub jugul Islamului, au dreptul la iertarea păcatelor. Este un privilegiu de război sfânt, care se poate dobândi pe orice câmp de bătălie.”[7] „Folosirea armelor împotriva păgânilor sau împotriva necredincioşilor nu ridică multe obiecţii. Ele asigură celor care au murit luptând, deoarece şi-au vărsat sângele pentru o cauză sfântă, o mântuire meritată şi indiscutabilă”[8].  Papa Leon IV în anul 848 vorbea deja de un proemium coeleste pentru cei care luptau împotriva necredincioşilor.[9]

Iată aşadar cum imboldul sufletesc curat al pelerinului se îmbină cu necesitatea pragmatică a siguranţei drumului. Pe de altă parte este o luptă ce se desfăşoară între lumea creştină şi cea mahomedană. Se naşte un nou concept cel de cruciadă la care va participa creştinul apusean, de la rege la ţăran. Toţi sunt în căutarea mântuirii, unii în dimensiune umilă iar alţii într-una cavalerească. „(…)ei merg împreună pentru acelaşi scop: Ierusalim, totuşi în mod diferit (…) Oamenii cu arme au datoria să deschidă drumul către cetatea sfântă şi să protejeze mulţimea dezarmată pe parcursul drumului său (…) prezenţa pelerinilor este unica justificare spirituală a aventurii cruciatului. Fără acest popor în marş, expediţia militară nu ar avea nici raţiune nici suflet.”[10] „Explicaţia pentru marele avânt al pelerinajului din secolul al XI-lea, care avea să conducă la cruciadă, o putem descoperi totuşi în renaşterea spirituală şi în dezvolatrea preocupărilor eshatologice la cumpăna dintre cele două milenii.”[11]Marea masă creştină în sine este mânată de acelaşi imbold, mântuirea, modul însă în care mântuirea este câştigată este în esenţă diferit, şi va favoriza în cele din urmă deturnarea adevăratului sens al cruciadei.

O caracterizare a cruciaţilor presupune o privire asupra păturilor sociale medievale. Ne vom lăsa ajutaţi de Jaques Paul care remarcă ”Aceste trupe populare (care îl însoţeau pe Petru Eremitul sau pe Gautier Fără de Avere n.n.) au fost recrutate de predicatori, care le lasă speranţa eliberării de toate relele şi purificării generale a lumii. Asemenea sentimente se combină destul de uşor cu impulsuri agresive. Eliberarea mormântului lui Hristos, chiar şi pentru oameni care nu poartă arme, este o expediţie violentă care trebuie să-i elimine pe duşmanii lui Dumnezeu. Masacrarea prealabilă a evreilor răspunde, incontestabil, unei anumite logici. Spiritului de părăsire a bunurilor şi de plecare fără întoarcere i se adaugă convingerea că folosirea forţei este indispensabilă realizării scopului lui Dumnezeu. La urma urmelor, cruciaţii se consideră a fi un popor ales, pe care Dumnezeu îl cheamă la Ierusalim pentru a realiza voinţa sa suverană prin intermediul lui. Devotamentul cel mai înalt, inspirat de spiritul mistic, poate atunci să coexiste cu onoarea, din moment ce trebuie să facă loc celor care au misiunea sfântă de a împlini voinţa lui Dumnezeu. Nimic nu opreşte o mulţime pusă în mişcare dintr-o asemenea convingere. Ea are întotdeauna dreptate, este mai presus de păcat şi de scandal. Neguvernabilă, ea urmează la întâmplare evenimentele, după propria-i inspiraţie. Nu se izbeşte decât de propriul eşec. Atrage asupra ei masacrul şi suferă astfel martiriul. În momentele critice, de exemplu la Antiohia, este în acelaşi timp inspirată şi fragilă. Fuga lui Petru Eremitul spune destul despre tensiunea de nesuportat a unei asemenea aventuri.”[12]

            ”Prin contrast, cruciada baronilor este cea a oamenilor pentru care mânuirea armelor este meseria. Ei au venit pentru a lupta, pentru eliberarea mormântului lui Hristos şi pentru a proteja pelerinii.”[13] Spiritul cavaleresc[14] este unul definitoriu defapt asupra raţionamentelor ideologice ale cruciadei. ”Cavalerii formau aşadar categoria socială a războinicilor profesionişti, luptând prin excelenţă călare. Fiecare cavaler sau miles se putea înarma potrivit averii sale, de unde rezultă că războinicii profesionişti constituiau în primul rând o categorie social economică. (…) trebuia să dispui în primul rând de un cal cu  harnaşament complet, precum şi de toată panoplia de arme ofensive şi defensive necesare luptătorului călare. De asemenea, cavalerul trebuia să aibă timp liber pentru a face antrenamentul de luptă, pentru a participa la diferite convocări în vederea exerciţiilor în grup”[15] Însă pentru aceasta era nevoie de venituri care se realizau dintr-o feudă. De aceea după posibilităţile lor cavalerii se deosebeau între ei. Pe treapta superioară se aflau cei care posedau un castel[16] însă ”majoritatea cavalerilor duceau în casele lor de ţară o existenţă pe jumătate ţărănească”[17]. Legile timpului prevedeau ca ”feudalul să lase moştenitor principal pe fiul cel mare”[18], astfel ceilalţi copii pretendenţi la titlul de cavaler ca să nu cadă în rândul ţăranilor se vedeau nevoiţi să îşi caute norocul în alte părţi mai puţin populate sau să participe la expediţii cruciate cu posibilitatea înbogăţirii.[19]

”Abnegaţia, slujirea, renunţarea la sine şi la bunurile sale pot în mod evident să întemeieze o viaţă creştină exigentă. Nu se cere nimic în plus în viaţa monastică. Cei care, în contextul cruciadei, iau iniţiativa de a întemeia ordine militare suportă consecinţa ultimă a acestei orientări.”[20] Iată modul în care iau naştere ordinele militare monahale care îmbină misiunea creştină cu cavalerismul şi onoarea. Desigur că un astfel de monahism militar va trezi neîncrederea unor reprezentanţi ai Bisericii precum Sfântul Bernard, în calea spre mântuire adoptată.[21]

Am văzut mai sus cum sa ajuns la ideea de călugăr luptător, îmbinând ascetismul unei vieţi în lipsuri cu cavalerismul. Foarte pe scurt vom privi asupra ordinelor călugăreşti ca şi reprezentaţi de frunte ai ideii de cruciadă.

            Ordinul Spitalului Sf. Ioan de la Ierusalim sau al Ospitalierilor a fost înfiinţat în anul 1070 în urma eforturilor neguţătorilor italieni din Amalfi care au obţinut de la califul de Cairo dreptul de a ridica un spital în Ierusalim. Se bazau pe deviza castitate-sărăcie-supunere. S-au dezvoltat foarte repede şi au acumulat bogăţii fabuloase care le vor permite să ajute peste 2000 de săraci zilnic şi deţineau o armată de mercenari. Pe timp de pace purtau o manta roşie, iar pe timp de război una neagră. S-au luptat cu templierii şi au acaparat averile lor după desfiinţare.[22]

            Ordinul templierilor întemeiat de prelaţii Hugues de Payens şi Geoffroy de Saint-Omer în anul 1119 format din 7 membrii şi vor ajunge în 200 de ani la un număr de aproximativ 15000 de membri cu 9000 de castele. Pentru că îşi aveau reşedinţa într-o aripă a  palatului din Ierusalim construit pe ruinele templului lui Solomon au primit numele de milicia Templi sau Templieri. Se considerau într-un exil continuu şi în război sfânt până la moarte, erau obligaţi să lupte şi când erau în inferioritate numerică şi să nu ceară niciodată ajutor. Unii au primit dreptul de a se căsători dar nu mai aveau dreptul să poarte pelerina albă simbol al castităţii. Au dobândit averi considerabile şi au intrat în conflict cu Ospitalierii, Papalitatea şi unii suverani Europeni.[23]

            Cavalerii teutoni sunt un ordin monahal militar instituit în anul 1128 cu scopul de a adăposti pelerinii germani sosiţi la locurile sfinte. Membrii erau împărţiţi în trei categorii: cavaleri (putea deveni cavaler orice tânăr robust capabil de efort peste 15 ani), capelani şi servanţi. Purtau manta albă cu cruce neagră, trebuia să trăiască în castitate şi sărăcie, nu-şi închideau camerele niciodată pentru a putea fi verificaţi.[24]

            Ordinele militare călugăreşti depindeau de scaunul papal şi nu de puţine ori erau folosite de papalitate ca instrument de expansiune.

            Acum că am văzut în mare cine erau defapt cuciaţii trebuie să remarcăm faptul că toţi cruciaţii urmează un mesaj evanghelic şi au o misiune sfântă: ”Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine şi să-Mi urmeze Mie.”[25] De aceea călătoria lor are un aspect ascetic şi eshatologic. Este o călătorie pentru izbăvirea de păcate pentru salvarea Ierusalimului dar şi a sufletelor proprii. ” Prin reflecţia asupra ei înseşi şi asupra Scripturii, cruciada devine un mijloc de mântuire evanghelică.”[26]

Cum se poate aşadar ca mânaţi de asemenea imbolduri cruciaţii să ajungă să cucerească Constantinopolul şi nu Ierusalimul? Cum mai poate fi vorba de iertarea păcatelor şi de război sfânt?

Răspunsul, deşi unul complex se află în realitatea cruciadelor de până la anul 1204, în schisma de la 1054 dar şi în ruptura dintere occident şi răsărit.

Pe scurt vom spune că experienţa realistă a cruciadelor care vor trece de la masacru la organizări militare şi puncte strategice va duce la un pragmatism militar.[27] Nefericitele experienţe ale înşelărilor bizantine vor aduce o dezaprobare şi o neîncredere faţă de bizantini.

Deşi primele contacte au fost fericite şi pline de speranţă rezultatul final va fi unul dezastruos. Din punct de vedere religios „ruptura veritabilă şi definitivă s-a produs odată cu cruciadele. (…) Cruciaţii au început prin a recunoaşte drepturile canonice ale episcopilor locali şi au intrat în comuniune sacramentală (…) avem numeroase mărturii ce afirmă fără urmă de îndoială că ruptura ecleziastică nu era consumată la sfârşitul secolului XI şi pe întreaga perioadă a secolului XII. Dar principii şi clericii latini au pus capăt acestei stări de lucru: episcopii răsăriteni au fost înlocuiţi de cei latini. Vestita cruciadă a IV-a mai cu seamă a dat lovitura de graţie vestigiilor unităţii ce încă existau.”[28]

Deturnarea planurilor celei de a IV-a cruciade a pornit de la prinţul bizantin Alexie fiul lui Isac II Anghel care a fost detronat şi orbit. Alexie a făcut promisiuni măreţe cruciaţilor: întreţinerea armatei şi a flotei cruciate timp de un an, plata a două sute de mii de dinari pentru cheltuielile de război ajutor împotriva necredincioşilor pe mai departe cu 10000 de ostaşi, întreţinerea a cinci sute de cavaleri la Ierusalim cât va trăi el şi cea mai măreaţă promisiune încetarea schismei religioase prin supunerea Bisericii Ortodoxe faţă de scaunul papal.[29] Bonifaciu de Montferrat a fost foarte receptiv şi împreună cu Enrico Dandolo reprezentantul Veneţiei au reuşit să convingă cruciaţii să se îndrepte către Constantinopol care a căzut în mâinile lor în luna aprilie a anului 1204[30]. Constantinopolul a fost cucerit practic de două ori, prima dată fiind cedat lui Isac II care nu a recunoscut pretenţiile cruciaţilor semnate în tratat de fiul său, pe de altă parte bizantinii îl urau şi nu l-au acceptat.[31] Astfel cruciaţii au cucerit Constantinopolul pentru ei. Momentul a fost atât de nefast şi de crunt încât a rupt relaţiile între cele două lumi definitiv, consumându-se astfel în mod practic schisma de la 1054.

Istoricul bizantin Nikita Acominatul a consemnat: ” (…) acest popor cu gât de aramă (…) au ridicat pe umerii lor crucea, au depus de mai multe ori legământ că vor trece prin ţările creştine fără a vărsa sânge, fără a se abate de la drumul drept, iar ei au rămas neînduplecaţi chiar şi atunci când locuitorii oraşului, înspăimântaţi de moarte, au încercat să-i îmblânzească pe învingători, ieşindu-le în întâmpinare cu cruci şi icoane, purtând imaginea lui Hristos.”[32]

Motivaţia uciderii creştinilor răsăriteni a rezidat în final în schismă şi în erezie. ”Sub pretext că grecii sunt eretici, edificiile religioase, ca şi cele publice au fost prădate fără deosebire.”[33]

Atitudinea papei faţă de acest eveniment este una realistă. ”Papa Inocenţiu III îi scria lui Bonifaciu de Montferrat: Neavând nici drept nici putere asupra Greciei, v-aţi abătut, imprudent şi în mod nechibzuit, de la planul vostru, îndreptându-vă privirea spre Constantinopol în loc de Ierusalim(…). Dar vinovăţia voastră se agravează prin faptul că nu aţi cruţat nimic şi pe nimeni, purtarea voastră a făcut ca biserica grecească să nu mai vrea să se supună tronului apostolic, văzând din partea latinilor numai fapte diabolice şi criminale, ceea ce le dă dreptul de a-i privi cu dezgust, ca pe nişte câini.”[34]

De altfel Papa Inocenţiu III când a aflat de deturnarea armatei lui Dumnezeu în alte scopuri ”a aruncat excomunicarea atât asupra participanţilor cât şi asupra republicii veneţiene.”[35]

În concluzie putem spune că drumul spre mântuire ales de cruciaţi s-a împlinit pentru fiecare aşa cum merita, adica cei care au căutat Ierusalimul cel Ceresc în parte l-au dobândit chiar şi pe cel pământesc, iar cei care au căutat propria îmbogăţire sub pretextul iertării păcatelor printr-un război sfânt au cules excomunicarea papală şi dezaprobarea istoriei. Am căutat în cele de mai sus să înţelegem cum s-au născut cruciadele şi cum a fost posibilă lamentabila deturnare a cruciadei a IV-a şi a sensurilor ei, de aceea considerăm că numele de cruciadă nu i se potriveşte în final.

Poet nepereche, prozator, eseist, gazetar, economist, cronicar. Iată doar câteva dintre atributele care ar putea caracteriza monumentala personalitate a lui Mihai Eminescu. De numele lui se leagă primul dicţionar de economie politică din ţară, ba chiar şi ideea construirii Catedralei Mântuirii Neamului. Despre dragostea sa pentru Biserică, despre preocupările sale gazetăreşti, uneori cu reverberaţii religioase, sau despre latura sa pragmatică ne-a vorbit prof. acad. dr. Tudor Nedelcea, cercetător ştiinţific la Institutul de Cercetări Socioumane „C.S. Nicolescu Plopşor“ (Craiova) – Academia Română şi pasionat de opera eminesciană.

Domnule academician, cum aţi putea descrie implicarea lui Eminescu în viaţa Bisericii din perioada în care trăit?

Am fost plăcut surprins să constat că Eminescu dorea o catedrală a mântuirii neamului. Aceşti termeni îi foloseşte Eminescu încă din 1881, atunci când la Bucureşti era o dezbatere între cercurile austro-ungare şi maghiare pentru reînfiinţarea unei mitropolii catolice la Bucureşti, având în vedere religia regelui nostru, religia catolică. Ei bine, primul din România care a luat atitudine împotriva acestei pledoarii nedrepte a fost Mihai Eminescu. El a fost acela care s-a contrapus acestui demers, publicând în ziarul „Timpul“ şi câte trei articole pe zi prin care arăta parlamentarilor că nu este normal ca într-o ţară ortodoxă să se creeze o catedrală catolică. Asta a atras după sine arestarea şi „îmbolnăvirea“ lui din 1883. El a demonstrat atunci că cel care urma să fie numit în scaunul acestei mitropolii, contele Peoli, era de fapt spion, iar faptul că Vaticanul l-a retras pe acest monsenior a arătat că argumentarea sa era întru totul justificată. De asemenea, Eminescu a spus că regele Carol I trebuia să aleagă între a fi de partea religiei supuşilor săi sau de partea religiei familiei sale. Ei bine, spre onoarea sa, regele Carol nu a aprobat înfiinţarea acestei catedrale. În această situaţie, Eminescu a venit cu ideea înfiinţării unei catedrale a mântuirii neamului. Această idee era mai veche, fiind exprimată în ziarul „Timpul“, însă nu cu aceşti termeni. Se pare că el, aflându-se în redacţia ziarului, a văzut dorobanţii care se întorceau de pe câmpul de luptă din Bulgaria, unde s-a purtat Războiul de Neatârnare, unii fără un picior, alţii zdrenţuiţi, şi atunci a afirmat că pentru aceşti nenorociţi, dar şi pentru cei care au căzut pe câmpul de luptă, avem datoria, noi toţi, să ridicăm o catedrală a mântuirii neamului, pentru a înlocui aceste jertfe de vieţi omeneşti. Acestea erau scrise într-un articol, dar termenul propriu-zis a apărut abia în 1881.

Lucru interesant este că, la aceste propuneri, Eminescu venea şi cu soluţii practice. Era un pragmatic… ce nu s-a văzut! Ei bine, pentru catedrala mântuirii neamului, Eminescu a spus că fondurile trebuie luate de la Loteria Naţională şi demonstra cu cifre statistice (este ştiut faptul că a fost pentru o scurtă perioadă profesor de statistică la universitate) că se poate lua o sumă oarecare pentru împlinirea acestui vis care, din păcate, nu s-a putut încă concretiza. Măreţul proiect a fost dezvoltat de patriarhul Miron Cristea, de patriarhul Teoctist şi, astăzi, de Preafericitul Patriarh Daniel. Acest text despre catedrala mântuirii neamului l-am găsit cu totul întâmplător.

Alături de ideea aceasta a catedralei mântuirii, Eminescu a mai susţinut că Biserica noastră strămoşească este o Biserică naţională, lucru pe care l-a şi demonstrat. Sunt foarte multe idei în ceea ce priveşte opinia lui despre Biserică şi despre Mântuitorul Hristos, are chiar un articol superb publicat în ziarul „Timpul“ la data de 12 aprilie 1881, în care vorbeşte despre viaţa Mântuitorul şi despre Învierea Sa, amintind totodată că singura modalitate de guvernare care ar putea fi în stare să aducă roade bune este cea creştină.

„Eminescu este creatorul sociologiei pozitivist-europene“

Ce ne puteţi spune despre partea operei sale care este mai puţin accesibilă şi cunoscută cititorului de rând?

Noi l-am perceput în manualele şcolare, şi chiar eu la facultate, ca filolog, doar ca mare poet, oarecum şi prozator, dramaturg, dar ceea ce mi se pare fundamental este publicistica lui, este gazetăria lui, care nu era o simplă gazetărie, cum se face în zilele noastre, ci era o adevărată enciclopedie, în care el aduna cunoştinţe din toate domeniile de activitate: din sociologie, din statistică, din economie, din istorie, din arheologie, religie etc. Marele sociolog Ilie Bădescu demonstrează că Eminesu este creatorul sociologiei pozitivist-europene şi ideile sunt preluate şi în domeniul economiei. Faptul că are foarte multe studii de economie în îndreptăţeşte să fie studiat şi la istoria doctrinelor economice. El nu s-a considerat niciodată poet. Atunci când Titu Maiorescu i-a tipărit, pe când el era în spital, un prim volum de poezie, în decembrie 1883, şi a apărut în ianuarie 1884, Eminescu nu a fost de acord cu acest volum afirmând că acestea nu sunt poezii, sunt versuri şi nu sunt încă bine organizate. Vă daţi seama cât de pretenţios era!

În timpul Războiului de Neatârnare, în 1877, Eminescu nu a scris nici o poezie. Nimeni nu a constatat treaba asta, eu însă am observat şi mi-am pus întrebarea: de ce? Am găsit răspunsul atunci când am cercetat cronica pe care a făcut-o unei piese de teatru care avea ca temă Războiul de Neatârnare, unde îl critică foarte dur pe regizor, în ciuda intenţiilor sale bune, afirmând că nu poţi să te joci cu suferinţa unui neam. Prin urmare, el nu a scris nici o poezie pentru că neamul despre care vorbea în aceea cronică era pe atunci în mare cumpănă, iar ţara nu stătea de poezele. În această perioadă, el pregătea pentru tipar un curs de economie politică. Este şi autorul primului dicţionar de economie politică, iar articolele sale erau atât de dure, încât oamenilor politici le era pur şi simplu frică de el. Mergea de multe ori chiar în parlament şi acolo le spunea parlamentarilor adevărul în faţă. Însuşi Titu Maiorescu, mentorul lui într-un fel, a fost atacat tangenţial de Eminescu, pentru faptul că fusese avocat într-un proces al fraţilor evrei Mihăilescu–Varşavski care concesionaseră Căile ferate române în timpul Războiului de Independenţă în favoarea lor. El mergea pe ideea că avocatul poate să apere şi un criminal. Ei bine, Eminescu a afirmat că avocatul trebuie să aibă mai întâi de toate o moralitate. În felul acesta l-a atins şi pe Titu Maiorescu, dar numai în calitate de avocat.

Eminescu şi presa bisericească

Care a fost dimensiunea religioasă a gazetăriei eminesciene?

Eminescu este, categoric, un promotor al presei bisericeşti, dar nu se limita la viaţa bisericească. Aducea în sprijinul acesteia argumente din toate domeniile de activitate. Era o adevărată enciclopedie în care se îmbinau toate pentru a se ajunge la atingerea sopului respectiv. Atunci când a demonstrat drepturile Mitropoliei Bucovinei asupra pădurilor şi a altor teritorii, el a venit cu argumente şi cu informaţii luate din statistici, din arhivele şi din comentariile străinilor. Era în permanent la zi cu tot ce se publica în Europa, mai ales despre România.

„El a fost cel care a dat definiţia economiei politice“

Care ar fi sintagma prin care l-aţi putea caracteriza cel mai bine, din perspectiva dumneavoastră, pe Mihai Eminescu?

Cred că „Eminescu – salvarea noastră“, pentru că, dacă s-ar studia şi s-ar aplica ideile lui, poate ar fi altă lume. Şi, tot legat de întrebarea aceasta, aş vrea să amintesc despre vizita unui ambasador al Braziliei la Bucureşti, un mare filosof şi om de cultură. A ajuns şi la noi, la Craiova, unde a primit titlul de doctor honoris causa. În discursul său a spus: „Vreau să mul- ţumesc României şi în special domnului Eminescu, datorită căruia Brazilia a avut cea mai mare dezvoltare economică din lume“. În anii â70, într-adevăr, ritmul de dezvoltare economică a Braziliei a uimit lumea. Ambasadorul a şi justificat afirmaţia sa, afirmând că economiştii lor au cunoscut opera lui Mihai Manoilescu care valorificase pragmatismul economic al lui Eminescu. Brazilienii l-au primit pe Eminescu prin Manoilescu şi iată-l recunoscut oficial de ambasadorul Braziliei, care a fost până acum trei-patru ani la Bucureşti. El a fost cel care a dat definiţia economiei politice.

Cum credeţi că receptează generaţiile de astăzi opera lui Eminescu?

Astăzi lectura clasică este concurată de internet, dar, fără doar şi poate, se va întoarce la forma ei iniţială şi bineînţeles la Eminescu. El se redescoperă în orice epocă. În perioada interbelică, de exemplu, a fost folosit şi de comunişti, şi de legionari, parţial însă, pentru că nu era nici de dreapta, nici de stânga. Chiar dacă este pus de către unii profesori universitari pe aceeaşi linie cu alţi scriitori şi poeţi, după mine obişnuiţi şi chiar mediocri, valoarea lui va creşte în timp. Nici nu are nevoie să fie lăudat sau idolatrizat excesiv, trebuie doar să i se citească opera în întregime, în special publicistica. A fost un consens general încă de la moartea lui. La mormântul lui, un ziarist care i-a făcut mult rău cât a fost în viaţă a dat indicaţia: „Doar poetul să fie studiat“. Ei bine, această indicaţie a durat de la 15 iunie 1889, de la moartea lui, până în 1980, atunci când a apărut primul volum din publicistica eminesciană. (interviu realizat de diac. Ioniţă APOSTOLACHE, ‘Ziarul Lumina’, vineri, 15 ianuarie 2010)

sursa