Arhivă pentru August, 2008

Stâlp al Ortodoxiei şi strălucit cărturar

Posted in de la altii, Sfinţi Români on August 30, 2008 by Ionut Margin
Stâlp al Ortodoxiei şi strălucit cărturar

„Vrednic slujitor al lui Hristos şi înţelept apărător al dreptei credinţe, mare cinstitor al Sfintei Cuvioase Parascheva şi credincios luminător al neamului românesc, Sfinte Ierarhe Varlaam, roagă pe Hristos Dumnezeu să ocrotească şi să mântuiască sufletele noastre!“ (Troparul Sfântului Ierarh Varlaam, mitropolitul Moldovei)

Biserica noastră îl cinsteşte astăzi pe Sfântul Ierarh Varlaam, mitropolitul Moldovei, trecut în rândul sfinţilor anul trecut, cu prilejul împlinirii a 350 de ani de la trecerea la cele veşnice.

Printre lucrările săvârşite în timpul vieţii sale, poate cea mai remarcabilă rămâne aceea de îndreptare, apărare şi întărire a dreptei credinţe. Păstorind în vremuri tulburi, în timpul otomanilor şi sub presiunea prozelitistă catolică şi calvină, mitropolitul Varlaam a fost, în prima jumătate a secolului al XVII-lea, un „stâlp al Ortodoxiei“. Cazania lui Varlaam se numără până astăzi printre cele mai de seamă scrieri din istoria vechii culturi româneşti. Mitropolitul sfânt Varlaam rămâne în istorie ca apărător al Ortodoxiei şi piatră de hotar în cultura românească. Pentru râvna sa în apărarea dreptei credinţe, pentru vieţuirea sfântă şi pentru lumina duhovnicească pe care a dăruit-o poporului român, Biserica Ortodoxă Română l-a trecut în rândul sfinţilor.

Biserica noastră îl pomeneşte astăzi pe Sfântul Ierarh Varlaam, mitropolitul Moldovei, trecut în rândul sfinţilor anul trecut, cu prilejul împlinirii a 350 de ani de la trecerea la cele veşnice. Mii de credincioşi din toate colţurile Moldovei au participat anul trecut, pe 29 august, la proclamarea sfinţeniei sale. La ceremonia solemnă de proclamare a canonizării celui care a adus pentru prima dată cartea românească tipărită în eparhia sa au participat 30 de ierarhi, zeci de preoţi şi diaconi, oficialităţi centrale şi locale, printre care şi preşedintele ţării. De asemenea, Patriarhia Ecumenică de la Constantinopol a avut un delegat special la acest eveniment important pentru Biserica Ortodoxă Română.

A doua zi, pe 30 august 2007, la Mănăstirea Secu, un sobor de 23 de ierarhi şi mai mulţi preoţi şi diaconi a oficiat Sfânta Liturghie pentru prima dată în ziua de cinstire a Sfântului Ierarh Varlaam, care a devenit ocrotitorul mănăstirii de pe valea pârâului Secu, unde s-a format ca monah şi unde a deprins a învăţa carte şi limbile slavonă şi greacă, după unii şi latină. A fost egumen şi stareţ al Mănăstirii Secu, perioadă în care a tradus în româneşte primele lucrări: Evangheliar, Psaltirea şi Scara (Leastviţa), toate în 1618.

Sfetnicul lui Vasile Lupu

Sfântul Ierarh Varlaam a fost mitropolitul Moldovei între anii 1632 şi 1653, urmându-i mitropolitului Anastasie Crimca. Primii ani de păstorire au fost foarte grei. Schimbările dese de domnitori (între 1631 şi 1634 s-au perindat la domnie Alexandru Iliaş, Miron Barnovschi şi Moise Movilă) nu l-au avantajat pe noul mitropolit. Însă, o dată cu venirea lui Vasile Lupu (1634-1653) în scaunul de domnitor, mitropolitul a găsit sprijinul necesar pentru a consfinţi o serie de realizări unice în istoria Moldovei.

Una dintre primele sale realizări importante ca mitropolit a fost obţinerea unor drepturi pentru preoţi. Astfel, la câteva zile după hirotonia sa, care a avut loc la 23 septembrie 1632, mitropolitul a obţinut de la domnitorul Alexandru Iliaş dreptul preoţilor de a fi judecaţi numai de instanţele bisericeşti, fără amestecul „dregătorilor domneşti“. Măsurile luate în favoarea preoţilor au schimbat mult viaţa acestora şi au contribuit din plin la îmbunătăţirea vieţii parohiilor.

Cu toate că scaunul mitropolitan era la Suceava, mitropolitul Varlaam stătea mai mult la Iaşi, lângă domnitorul Vasile Lupu. În timpul arhipăstoririi sale, Vasile Lupu a zidit la Iaşi binecunoscuta capodoperă a arhitecturii româneşti, Biserica Treisfetitelor, în care evlaviosul mitropolit a aşezat în anul 1641 moaştele Sfintei Cuvioase Parascheva, dăruite lui Vasile Lupu de Patriarhia Ecumenică de la Constantinopol. De asemenea, mitropolitul Varlaam l-a îndemnat pe Vasile Lupu să zidească şi alte mănăstiri şi biserici, pe care apoi bunul păstor al Moldovei le-a sfinţit şi le-a împodobit cu monahi care duceau o aleasă viaţă duhovnicească.

Prima tipografie din Moldova

În 1640, la îndemnul mitropolitului, Vasile Lupu înfiinţa la Iaşi prima şcoală de grad înalt din Moldova, după modelul Academiei duhovniceşti organizată la Kiev de mitropolitul Petru Movilă. Profesorii de la Academia ieşeană au fost aduşi de la Kiev, printre ei fiind şi Sofronie Pociaţki, fost rector al Academiei kievene.

Deşi nu se păstrează prea multe documente ale vremii, se presupune că ar fi fost şi profesori moldoveni la şcoala lui Varlaam. Materiile predate erau cele de la Kiev şi de la Colegiile iezuite din Apus: gramatica, retorica, dialectica, aritmetica, muzica, geometria, astronomia şi teologia.

În 1646, profesorii ruşi au fost înlocuiţi cu greci, iar limba latină a fost schimbată cu cea greacă. Astfel, până în secolul al XIX-lea, când şcoala a fost desfiinţată, orientarea profesorilor a fost una tradiţionalistă, înlocuind-o pe cea umanistă a profesorilor ruşi. De-a lungul vremii, la Academia lui Varlaam au predat profesori renumiţi, precum Teodor din Trapezunt sau Ieremia Cacavelas.

De asemenea, sprijinit de Vasile Lupu şi de Sfântul Mitropolit Petru Movilă al Kievului, ierarhul moldovean a înfiinţat la Mănăstirea „Sfinţii Trei Ierarhi“ prima tipografie din Moldova, al cărei conducător a devenit Sofronie Pociaţki. Deşi la marile mănăstiri ale Moldovei existau importante centre de copiere a manuscriselor, Mitropolia nu avea încă o tipografie, ca în Transilvania, unde, la 1508, Macarie tipărea Liturghierul. Astfel, mitropolitul Varlaam îşi manifestase dorinţa de a înfiinţa o tipografie în Moldova chiar din 1637, când a cerut ajutorul necesar ţarului Rusiei.

La 20 decembrie 1642, avea să iasă de sub tiparul din chiliile Mănăstirii „Sf. Trei Ierarhi“ Scrisoarea de mulţumire a delegaţilor greci la Sinodul de la Iaşi, dinanul 1642. În acelaşi an, a apărut un Catehism slavon, o copie păstrându-se şi astăzi la Sankt Petersburg. Au urmat Cazania, Cele şapte Taine ale Bisericii, Răspunsul la Catehismul calvinesc, Pravila lui Vasile Lupu, Paraclisul Născătoarei de Dumnezeu etc. Cazania sau Carte românească de învăţătură la duminicile de peste an, la praznice împărăteşti şi la sfinţi mari (1643) a fost prima carte românească tipărită în Moldova.

Propus pentru funcţia de patriarh ecumenic

În timpul păstoririi acestui sfânt ierarh cărturar şi misionar, mănăstirile din Moldova au trăit o epocă de mare pace şi dezvoltare duhovnicească. Peste tot a rânduit egumeni luminaţi şi duhovnici buni, făcând astfel să sporească numărul monahilor în viaţă de obşte, şi al sihaştrilor din schituri şi păduri.

În toate mănăstirile funcţionau adevărate şcoli duhovniceşti de caligrafi, traducători, miniaturişti şi zugravi de icoane. Iar „munţii foşneau de pustnici“ în vremea sa.

Legăturile Mitropoliei Moldovei cu alte Biserici au fost întărite în timpul mitropolitului Varlaam. Datorită activităţii, personalităţii, râvnei şi înţelepciunii sale, mitropolitul Varlaam era preţuit atât în ţară, cât şi în străinătate. Ca dovadă a acestei aprecieri poate fi socotită ziua de 1 iulie 1639, când cei 27 de ierarhi, membri ai Sinodului patriarhal din Constantinopol, l-au propus pe mitropolitul Varlaam al Moldovei pentru funcţia de patriarh ecumenic. Acesta este un eveniment unic în istoria Ortodoxiei româneşti.

S-a străduit să cultive pacea

În timpul vieţii sale, mitropolitul Varlaam s-a străduit să cultive pacea între persoane, între Biserici, între popoare. Fiind apărător al dreptei credinţe şi al unităţii Bisericii Ortodoxe în vremuri tulburi, mitropolitul Varlaam s-a ocupat îndeaproape de organizarea Sinodului ortodox de la Iaşi din anul 1642, care a îndreptat şi a aprobat „Mărturisirea de credinţă“ a mitropolitului Petru Movilă. Cu prilejul Sinodului de la Iaşi, mitropolitul Varlaam a reuşit să stopeze tensiunile care existau în vremea sa între teologii greci – observatori exigenţi ai Tradiţiei – şi cei ruteni – care, din cauza vecinătăţilor geografice, au suferit unele influenţe catolice – şi să realizeze o viziune teologică unitară. De asemenea, a reuşit să-i împace pe domnitorii români, Vasile Lupu al Moldovei şi Matei Basarab al Ţării Româneşti, care provocaseră lupte între fiii aceluiaşi neam. În semn de pace, a reuşit să-i determine pe aceştia ca, fiecare în ţara celuilalt, să construiască biserică lui Hristos. Astfel, Matei Basarab a ctitorit biserica de la Soveja, judeţul Vrancea, iar Vasile Lupu a reconstruit din temelie Biserica Stelea din Târgovişte.

Prietenia dintre sfinţi

Pe mitropolitul Varlaam îl găsim în preajma unor oameni mari şi luminaţi, însă în mod deosebit îl întâlnim în preajma sfinţilor. A fost prieten cu Sfântul Ierarh Petru Movilă, pe care se presupune că el l-ar fi hirotonit mitropolit al Kievului la 1633 şi împreună cu care a săvârşit, în 1645, cununia fiicei lui Vasile Lupu în Biserica „Sfinţii Trei Ierarhi“ din Iaşi. Ajunşi mitropoliţi la Kiev, respectiv la Iaşi, cei doi au continuat colaborarea, Petru Movilă trimiţând la Iaşi profesori, tipografi, material tipografic şi matriţe pentru tipografia lui Varlaam.

De asemenea, i-a fost alături sufleteşte, apărându-i cinstea, Sfântului Ierarh mărturisitor Ilie Iorest al Transilvaniei, în 1645, după ce acesta fusese înlăturat din scaun. Împreună cu episcopii din Moldova, Varlaam a semnat o scrisoare de recomandare pentru mitropolitul Ilie Iorest, pe care, de altfel, tot el îl propusese pentru demnitatea de mitropolit al Transilvaniei, întrucât el cunoştea foarte bine problemele românilor ortodocşi de aici, ştiind că este nevoie de un ierarh statornic apărător al Ortodoxiei. Scrisoarea de la 1645 era adresată ţarului Rusiei şi, prin ea, mitropolitul Varlaam adresa rugămintea ca Ilie Iorest să fie primit în Rusia.

În decembrie 1628-ianuarie 1629, a purtat pe braţele sale de la Suceava la Moscova moaştele Sfântului Mucenic Iacob Persul, oferite de evlaviosul domnitor Miron Barnovschi ţarului Rusiei. În timpul pelerinajului la Lavra Pecerska în 1628, a comandat meşterilor moscoviţi icoane ale sfinţilor dragi lui: Gheorghe, purtătorul de biruinţă, şi Ioan cel Nou, precum şi ale Sfinţilor Mucenici Procopie şi Mercurie. Aceste icoane aveau să împodobească mănăstirile lui Miron Barnovschi, de la Dragomirna, Bârnova şi de la Iaşi. Tot atunci a cerut îngăduinţă pentru solii moldoveni să copieze vieţile sfinţilor aflaţi la Moscova. În 1641 a coborât până la Galaţi pentru a întâmpina moaştele Sfintei Cuvioase Parascheva, pe care le-a însoţit până la Iaşi. Pe frontispiciul Cazaniei sale din 1643 a imprimat chipurile sfinţilor ocrotitori ai Moldovei, Sfântul Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava şi Sfânta Cuvioasă Parascheva. De asemenea, În „Răspunsul la Catehismul calvinesc“, cele mai dezvoltate teme sunt cele despre cinstirea sfinţilor şi despre sfintele lor icoane.

Nici regimul comunist n-a putut nega meritele sale culturale

După ce Vasile Lupu a pierdut scaunul domnesc în anul 1653, mitropolitul Varlaam s-a retras la mănăstirea sa de metanie, Secu, trăind încă patru ani în smerenie, rugăciune şi sfinţenie. A plecat la Domnul spre sfârşitul anului 1657, lăsând toată agoniseala din timpul vieţii sale Mănăstirii Secu. A fost înhumat lângă zidul de miazăzi al mănăstirii, în mormântul pe care şi l-a pregătit el însuşi încă de la 1641.

Deşi de la moartea sa au trecut 351 de ani, mitropolitul sfânt Varlaam rămâne o figură marcantă în istoria Bisericii şi a culturii româneşti. Nici ostilităţile ateiste faţă de Biserică n-au putut împiedica recunoştinţa poporului român faţă de meritele sale culturale. Ba chiar şi în perioada comunistă, manualele şcolare îl menţionau pentru contribuţia la dezvoltarea limbii române.

Cazania, „un dar făcut limbii româneşti“

Ideea de a tipări o carte de învăţătură pentru popor s-a născut încă din 1629, când Varlaam pregătise deja manuscrisul, împreună cu medelnicerul Pavel Ureche. Cazania, cu titlul complet Carte românească de învăţătură la duminicile de peste an, la praznicele împărăteşti şi la sfinţii mari este o capodoperă a limbii române. Într-o „Predoslovie“, intitulată „Cuvânt împreună către toată seminţia românească“, domnitorul Vasile Lupu, „domn a toată Ţara Moldovei“, a arătat că „face acest dar limbii româneşti, fiind carte de învăţătură pre limba românească“.

Inspirată din mai multe surse, principală fiind Comoara lui Damaschin Studitul, Cazania are două părţi: prima conţine 54 de „învăţături“ la perioada Triodului, a Penticostarului şi la 32 de duminici de după Rusalii, iar a doua 21 de „cazanii“ la praznicele împărăteşti şi sfinţi mai mari. Lucrarea a fost retipărită de-a lungul vremii, păstrând cea mai mare parte a lucrării iniţiale, care purta pecetea personalităţii autorului.

Deşi, aparent, este o carte de predici, Cazania mitropolitului Varlaam este o lucrare menită să apere Ortodoxia. Subliniază rolul tradiţiei bisericeşti, apărând cinstirea Maicii Domnului, a Sfinţilor şi a Sfintei Cruci. Adresată întregii seminţii româneşti, Cazania a fost pentru vreme îndelungată mijloc excepţional de cultivare a unităţii naţionale, a limbii române şi a credinţei strămoşeşti. Caracterul ei misionar este dovedit de faptul că astăzi cele mai numeroase exemplare se găsesc în Transilvania, aflată, pe atunci, sub presiunea prozelitismului eterodox.

Un pas în formarea limbii române literare

Se susţine în genere că limba Cazaniei lui Varlaam este limba populară, pe care el a deprins-o în copilărie. În textul său, cuvintele şi expresiile slave se întâlnesc rar, la distanţe mari. Limba Cazaniei lui este limba românească scrisă, aşa cum fusese statornicită prin tipăriturile coresiene, care circulau, pe vremea sa, în Iaşi. Străduinţa Sfântului Varlaam de a renunţa la unele moldovenisme dovedeşte munca lui de a-şi însuşi din tipăriturile coresiene formele munteneşti, care, de fapt, păstraseră mai bine fonetismul latin al limbii române. Dar, tocmai aici stă marele său merit: scriind pentru întreaga „seminţie românească“, având simţ pentru limba literară în devenire, nu a rupt unitatea spirituală a neamului şi nu s-a abătut de la tradiţia stabilită cu o jumătate de veac înaintea lui de Coresi. Astfel, munca lui de traducător reprezintă, în procesul de formare a limbii noastre literare, un mare pas înainte, curăţind-o de slavonisme şi apropiind-o de limba vie. Cazania lui Varlaam se numără până astăzi printre cele mai de seamă scrieri din istoria vechii culturi româneşti.

Mare teolog şi zelos misionar

Printre lucrările săvârşite în timpul vieţii sale, poate cea mai remarcabilă rămâne aceea de îndreptare, apărare şi întărire a dreptei credinţe. Păstorind în vremuri tulburi, în timpul otomanilor şi sub presiunea prozelitistă a Catolicismului şi Calvinismului, mitropolitul Varlaam a fost, în prima jumătate a secolului al XVII-lea, un „stâlp al Ortodoxiei“.

În 1640, în satul Prisaca de lângă Alba Iulia de astăzi se tipărea un catehism calvinesc, răspândit uşor în popor. De asemenea, în Moldova, apoi în Muntenia, începută sub Petru Cercel şi continuând sub Movileşti, s-a intensificat propaganda catolică. În faţa acestor provocări, pericole reale pentru credinţa străbună, mitropolitul Varlaam a luminat sufletele credincioşilor români, ţinându-i uniţi în corabia Ortodoxiei. „Sf. Ier. Varlaam, mitropolitul Moldovei, trebuie privit nu numai ca un mare om de cultură, ceea ce a fost, şi ca un ierarh important, ci şi ca un mare teolog şi zelos misionar.

Ceea ce cred că este extrem de important de subliniat în cazul lui este faptul că, deşi a păstorit în Moldova, unde viaţa bisericească era într-o stare înfloritoare, el şi-a orientat întreaga activitate, mai cu seamă cea teologico-cărturărească, către românii din Transilvania, în mod deosebit, pentru că în vremea respectivă, Biserica ortodoxă din Transilvania se confrunta cu un accentuat prozelitism de nuanţă calvină. E adevărat că suntem şi la scurtă vreme de la apariţia Protestantismului în general, ceea ce a favorizat, să spunem, dimensiunea acestei acţiuni, care a cunoscut accente foarte intense şi chiar virulente, de multe ori. Şi pentru că Varlaam cunoştea foarte bine situaţia românilor din Transilvania, între Moldova şi Transilvania fiind o permanentă legătură, aş sublinia în mod deosebit legătura în ceea ce priveşte mai cu seamă dimensiunea monahală, mitropolitul devenind un apărător al Ortodoxiei din această ţară. Lucrările sale au, pe de o parte, o componentă literară incontenstabilă, el având o contribuţie uriaşă în procesul de introducere a limbii române, dar au şi această componentă foarte importantă de apărare a Ortodoxiei“, ne explică prodecanul Facultăţii de Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloae“ din Iaşi, pr. dr. Ion Vicovan (foto), conferenţiar în cadrul aceleaşi facultăţi, disciplina „Istoria Bisericii Ortodoxe Române“.

O necesitate pentru românii din Transilvania

„Cazania“, „Cele şapte taine ale Bisericii“ sau „Răspuns la Catehismul calvinesc“, cele trei opere teologice importante ale mitropolitului Varlaam, au avut cea mai largă circulaţie în Transilvania. „Era nevoie de o carte românească de învăţătură, pentru că, între altele, atât catolicii, mai întâi, şi mai apoi calvinii, în încercarea de a atrage pe românii ortodocşi la confesiunea lor, au tipărit tot felul de cărţi de învăţătură. Or, românii nu aveau o Carte care să-i înveţe despre credinţa proprie, ca astfel să se poată apăra în faţa atacurilor de o altă confesiune. Iar această carte a fost tipărită, cred, în mod deosebit pentru românii din Transilvania. Dacă în Moldova şi în Ţara Românească, ea avea o contribuţie teologică, poate mai mult literară, acolo avea o necesitate mai mult doctrinară. Deci, era mai mult o carte de instruire, de învăţare, de catehizare. Şi a fost importantă nu numai atunci. Ea este întâlnită ca retipărită în anul 1699, deci într-o perioadă iarăşi critică pentru Biserica Ortodoxă din Transilvania, când se confrunta cu prozelitismul catolic, când se încerca crearea Bisericii Greco-Catolice“, continuă părintele Vicovan.

Lucrarea „Cele şapte taine ale Bisericii“ expunea învăţătura Bisericii Ortodoxe despre tainele ei, cu întrebări şi răspunsuri pe bază de învăţătură biblică, pe temeiuri canonice. De asemenea, „Răspunsul la Catehismul calvinesc“ a fost realizat pe baza aceleaşi metode pe care o folosiseră calvinii la întocmirea catehismului lor. „După cum se cunoaşte, el a găsit această carte cumva întâmplător în biblioteca lui Udrişte Năsturel, pe care citind-o a constat că este, şi a rămas expresia, «plină de otravă de moarte sufletească». Astfel, el şi-a dat seama că este o carte la care trebuie să răspundă numaidecât. Constatăm încă o dată zelul lui misionar. El n-a fost solicitat să scrie această carte, ci s-a oferit. Cunoscând dificultăţile cu care se confrunta Biserica ortodoxă din Transilvania, a considerat că este de datoria lui să ia atitudine, el având şi un context cu totul favorabil de tipărire, spre deosebire de Transilvania, unde Biserica nu era susţinută de principe, care era calvin. Alcătuind această lucrare, el răspunde la «Catehismul calvinesc» cu argumente exclusiv biblice“, a subliniat părintele prodecan.

PENTRU ACATISTUL SFANTULUI APASATI AICI!

Cum să ne sărbătorim ziua?

Posted in Meditatii on August 29, 2008 by Ionut Margin

Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul, îmi dă prilej să reflectez asupra felului în care ne sărbătorim ziua de naştere. Este ştiut faptul că această crimă s-a petrecut la serbarea unei zile de naştere, şi anume a lui Irod. Se spune în scriptură că Irod avea o simpatie faţă de Ioan, dar el nu putea să facă ce voia, pentru că era robit de patimi, cu alte cuvinte şi-a pierdut capul de mai multe ori: o dată din desfrâu (trăia cu soţia fratelui său Filip, şi o poftea cu aceeaşi pătrundere carnală pe fica ei, nepoata lui şi în acelaşi timp fiică vitregă) şi încă o dată din mândrie şi slavă deşartă (era atât de mândru şi îşi dorea atât de mult să fie lăudat şi să i se vadă puterea încât nu-şi mai preţuia sufletul şi dorinţele sale). Pentru că nu avea cap, nu a avut de exemplu inteligenţa să scape din cursa păcatului, pentru că atunci cînd i s-a cerut capul lui Ioan pe tipsie, el ar fi putut spune că Ioan valorează mai mult decât jumătate de împărăţie. Adevărul e că dacă pentru un dans el a făcut aşa o promisiune, vă daţi seama că nu avea cap (minte)!

Ei bine, gândindu-ne la noi!!! Nu ar trebui să ne bucurăm de ziua noastră, să nu facem masă, să nu fim cu prietenii noştri şi să nu ne veselim cu ei? Să nu fim noi în centrul atenţiei? Doar e ziua noastră!

Bine este evident că toţi cei care sunt umblaţi la Biserică vor zice: ba da toate acestea dar cu măsură! Cine ar exagera ca şi Irod!? Toţi am zice că este firesc să nu bem peste măsură să nu poftim… ce să zic să nu poftim multe! Şi sunt de acord cu toate astea! Dar… de ziua noastră ce sărbătorim de fapt? Faptul că trăim? Că ne-am născut? Dar nu noi am dus greul, ci mamele noastre! Atunci zic, să ne veselim, doar ca să fie ele fericite că ne este bine! – Da, acesta este un motiv. În cele din urmă le sărbătorim pe ele, foarte bine (numai să fie şi mama invitată, iar dacă nu mai trăieşte nu are rost să mai sărbătorim din acest motiv… nu?).

Care ar fi alt motiv? Că am scăpat morţii şi că încă trăim? Atunci moartea ne râde în faţă, că pe ea o mărim, şi va zice: uite ce se bucură că nu am venit încă, sărbătoreşte… sărbătoreşte ca ultima dată, că nu ştie dacă va mai apuca o serbare!

Bun dar un motiv mai bun!? Să fim oare atât de mulţumiţi de noi, de cât şi de ce am realizat încât să sărbătorim? Cine poate fi atât de satisfăcut? Un narcisist? Şi dacă ar fi acest motiv, tot nu e bine, că dacă am ajuns la deplina mulţumire înseamnă că nu mai trebuie sa aşteptăm decât să murim, doar ne-am împlinit destinul deja!

Veţi zice acum să mă opresc cu modul acesta de a gândi că vă transform în pesimişti, sau vă induc o stare de disconfort. Bine mă opresc!

O iau pe partea ceaalaltă. Ar trebui să fim de ziua noastră trişti? Pesimişti? Îmbufnaţi? Nemulţumiţi? (vă mărturisesc că ştiu un număr de persoane care sunt foarte rezervate, şi abătute în astfel de momente, care trag linie, se uită în spate şi în faţă şi se gandesc cu regret la ce nu au făcut bine, să zic aşa se evaluează critic, şi pe urmă proiectează un viitor fără speranţă; că dacă până acum nu au făcut ce ar fi trebuit… de acum va fi mai greu). Vă las să răspundeţi:

Totuşi unde vreau să vă duc cu gândul, concluzia pe care o insinuez, este următoarea: Fiecare zi din viaţa noastră este ziua noastră! Veţi zice:

– Hei dar este vorba de zile de naştere!

– Da! Despre asta vă vorbesc şi eu despre ziua în care trebuie să ne naştem! În ziua de naştere am fost născuţi, dar de atunci în fiecare zi trebuie să ne naştem noi pentru noi! Ca astfel să reuşim să avem de ce fi mulţumiţi… întru final!

Nu credeţi că prea nu băgăm în seamă celelate 364/365 de zile din viaţa noastră! Şi că sărbătorim doar una? Eu vă propun să sărbătorim bine fiecare zi! Să ne bucurăm de fiecare zi în parte, să fim atenţi cum o trăim. Astfel va avea valoare şi acea, una zi!

Dacă ne pierdem capul (şi nu îl dobîndim, dăruim) nu-l vom avea al nostru atunci când ne sărbătorim!

Tu cu capul tău ce faci!? L-ai pierdut!? Bucură-te! Încă nu-i prea târziu să-l redobândim!

Auzi!? Astăzi e ziua ta!

Sfinte Ioane auzi!? Astăzi e ziua ta!

Scris de ziua Sfântului Ioan Botezătorul, când şi-a pierdut capul de dragul Lui Hristos! Cu gîndul şi la Sfinţii Brâncoveni: Constantin Voievod, Constantin, Radu, Ştefan, Matei şi Ianache (ginerele Sfântului Constantin Brâncoveanu).

Gânduri la Sfântul Ioan Botezătorul

Posted in Meditatii on August 28, 2008 by Ionut Margin

În spaţiul bisericesc se vorbeşte de multe ori de faptul că sărbătorile închinate Maicii Domnului, şi anume Adormirea şi Naşterea Ei, sfârşesc şi respectiv încep anul bisericesc. Mai pe înţeles, anul bisericesc începe cu 1 Septembrie, şi deci aceste două sărbători închinate Maicii Lui Dumnezeu stau de strajă! Dar iată că se strecoară totuşi la sfârşit de an un sfârşit – şi anume sfârşitul vieţii pământeşti a Sfântului Ioan Botezătorul! Iată aşadar că anul bisericesc este străjuit de Maica Lui Dumnezeu şi de Înaintemergătorul Său.

Ca să mă înţelegeţi unde fug cu gândul vă strecor o imagine, şi anume asta:

deisis.jpg

Ei bine această triadă a început atunci când Fecioara Maria se făcea Maică lui Dumnezeu şi moaşă nepotului Ei Ioan:

Luca 1:26-57

„26. Iar în a şasea lună a fost trimis îngerul Gavriil de la Dumnezeu, într-o cetate din Galileea, al cărei nume era Nazaret,

27. Către o fecioară logodită cu un bărbat care se chema Iosif, din casa lui David; iar numele fecioarei era Maria.

28. Şi intrând îngerul la ea, a zis: Bucură-te, ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu tine. Binecuvântată eşti tu între femei.

29. Iar ea, văzându-l, s-a tulburat de cuvântul lui şi cugeta în sine: Ce fel de închinăciune poate să fie aceasta?

30. Şi îngerul i-a zis: Nu te teme, Marie, căci ai aflat har la Dumnezeu.

31. Şi iată vei lua în pântece şi vei naşte fiu şi vei chema numele lui Iisus.

32. Acesta va fi mare şi Fiul Celui Preaînalt se va chema şi Domnul Dumnezeu Îi va da Lui tronul lui David, părintele Său.

33. Şi va împărăţi peste casa lui Iacov în veci şi împărăţia Lui nu va avea sfârşit.

34. Şi a zis Maria către înger: Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu ştiu de bărbat?

35. Şi răspunzând, îngerul i-a zis: Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea şi Sfântul care Se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema.

36. Şi iată Elisabeta, rudenia ta, a zămislit şi ea fiu la bătrâneţea ei şi aceasta este a şasea lună pentru ea, cea numită stearpă.

37. Că la Dumnezeu nimic nu este cu neputinţă.

38. Şi a zis Maria: Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău! Şi îngerul a plecat de la ea.

39. Şi în acele zile, sculându-se Maria, s-a dus în grabă în ţinutul muntos, într-o cetate a seminţiei lui Iuda.

40. Şi a intrat în casa lui Zaharia şi a salutat pe Elisabeta.

41. Iar când a auzit Elisabeta salutarea Mariei, pruncul a săltat în pântecele ei şi Elisabeta s-a umplut de Duh Sfânt,

42. Şi cu glas mare a strigat şi a zis: Binecuvântată eşti tu între femei şi binecuvântat este rodul pântecelui tău.

43. Şi de unde mie aceasta, ca să vină la mine Maica Domnului meu?

44. Că iată, cum veni la urechile mele glasul salutării tale, pruncul a săltat de bucurie în pântecele meu.

45. Şi fericită este aceea care a crezut că se vor împlini cele spuse ei de la Domnul.

46. Şi a zis Maria: Măreşte sufletul meu pe Domnul.

47. Şi s-a bucurat duhul meu de Dumnezeu, Mântuitorul meu,

48. Că a căutat spre smerenia roabei Sale. Că, iată, de acum mă vor ferici toate neamurile.

49. Că mi-a făcut mie mărire Cel Puternic şi sfânt este numele Lui.

50. Şi mila Lui în neam şi în neam spre cei ce se tem de El.

51. Făcut-a tărie cu braţul Său, risipit-a pe cei mândri în cugetul inimii lor.

52. Coborât-a pe cei puternici de pe tronuri şi a înălţat pe cei smeriţi,

53. Pe cei flămânzi i-a umplut de bunătăţi şi pe cei bogaţi i-a scos afară deşerţi.

54. A sprijinit pe Israel, slujitorul Său, ca să-Şi aducă aminte de mila Sa,

55. Precum a grăit către părinţii noştri, lui Avraam şi seminţiei lui, în veac.

56. Şi a rămas Maria împreună cu ea ca la trei luni; şi s-a înapoiat la casa sa.

57. Şi după ce s-a împlinit vremea să nască, Elisabeta a născut un fiu.”

Iată dar legătura specială despre care vorbeam! Fecioara Maria s-a făcut Maică Lui Dumnezeu prin pogorârea Duhului Sfânt şi umbrirea Celui Preaînalt. Ea a mers în vizită la verişoara ei Elisabeta care s-a umplut de Duh Sfânt, şi odată cu ea şi pruncul din pântece, care începe să salte înaintemergător (vestitor). Devine pruncul prooroc din pântec, prooroc al veseliei! Cele două femei gravide rămân împreună ca la trei luni (pentru că gravidele au un fel al lor de a-şi fi alături şi de a se sprijini). Maica Domnului rămâne la Elisabeta până ce aceasta naşte. Nici nu-mi pot închipui că nu a ajutat-o la naştere şi nu s-a făcut moaşă Sfântului Ioan. Deci Ioan a fost ţinut în braţe de Cea care ţine pe Ţiitorul tuturor! Ce femeie care ţine în braţe un astfel de prunc nu l-ar iubi, dar şi ce prunc ţinut în braţe de o astfel de Femeie nu s-ar sfinţi!?

Aşadar Sfântul Ioan Botezătorul a avut un început bun, dar şi ce bun sfârşit!

Că nu şi-a pierdut capul Sfântul Ioan, nici de dragul lumii, nici de dragul plăcerilor, nici de dragul femeilor (ca Irod), nici de dragul slavei deşarte (ca acelaşi), şi nici de un alt drag… decât de dragul Lui Hristos!

Iar noi… noi de ce ne pierdem capul? Şi de câte ori? De dragul cui? Că şi aceasta trebuie spus, că toţi, neapărat toţi, suntem datori cu un cap… dar depinde cui (îl dăm)!

Şi acum înţelegeţi că Maica Domnului care a primit în braţe pe pruncul Ioan, nu putea să nu primească în braţe acum pe cel ce-şi duce capul în mâini! De aceea s-a strecurat Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul, între Adormirea şi Naşterea Maicii Domnului, la pragul dintre moarte şi VIAŢĂ!

Poveste pentru copiii care sunteti…

Posted in de la altii, Gabriela T. on August 28, 2008 by Ionut Margin

– Uite un cal alb!
– Nu! e un inorog!
– Nu exista inorogi. Inorogii sunt doar niste fantasme. Sunt dorintele noastre neimplinite. Sunt nazuintele noastre si visele noastre si patimile noastre la care nu am vrut sa ne supunem…

– De ce te-ai intristat acum?
– Nici cai albi nu exista! Toti caii de aici sunt negri!

Asta era un adevar. In toata campia nu exista nici macar un singur cal care sa nu fie mai negru decat noaptea.
Asa se intamplase, insa, ca intr-o noapte, un cal ca o naluca alba, galopase liber prin fata ochilor celor doi copii.

In ochii albastri ai fetei, calul alb era mai alb ca neaua, desi poate, de fapt, era numai sur.
Baiatul il vazuse mai bine. El spunea ca inorogul avea cu adevarat un corn mare si drept in frunte.

– Mi-e somn, spuse fata. In noaptea asta voi visa un cal alb ca spuma marii. Salbatic si neinduplecat. Un cal liber. Totdeauna liber.
– Te duc acasa. O sa ma gandesc si eu in noaptea asta la inorogul meu. Stii? Intr-o zi cornul inorogului meu o sa ne strapunga pe amandoi…

********************
– Ai vrut sa dezertezi!
– Nu am vrut sa dezertez! Sunt doar indragostit. Am vrut sa imi zaresc iubita.
– Ai sa sfarsesti ca toti ceilalti! Chinuiti de dorinta de a-ti vedea iubita. Asta nu va fi niciodata. Nu avem nevoie de astfel de dorinte. Trebuie sa fii pregatit pentru lupta! Sa nu ai alte nazuinte, decat aceea de a invinge!

*********************

– Ce faci? De ce nu lucrezi?
– Lucrez, lucrez…mi-am amintit…demult…am vazut un cal alb. Dar era noapte. Poate mi s-a parut. Sigur mi s-a parut! Eram obosita.
– Nu exista cai albi! Stii bine! Trebuie sa lucrezi! Uita-te cat mai ai de lucru! Niciodata nu vei sfarsi.
– Ai dreptate. Totdeauna ai dreptate. Niciodata nu voi sfarsi lucrul.

********************

Apoi…
Nu se mai auzi decat galopul nesfarsit al calului sau inorogului.
Cei care il zarisera, numai din spate, spuneau cu totii ca era alb.
Dar nimeni nu mai stia daca era un cal sau un inorog.
Si nimeni nu isi amintea unde disparusera intr-o singura noapte frumoasa cu ochii albastri si soldatul creol.

Scris de Gabriela T.

Hei!

Posted in de la altii, Gabriela T. on August 26, 2008 by Ionut Margin

Hei, ce faci aici? strigă îngerul într-o dimineaţă.

Curăţenie, îi spusei, fără să mă opresc din lucru. A început postul, ştii…

Desigur, desigur, îngăimă el acolo cam nedumerit de hărnicia mea, dar nici dorind să mă tempereze.

Stai! Nu poţi arunca asta!

Vei vedea ca pot!

E cutia cu bucuriile tale cele mai mari!

Tocmai de aceea! Mi-au cam stricat socotelile. Le voi păstra doar pe cele mărunte.

Îngerul se dădu o lungime de aripa în spate şi continuă să mă studieze consternat.

Arunci si realizările tale? Chiar pe toate? Ştii, ai o singură cutie cu realizări!

Da! Pe toate! Tocmai pentru că mi le-am asumat. N-am putut să înteleg că sunt opera ta.

Căzut pe gânduri îngerul uită să-şi fâlfâie aripile si pierdu brusc din înălţime.

Poţi sta pe umărul meu. Sunt obişnuit cu negreutatea ta. Nu mă mai incomodezi.

Ieri spuneai altceva. M-ai tot rugat să plec.

Nu am vrut să te epuizezi prea tare. Ştii? Muncisei atât de mult de dimineaţă, încât spre seară păreai extenuat, iar eu nu mai conteneam cu prostiile.

Opreşte-te! E cutia cu emoţii! Chiar poţi avea nevoie de ele. Uneori te fac poet.

Dar eu am aruncat cutia cu emoţii în care închisesem şi privirea săgalnică a brunetei de la colţ.

Si nu arunci cutia cu păcate?

Deloc! Acelea doar îmi aparţin.

E o cutie mare. Ocupă cam mult loc…

Tocmai de aia! Ştii mândria mea e tare inflamată acolo. Celelalte încăpeau si în ceva mai mic. Din ele o să îmi fac obiect de studiu. O să mă ajuţi tu să fac studii de caz?

Întrebarea rămăsese fără răspuns. Îngerul meu nu prea are viziuni.


Ce faci cu sapa? Dacă ai înnebunit putem alege alte căi. Opreşte-te!

Dar eu continuam să sap sârguincios, aruncând deopotrivă din mine, experienţe utile şi inutile.

Cred că ai aruncat cam 15-16 ani.

Mai am. Tot a mai ramas.

Pană când? Spune-mi! Pană când?

Pană dau de El.

Îngerul se îngândură serafic.

Cam pană la botez, deci…Vrei să te ajut?

scris de Gabriela T.

Iisus Hristos este Dumnezeu, Sfânta Scriptură zice aşa!

Posted in Atitudini, Meditatii on August 24, 2008 by Ionut Margin

Vechiul Testament Îl mărturiseşte pe Mesia ca fiind născut din veşnicie din Dumnezeu

Psalmul 2:7

Domnul a zis către Mine: „Fiul Meu eşti Tu, Eu astăzi Te-am născut!

Miheia 5:1

Şi tu, Betleeme Efrata, deşi eşti mic între miile lui Iuda, din tine va ieşi Stăpânitor peste Israel, iar obârşia Lui este dintru început, din zilele veşniciei.

· Vechiul Testament Îl numeşte pe Mesia Domn şi Dumnezeu

Psalmul 109:1

Zis-a Domnul Domnului Meu: „Şezi de-a dreapta Mea, până ce voi pune pe vrăjmaşii Tăi aşternut picioarelor Tale”.

Maleahi 3:1

„Iată, Eu trimit pe îngerul Meu şi va găti calea înaintea feţei Mele şi va veni îndată în templul Său Domnul pe Care Îl căutaţi şi Îngerul legământului pe Care voi Îl doriţi. Iată, vine!”, zice Domnul Savaot.

Ieremia 23:6

În zilele Lui, Iuda va fi izbăvit şi Israel va trăi în linişte; iată numele cu care-L voi numi: „Domnul-dreptatea-noastră!”

Ieremia 33:16

În zilele acelea Iuda va fi izbăvit şi Ierusalimul va trăi fără primejdie Şi Odraslei aceleia I se va pune numele: „Domnul – dreptatea noastră”

· Mântuitorul Însuşi Îşi atribuie firea dumnezeiască, numindu-se Fiu al Lui Dumnezeu:

Ioan 3:13,14,15,16,17,18

13. Şi nimeni nu s-a suit în cer, decât Cel ce S-a coborât din cer, Fiul Omului, Care este în cer.

14. Şi după cum Moise a înălţat şarpele în pustie, aşa trebuie să se înalţe Fiul Omului,

15. Ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.

16. Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.

17. Căci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască, prin El, lumea.

18. Cel ce crede în El nu este judecat, iar cel ce nu crede a şi fost judecat, fiindcă nu a crezut în numele Celui Unuia-Născut, Fiul lui Dumnezeu.

Matei 28:18

Şi apropiindu-Se Iisus, le-a vorbit lor, zicând: Datu-Mi-s-a toată puterea, în cer şi pe pământ.

· Mântuitorul lucrează ca şi Tatăl:

Ioan 5:17

Dar Iisus le-a răspuns: Tatăl Meu până acum lucrează; şi Eu lucrez.

· Face minuni,are toată judecata, aceeaşi judecată, aceeaşi cinstire, adorare, are viaţă în sine, ca Tatăl:

Ioan 5:21,22,23,24,25,26

21. Căci, după cum Tatăl scoală pe cei morţi şi le dă viaţă, tot aşa şi Fiul dă viaţă celor ce voieşte.

22. Tatăl nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului.

23. Ca toţi să cinstească pe Fiul cum cinstesc pe Tatăl. Cine nu cinsteşte pe Fiul nu cinsteşte pe Tatăl care L-a trimis.

24. Adevărat, adevărat zic vouă: Cel ce ascultă cuvântul Meu şi crede în Cel ce M-a trimis are viaţă veşnică şi la judecată nu va veni, ci s-a mutat de la moarte la viaţă.

25. Adevărat, adevărat zic vouă, că vine ceasul şi acum este, când morţii vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu şi cei ce vor auzi vor învia.

26. Căci precum Tatăl are viaţă în Sine, aşa I-a dat şi Fiului să aibă viaţă în Sine;

· Are aceleaşi atribute ca şi Tatăl: veşnicie, atotputernicie, cunoaştere divină:

Ioan 8:58

Iisus le-a zis: Adevărat, adevărat zic vouă: Eu sunt mai înainte de a fi fost Avraam.

Ioan 10:28

27. Oile Mele ascultă de glasul Meu şi Eu le cunosc pe ele, şi ele vin după Mine.

28. Şi Eu le dau viaţă veşnică şi nu vor pieri în veac, şi din mâna Mea nimeni nu le va răpi.

Matei 11:27

Toate Mi-au fost date de către Tatăl Meu şi nimeni nu cunoaşte pe Fiul, decât numai Tatăl, nici pe Tatăl nu-L cunoaşte nimeni, decât numai Fiul şi cel căruia va voi Fiul să-i descopere.

Ioan 10:15

Precum Mă cunoaşte Tatăl şi Eu cunosc pe Tatăl.

· Este Fiul lui Dumnezeu

Matei 26: 63,64

63. Dar Iisus tăcea. Şi arhiereul I-a zis: Te jur pe Dumnezeul cel viu, să ne spui nouă de eşti Tu Hristosul, Fiul lui Dumnezeu.

64. Iisus i-a răspuns: Tu ai zis. Şi vă spun încă: De acum veţi vedea pe Fiul Omului şezând de-a dreapta puterii şi venind pe norii cerului.

Marcu 14: 61,62

61. Iar El tăcea şi nu răspundea nimic. Iarăşi L-a întrebat arhiereul şi I-a zis: Eşti tu Hristosul, Fiul Celui binecuvântat?

62. Iar Iisus a zis: Eu sunt şi veţi vedea pe Fiul Omului şezând de-a dreapta Celui Atotputernic şi venind pe norii cerului.

· Este deofiinţă cu Tatăl

Ioan 10:30

Iar Eu şi Tatăl Meu una suntem.

· Tatăl Însuşi Îl numeşte Fiul Său cel iubit

Marcu 1:11

Şi glas s-a făcut din ceruri: Tu eşti Fiul Meu cel iubit, întru Tine am binevoit.

Matei 17:5

Vorbind el încă, iată un nor luminos i-a umbrit pe ei, şi iată glas din nor zicând: „Acesta este Fiul Meu Cel iubit, în Care am binevoit; pe Acesta ascultaţi-L”.

· Evanghelia este a lui Iisus Hristos, Fiul Lui Dumnezeu

Marcu 1:1

Începutul Evangheliei lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu

· Iisus Hristos este Dumnezeu Cuvântul, prin care s-a făcut lumea

Ioan 1:14

Şi Cuvântul S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi şi am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr.

· Evanghelia s-a scris pentru ca noi să credem că:

Ioan 20:31

Iar acestea s-au scris, ca să credeţi că Iisus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, şi, crezând, să aveţi viaţă în numele Lui.

· Apostolii spun că El este Dumnezeu

1 Timotei 3:16

Şi cu adevărat, mare este taina dreptei credinţe: Dumnezeu S-a arătat în trup, S-a îndreptat în Duhul, a fost văzut de îngeri, S-a propovăduit între neamuri, a fost crezut în lume, S-a înălţat întru slavă.

Tit 2:13

Şi să aşteptăm fericita nădejde şi arătarea slavei marelui Dumnezeu şi Mântuitorului nostru Hristos Iisus

Filipeni 2:6,7

6. Care, Dumnezeu fiind în chip, n-a socotit o ştirbire a fi El întocmai cu Dumnezeu,

7. Ci S-a deşertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor, şi la înfăţişare aflându-Se ca un om

Matei 16:16

Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu.

  • EU SUNT = Numele Lui Dumnezeu pe care Iisus Hristos îl asumă şi în faţa căruia cei care doreau să-L prindă, cad la pământ

Ioan 18:4,5,6

4. Iar Iisus, ştiind toate cele ce erau să vină asupra Lui, a ieşit şi le-a zis: Pe cine căutaţi?

5. Răspuns-au Lui: Pe Iisus Nazarineanul. El le-a zis: Eu sunt. Iar Iuda vânzătorul era şi el cu ei.

6. Atunci când le-a spus: Eu sunt, ei s-au dat înapoi şi au căzut la pământ.

Iată aşadar ce spune Sfânta Scriptură despre Domnul nostru Iisus Hristos! Acum nu pot să înţeleg, cum noii arieni precum Martorii lui Iehova, Mileniştii, Studenţii în Biblie, Unitarieni, şi alţii, şi alţii… cu Scriptura în mână pot să înţeleagă altfel! Dar mi se pare atât de ilogic să nu înţelegi, ce au înţeles iudeii când l-au omorât pe Hristos. Dar de aceea a fost omorât: pentru că S-a făcut pe sine Dumnezeu!!! Orice definiţie a creştinătăţii spune că creştinul este acela care crede în Iisus Hristos că este Dumnezeu, ori toţi cei care nu cred asta nu sunt creştini!

Apostolii sunt martorii Învierii lui Hristos Iisus. Toţi cei care cred că El este Dumnezeu, devin martori ai Învierii Lui!

Slăvit să fie Domnul şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos în veci! Amin.

Arheologia s-a născut în Biserica Creştină

Posted in Ştiaţi că... on August 22, 2008 by Ionut Margin

Prima atestare a unor lucrări de escavaţie arheologică, este legată de Sfânta Împărăteasă Elena. Ea este prima care a ordonat şi a condus sistematic prima lucrare de escavaţie arheologică cunoscută din lume. Dorinţa ei a fost să găsească Sfânta Cruce şi să descopere cât mai mult din dovezile palpabile ale prezenţei în lume a Mântuitorului Iisus Hristos. Opera acestei Sfinte Împărătese, care a schimbat istoria lumii prin influenţa (mai ales prin creşterea lui dar şi prin relaţia mama-fiu) exercitată asupra fiului ei, Împăratul Constantin, a lăsat amprenta în cele din urmă şi asupra înţelegerii palpabile a istoriei. Istoria ca şi ştiinţă are azi ca vârf de lance această ramură numită Arheologia.

Poate că acestui bun început al Arheologiei i se cuvine o continuare pe măsură!

(aceste informaţii le-am primit de la unul din directorii de săpături arheologice de la Roşia Montană)