Ne-am trezit din hibernare
Şi-am strigat cât am putut:
Sus Cutare! Jos Cutare!?
Şi cu asta ce-am făcut?

Am dorit, cu mic, cu mare,
Şi-am luptat, cum am ştiut,
S-avem nouă guvernare?
Şi cu asta ce-am făcut?

Ca mai bine să ne fie,
Ne-a crescut salariul brut,
Dar trăim în săracie?
Şi cu asta ce-am făcut?

Ia corupţia amploare,
Cum nicicând nu s-a văzut,
Scoatem totul la vânzare?
Şi cu asta ce-am făcut?

Pentru-a câştiga o pâine,
Mulţi o iau de la-nceput,
Rătăcesc prin ţări străine?
Şi cu asta ce-am făcut?

Traversăm ani grei cu crize,
Leul iar a decăzut,
Cresc întruna taxe-accize?
Şi cu asta ce-am făcut?

Totul este ca-nainte,
De belele n-am trecut,
Se trag sforile, se minte,
Şi cu asta ce-am făcut?

Se urzesc pe-ascuns vendete,
Cum nicicând nu s-a văzut,
Ţara-i plină de vedete,
Şi cu asta ce-am făcut?

Pleacă-ai noştri, vin ai noştri!
E sloganul cunoscut;
Iarăşi am votat ca proştii,
Şi cu asta ce-am făcut?

Constantin Tănase, născut la 5 iulie, 1880, în Vaslui, a murit la Bucureşti, în 1945.

Există zvonuri potrivit cărora ar fi fost ucis de Armata Roşie invadatoare, deşi surse mai credibile indică faptul că moartea sa s-a datorat unui blocaj renal.

Constantin Tănase încă mai juca în Bucureşti, la un an de la invazia sovietică, şi se spune că ar fi fost ucis din cauza satirei la adresa soldaţilor ruşi, care aveau obiceiul să rechiziţioneze mai ales ceasuri, folosind expresia: “Davai Ceas” (davai = dă-mi)
Rău era cu “der, die, das”
Da-i mai rău cu “davai ceas”
De la Nistru pân’ la Don
Davai ceas, davai palton
Davai ceas, davai moşie
Haraşo tovărăşie

După mai multe reprezentaţii a fost arestat, ameninţat cu moartea şi i s-a ordonat să nu mai joace piesa.

În următorul spectacol a apărut pe scenă într-un pardesiu imens, cu mânecile pardesiului căptuşite de sus până jos cu ceasuri de mână.

Spectatorii l-au aplaudat frenetic la apariţie, deşi actorul nu a scos niciun cuvânt. Apoi şi-a descheiat pardesiul, scoţând la iveală un ceas cu pendulă!

A spus doar: “El tic, eu tac, el tic, eu tac”. Două zile mai târziu marele actor era mort.

din poșta electronică!

Pe Cruce

de Vasile Voiculescu

Iisus murea pe cruce. Sub arsita grozava

Pălea curata-i frunte ce-o sangerase spinii

Pe stancile Golgotei tot cerul Palestinii

Parea ca varsa lava.

Si chiar in clipa mortii hulira carturarii

Cu fierea otelita il adapau strajerii…

Radea cu hohot gloata cu spasmele durerii

Si-l ocarau talharii.

Zdrobita, la picioare-i zacea plângând Maria

Si-adanc zbucnea blestemul din inima-i de mama

Alaturi Magdalena, in lunga ei marama,

Tipa vazand urgia.

Departe ucenicii priveau fara putere…

N-aveau decat sa fuga in lumea cea pribeaga

Cu el se naruise nadejdea lor intreaga

Si fara mangaiere.

Tarziu, porni multimea in palcuri spre cetate

Pe drumurile-nguste cu lespezi pardosite

Trecura fariseii cu fetele smerite

Si barbile-argintate.

Maslini fara de frunze dormeau mocnind pe coaste

In vale,ca-ntr-o pâcla, dormea Ierusalimul,

Pe cruce somnul mortii dormea de-acum sublimul

Iisus, vegheat de oaste.

Tâlharul

de Costache Ioanid

Când citeşti Scriptura Sfântă şi rămâi pe gânduri dus,

parcă vezi prin ceaţa vremii cum, pe Golgota, Isus

înălţa spre cer privirea, dornic pironind văzduhul,

până pleoapele-I căzură peste ochii buni. Iar Duhul,

dezlegat, porni în grabă jos, în închisoarea morţii,

în Şeol, să frângă-n două, pentru-ai Săi, zăvorul porţii.

Şi te’nalţi apoi ci gândul în Eden. Şi vezi în zare

o cetate de lumină cu oştiri în sărbătoare.

Vezi pe porţile înalte de cleştar dintr-o bucată

heruvimi cu patru aripi şi cu spadă-nflăcărată,

înălţându-se ca zorii peste floarea primăverii.

Dar deodată, din trompete dau un lung semnal străjerii.

Da… Departe, printre stele, ca un fulger ne-ntrerupt,

un convoi străbate largul bolţilor de dedesubt.

Şi curând, de cântec falnic cerul cerului umplându-l,

iată-i… cete după cete, ca-n oştiri ţinându-şi rândul,

vin în haină de lumină şi se’nalţă ca un stol

zecile de mii de duhuri ridicate din Şeol.

Izbăvit de sub pedeapsă, vine primul om, Adam;

apoi Eva, Set şi Abel, Noe, Terah, Avraam…

Iată… Isaac şi Iacov, smulşi din lanţurile grele,

Iosif ca o stea sclipeşte între unsprezece stele,

Moise uşurat de greul lespezilor din Horeb,

Iosua îi stă la dreapta, iar la stânga e Caleb;

Ghedeon privind cetetea şi oştirea fără număr,

Şi Samson, lăsând să-i cadă pletele mai jos de umăr;

David, fericit să uite de păcatele-i iertate,

Solomon şi toţi urmaşii casei binecuvântate,

toţi profeţii şi martirii ce-au murit frângându-şi dorul,

de la nepătatul Abel la Ioan Botezătorul.

Iar în faţa tuturora… ce luceafăr glorios

umple cerul de lumină şi de Har victorios?

E Isus!… purtând pe frunte diadema de lumini,

cu aceeaşi simplitate cum purtase crengi de spini.

E Isus!… cu mâini întinse într-un gest de raze nins,

cu aceeaşi duioşie cum pe cruce le-a întins.

Vai!… dar poarta cea înaltă dintr-un singur alb cleştar

Cum îşi va deschide oare uriaşul stăvilar?

Până-n bolţi un glas răsună larg ca bubuitul lavei.

„ Sus acum, voi porţi eterne! Iată Împăratul slavei!”

„Cine-i Împăratul slavei?” „ Domnul tare şi viteaz,

care-a biruit în luptă cel mai fioros grumaz!”

Şi târziu, când paradisul s-a închis c-un vuiet lin,

printre stele, către poartă, vine-ncet un biet străin.

Ochii lui sunt plini de frică. Păru-n frunte. Faţa suptă.

Peste trupul plin de sânge poartă o cămaşă ruptă.

-Ce vrei tu? Îi spune unul dintre îngerii străjeri.

-Cine eşti? Îl mai întreabă, iscodind cu ochi severi.

-Eu?… răspunde-ncet străinul copleşit de un oftat,

Sunt un ticălos din lume… Nu ştiu să fi fost păcat

să nu-l fi făcut în viaţă. Am ucis. Am jefuit.

De copil m-a prins o vrajă de păcat şi de cuţit.

Mă ţineam ascuns în peşteri şi pândeam pe cei bogaţi.

Sângele curgea ca apa. Apoi galbenii prădaţi

mi-i luau toţi cârciumarii şi femeile pierdute.

Şi cădeam în zori pe-o vale între brusturi şi cucute.

La altare n-am dus jertfă nici o mierlă de când sunt.

N-am ştiut de rugăciune. N-am avut nimica sfânt.

O putere, un balaur, îmi da brânci să beau, să prad…

- Vai, destul… vorbi străjerul. Locul tău e-acolo-n Iad.

Şi, cu mâna lui întinsă, i-arătă în jos sub cer,

într-o gură de-ntuneric, flăcări vii într-un crater.

Se uită-ngrozit străinul. Iar apoi încet şopti:

-Da… acolo… Dar, ascultă. Înainte de-a muri,

osândit fiind la moartea cea mai grea, mai blestemată,

ţintuit pe lemnul crucii, am văzut, hulit de gloată,

un profet murind alături. Ba… mai mult ca un profet!

Nu era un om din lume. Ci, sub fruntea de nămet,

Îi plutea în ochi o pace… şi-o dumnezeire-n grai.

El mi-a spus privindi-mi faţa: Azi vei fi cu Mine-n Rai!

Şi acum o întrebare… un cuvânt mai am de spus:

Dacă tot ce văd e Raiul, nu-i pe-aici acel Isus?…

-O! Isus? E-aici, în slavă… tot ce vezi îi aparţine.

Dar de ce-ţi acoperi faţa hohotind? Sau plângi, stăine?

-Rogu-te, o vorbă numai…

Nu ştiu cum să-mi spun amarul…

Dacă e Isus aicea… spune-I c-a venit tâlharul.

-Vino!… Poarta e deschisă… Domnul Îi vorbeşte-n prag.

Îl priveşte lung tâlharul. Paşii înapoi se trag…

E Isus acest arhanghel în veşminte sclipitoare?

Părul… Nu-i al Lui. Nici brâul. Nici cămaşa de ninsoare.

Dar… privirea blândă… Ochii. El e! Şi-a căzut grămadă.

Cum? Dar cine îl ridică? Ochii lui nu pot să creadă.

- Doamne, sunt murdar… şi-n zdrenţe.

Sunt… şi-şi frânse vorba-n dinţi.

-Eu… în haine de lumină? Eu, tâlharul, printre sfinţi?

Şi luându-l blând cu Sine, strălucitul Voievod,

lângă tron ducându-l, zise: „El Mi-a fost întâiul rod!”

*

Şi acum să ştie-oricine: Unde a intrat tâlharul,

Nu-i pe lume om să creadă şi să nu-I primească Harul!

Nu-i păcat pe care Domnul nu Şi-a pus făgăduinţa.

Unul singur nu se iartă niciodată: Necredinţa!

Melancolie

Am ridicat din praful amintirilor,

Scrisorile tinereţii.

Ale primelor zboruri,

Ale primelor mistere.

*

Ce bun erai, Doamne, când Te arătai

Şi mă ţineai de mână

Pe marea înspumată

A vieţii:

Doi pedestraşi netemători.

Câtă trufie – aplauzele mele!

Câtă durere – lacrimile tale!

Unde-ai plecat?

Pe unde Te-ai ascuns?

*

Privindu-mă cum mă scufund, Stăpâne,

De Te-ai dus în zarea nevăzută,

Să nu dai drumul mâinii mele

stângi!

aprilie 2009

scrisă de Gabriela T.

De la ultima postare, imi cer iertare, dar nu am mai avut timp sa mai scriu sau sa promovez… ceva… Acum, incerc sa raspund acelora ce m-au apostrofat pentru inactivitate, cu o trecere in revista a evenimentelor scurse in mai mult de o luna:
Asadar amintesc lansarea “Patericului Versificat” la conferinta preoteasca a tuturor preotilor din Episcopia Salajului, cu binecuvantarea PreaSfintitului Petroniu, episcopul nostru (un eveniment emotionant si deosebit). Apoi la doua zile, covarsitoarea intalnire de 10 ani a primei promotii a Seminarului Teologic Ortodox din Zalau. Sfarsitul de an scolar,  a dus la despartirea de o alta promotie a seminarului, care acum se confrunta cu ei, si cu altii in examenul de bacalaureat!

Iata in putine cuvinte viata… fericita si apasatoarea noastra viata… Pe langa cele scrise, mii de clipe ale firescului cotidian care dau seva existentei si care in cele din urma, scrisul, nu le-ar putea cuprinde in amintirea lui la justa lor valoare!

-Iunie- 2009

Cu nespusă bucurie am întâmpinat în săptămâna Luminată ieşirea de sub tipar a patericului versificat de Părintele Trandafir Vid, sub titlul: De dragul păcătoşilor. Trebuie spus că, aşa precum se cuvenea înţelepciunii pustiului cuprinsă în pateric, volumul a ieşit în mare smerenie, şi nu a avut parte de o lansare şi nu se distribuie în librării. În ediţie mică se dobândeşte prin ucenicia prieteniei, având deci acces la ea doar cei care intră în contact cu autorul şi apropiaţii lui. Cu toate acestea fac cunoscută această picătură de rai, şi fără a avea pretenţii de critic, mărturisesc că această apariţie o consider de valoarea Psaltirii versificată de Sfântul Dosoftei! Cartea nu cuprinde versificarea întregului Pateric Egiptean, ci doar a acelor cuvinte care au trezit poezia în sufletul Părintelui Trandafir. Vă invit dar să ne bucurăm împreună de această apariţie care ne propune un alt fel de a simţi şi trăi ceea ce Duhul Sfânt a predat Sfinţilor Pustiei:

DIN CUVINTELE AVVEI AGATHON

Cuvântul 5:

S-au dus câţiva la avva în pustie

să-l cerce de mânie.

„-Ei, să fie …

am auzit că eşti cam mândru, Agathon …

-Sînt, că sînt om.

-Şi eşti curvar.

-Sînt, vai şi-amar.

-Şi bârfitor …

… he, he … clevetitor.

-Da … vai de sufletu-mi când am să mor.

-Ei … hai să ţi-o mai zic şi asta acu:

se zice că ai fi eretic.

-Ba eu nu.”

Cuvântul 8:

„-Zi-ne avva ce o fi să păzim

ca să nu murim

în viaţa viitoare:

osteneală trupească, trecătoare

sau cele ce-s în noi?

-O, biete oi …

Păi … iaca: orice om

e ca un pom.

Păzirea celor ce sunt după trup

sunt frunzele ce se usucă şi se duc.

Iar osteneala pentru sufletul din noi …

… roadele bune-n ziua de apoi.

Şi … cum am zis:

ce-i scris e scris:

<<Tot pomul ce nu are rod deloc

se taie şi se aruncă în foc.>>

Vedeţi că e nevoi deci de roadă.

Dar totuşi … şi de frunze ca podoabă.”

Cuvântul 9:

„Nu e osteneală-n lume

ca-n rugăciune,

căci ai aicea a te nevoi

pentru a birui

puterea păcătosului duşman:

… bietul satan,

care ştie că nu se-mpiedică de altceva

decât dorinţa omului de-a se ruga.

De-aceea pentru rugăciune-i trebuinţă

de nevoinţă.”

Cuvântu 15:

E greu să taci când ai ceva a spune.

E greu să-nghiţi cuvinte

… rele … bune.

E greu, e tare greu să taci în lume

E greu să taci ca avva Agathon,

ca avva sfântul, avva singur, avva om.

E greu să ţii trei ani ca el în gură

o piatră ca să poţi avea măsură.

E greu … şi totuşi poţi să faci,

să taci.

Să râzi tăcând ‘naintea a mii de draci.

DIN CUVINTELE AVVEI MACARIE EGIPTEANUL

Cuvântul 10:

Pătruns de a-nfrânării bucurie

biruitorul avvă Macarie

voia de laudă a fi străin.

Şi de aceea, când fraţii îi dau vin

bea un pahar cu aceştia în grabă.

Apoi … nu mai bea apă o zi-ntreagă.

Cuvântul 18:

S-au dus câţiva la avva Macarie

cerându-i să le spună ca să ştie

cum să se roage bine trebuieşte:

„-Doamne, cum Tu vrei şi ştii … miluieşte.”

DESPRE SMERENIE ŞI UMILINŢĂ

Cuvântul 16:

„Vorba cea cu multă iscodire

pentru dumnezeire

şi citirea cea cu multă cercetare

pentru a tainelor Scripturii dezlegare

usucă lacrimile şi alungă umilinţa;

rămâne numai searbădă ştiinţa.

Ci pentru a avea mai mult folos

citeşte şi învaţă cum frumos

au vieţuit sfinţii-n pustiu pentru Hristos.”

Cuvântul 17:

„Postul smereşte trupul, iar nedormirea

mintea îţi luminează şi gândirea;

tăcerea liniştită aduce umilinţă

iar umilinţa plânsul… şi plânsul pocăinţă.”

scris de Pr. Trandafir Vid

În volumul De dragul păcătoşilor

Mironosiţele sunt:

Cea dintâi si cea mai plina de rîvnă şi bărbăţie duhovniceasca este Maria Magdalena, de loc din cetatea Magdala, Galileea. Alte sfinte mironosite sînt: Maria, mama lui Iacob (Marcu 16, 1) si a lui Iosi (Marcu 15, 47), adica vara Maicii Domnului; Maria lui Cleopa (Ioan 19, 25) si Salomea, mama fiilor lui Zevedei (Matei 27, 56; 28, 1; Marcu 16, 1; Luca 24, 10). Apoi Ioana, femeia lui Huza, un ispravnic al lui Irod, Suzana si multe altele care îi slujeau din avutul lor (Luca 8, 3). Printre mironosite sînt numarate si cele doua surori ale lui Lazar din Betania, Marta si Maria, unde gazduia adeseori Mîntuitorul cu Sfintii postoli, în drum spre Ierusalim sau Galileea. În fruntea lor desigur că stă Maica Domnului, iar următoare lor până azi stau toate credincioasele care au dat lumii, şi Lui Dumnezeu un popor creştin.

Faptele şi truda lor, dar mai ales numele lor să-L pomenească Domnul Dumnezeu întru Împărăţia Sa! Amin!

Ana îi spune Valentinei:

-Mami, ştii că oameni răi L-au pedepsit pe Iisus Hristos? El a făcut bun şi ei L-au pedepsit, că-s răi! Şi L-au bătut peste cap, şi L-au scuipat! – Îi voie să facă aşa ceva?

-Nu dragă, nu-i voie!

-Nu! Şi în loc să-I pună coroană (Ana arată cu mânuţele): aşa desfăcută, I-au pus coroană de spini, şi au apăsat-o, şi L-a durut, şi I-a curs sânge! Apoi a dus crucea şi I-au bătut cuie în mâini (arată pe rând cu arătătorul fiecare palmă, şi aplecându-se la picioare le arată zicând:) şi în picioare. Şi L-au dezbrăcat şi L-au lăsat doar în chiloţei! Îi voie să facă aşa ceva?

-Nu, nu-i voie, răspunde Valentina consternată şi mirată!

-Nu, şi L-au omorât! A murit pe cruce! Apoi mama Lui, l-a dat jos şi la pus pe o piatră, şi L-a pupat. Lui I-a plăcut şi s-a trezit. A Înviat!

Poate spune cineva, că nu a fost aşa? Nu Maica Domnului L-a dat jos de pe cruce? Nu L-a pupat? Sigur, şi de aia a Înviat Hristos, că L-a pupat mama Lui!

Cuvântul 14:

„De la călugărul nevoitor

şi pentru mântuire silitor

aceste două lucruri le cere Domnul Sfânt:

lipsa de griji şi fuga de averi pe pământ.”

Cuvântul 17:

„Cel ce are frică de Domnul de sus

are averi multe cum în lume nu-s.

Căci frica de Dânsul păzeşte mereu

sufletul ce-o are, de păcatul greu.”

Cuvântul 20:

„Cum şarpele ieşit din vizuină

fuge şi se ascunde de lumină

aşa şi gândul rău descoperit

îndată piere, este nimicit;

Şi precum cariul strică lemnu’ bine

aşa şi gândul tainic, inima ce îl ţine.”

Cuvântul 29:

„Dacă te va cleveti cineva

şi te va defăima

iar după asta va veni la tine

tu fă-te că nu ştii; primeşte-l bine

şi fii cu faţa veselă spre dânsul

ca să-ţi asculte Domnul rugăciunea şi plânsul.”

scris de Pr. Trandafir Vid

în volumul „Patericul în versuri”