Arhivă pentru Septembrie, 2008

Iasomie

Posted in de la altii, Poezie on Septembrie 30, 2008 by Ionut Margin

Iasomie

şi viţă verde de vie,

şi primăvară

şi lumină lină de seară!

Dor de mănăstire şi toacă,

de zâmbet şi copilărie şi joacă.

De neştiinţă dor întru trăire,

de cântec şi de lacrimi şi iubire.

Iasomie

şi ţie şi mie;

Iasomie – iz de copilărie.

Iasomie

şi vouă şi nouă;

iasomie – culoare de rouă.

Primăvară şi linişte şi iasomie

şi pace vouă

şi mie

şi ţie.

Pentru toţi… rod de viţă de vie.

scris de Pr. Vid Trandafir

in manuscrisul Sine Deo Nihil

Sfantul Ierarh Antim Ivireanul

Posted in de la altii, Sfinţi Români on Septembrie 26, 2008 by Ionut Margin

Sfantul Antim Ivireanul s-a nascut la 1650 in Georgia, sau Iviria, numindu-se din botez Andrei. A cazut de tanar rob la turci si, dupa eliberare, a trait ca monah pe langa Patriarhia Ecumenica, invatand carte si arta sculpturii in lemn, a picturii, broderiei si caligrafiei.

Domnitorul Constantin Brancoveanu l-a adus in Muntenia in 1690, in scopul realizarii planurilor sale culturale. Aici a invatat limba romana si a inceput opera de tipograf, ca ucenic al lui Mitrofan, fost episcop de Husi.

In 1691 ia conducerea tipografiei bucurestene, prima carte tiparita fiind „Invataturile lui Vasile Macedoneanul catre fiul sau Leon”. Au urmat „Slujba Sfintei Paraschiva si a Sfantului Grigore Decapolitul” (1692) si „Psaltirea romaneasca” (1694).

Intre 1696 si 1704 este egumen la Snagov, unde – in primii cinci ani – va tiparii 15 lucrari : sapte in greceste, cinci in romana, una in slavona, una in slovo-romana si una in greco-araba. Dintre cele romanesti amintim : „Evanghelia” (1697), „Acatistul Nascatoarei de Dumnezeu” (1698), „Invataturi crestinesti” (1700), „Floarea darurilor” (1701), cunoscuta pentru continutul ei moralizator etc. Si-a creat ucenici, cei mai importanti fiind Mihail Stefan si Gheorghe Radovici.

Cea mai fecunda perioada ca tipograf o are la Bucuresti intre anii 1701-1705, imprimand tot 15 carti: doua in romana – „Noul Testament” (dupa editia de la Alba Iulia din 1648) si „Acatistul Maicii Domnului” (1703) – una in slavo-romana, una in greco-araba si 11 in greceste.


EPISCOP AL RAMNICULUI. In 1705, egumenul Antim de Snagov este ales Episcop de Ramnic, fiind hirotonit de Mitroplitul Teodosie al Ungrovlahiei. Aici si-a dovedit aceleasi bune calitati organizatorice si culturale, infiintand prima tipografie din oras si tiparind – in numai trei ani – noua carti : trei in greceste, trei in slavo-romana si trei romanesti, prin care incepe seria tipariturilor romanesti menite sa duca la triumful definitiv al limbii romane in biserica. Amintim „Evhologhion” sau „Molitvelnic” (1706) in doua volume, primul un „Liturghier” – intaiul tiparit in Muntenia – iar al doilea un „Molitvelnic” sau carte de rugaciuni. Tot la Ramnic s’a ingrijit de sporirea bunurilor Episcopiei si la restaurarea manastirilor Cozia si Govora.


MITROPOLIT AL UNGROVLAHIEI. In anul 1708 este ales Mitropolit al Ungrovalahiei in locul lui Teodosie, pastrandu-se frumoasa cuvantare de inscaunare in care se angaja sa-l slujeasca pe Dumnezeu cu daruire iar pe credinciosi cu jertfelnicie.

A mutat tipografia de la Ramnic la Targoviste, tiparind 18 carti, dintre care 11 romanesti, cea mai importanta fiind „Capete de porunca” (1714), precizand principalele indatoriri ale preotilor. Ultima carte tiparita la manastirea Antim, in 1716, „Istoria lui Alexandru Mavrocordat Exaporitul”, urca la 63 cartile tiparite de el intr’un sfert de veac – dintre care 22 in romaneste – fiind alaturi de Coresi, cel mai de seama tipograf din cultura veche romaneasca. Patrunderea limbii romane in biserica a necesitat timp. Primele incercari facute de Coresi, urmat de Mitropolitul Stefan, care tipareste in romaneste randuielile tipiconale, de Mitropolitul Teodosie, care introduce lecturile biblice in romaneste si, in sfarsit, de Antim pentru textul slujbei preotului si cantarea. In plus, Antim a tiparit in romaneste Liturghierul si Molitvelnicul, prin care „datina straina a primit o lovitura de moarte” – cum scria Nicolae Iorga.


OPERA LITERARA a Mitropolitului Antim consta din trei lucrari tiparite pentru nevoile preotilor : „!Invatatura despre taina pocaintei” (1705), un mic „Catehism” (1710) si „Capete de porunca” (1714), precum si unele manuscrise. Dintre acestea amintim : „Chipurile Vechiului si Noului Testament” (azi la Kiev) si, mai ales, „Didahiile” sau „Predicile” sale (ed. Gabriel Strempel, 1962), alcatuite din 28 predici si 7 cuvantari ocazionale, citand din Sfanta Scriptura si din Sfintii Parinti sau amintind filozofi si poeti din Antichitate. Ele arata „hotarirea mitropolitului de a curati o Biserica decazuta in moravuri” (Nicolae Iorga), aminteste de asuprirea sociala si nationala a poporului din partea marilor boieri si a turcilor, afirmand in cuvatarea de inscaunare „suntem incongiurati de atatea nevoi si scarbe ce vin totdeauna neincetat de la cei ce stapanesc pamantul acesta”, sau in cuvantarea la Schimbarea la fata „suntem supusi supt jugul paganului si avem nevoi multe si suparari din toate partile”. Cat priveste limba si stilul, G. Strempel scria : „Opera lui Antim Ivireanul este un pretios monument de limba romaneasca, ce se citeste cu placere si astazi, dupa un sfert de mileniu de la data cand a fost elaborata”.


ANTIM-CTITOR. Intre 1713 si 1715 a zidit manastirea cu hramul Tuturor Sfintilor din Bucuresti, cunoscuta ca manastirea Antim, dupa planurile sale. Biserica a fost impodobita in exterior si in interior, dotata cu odoare, carti si obiecte de cult si avand chilii pentru calugari. A inzestrat-o cu mosii si alte venituri, din cheltuiala proprie, pentru monahi dar si pentru saraci, cum reiese din Testamentul sau, un model de opera sociala a Bisericii.


SPRIJINITOR AL BISERICII ORTODOXE. Nu si-a uitat neamul din care s’a nascut si a donat la Tbilisi o tipografie cu caractere georgiene, trimitand acolo pe cel mai important ucenic al sau, Mihail Stefan. De asemenea, a pus bazele primei tipografii cu caractere arabe instalata la Alep, in 1706. Pentru credinciosii greci din Patriarhiile Constantinopolului, Alexandriei si Ierusalimului a tiparit numeroase carti de slujba si teologice in greceste.

Mitropolitul Antim s’a ingrijit si de credinciosii din Ardeal, tiparind lucrarea intitulata „Lumina”, pentru combaterea prozelitismului catolic al vremii si a trimis la Alba Iulia pe Mihail Stefan, care a tiparit aici o „Bucoavna” (Abecedar) si un „Chiriacodromion”, ambele in 1699.


ANTIM-PATRIOT. Pe langa interesele Bisericii, Mitropolitul Antim s’a dovedit si un patriot iluminat. El a aparat drepturile sale, ca Mitropolit al Ungrovlahiei, asupra manastirilor inchinate Sfantului Mormant, conduse de calugari greci, care nu mai pomeneau la slujbe pe mitropolitul locului. In plus, a luptat impotriva opresiunii turcesti, militand pentru apropierea de Rusia lui Petru cel Mare. Cand Constantin Brancoveanu a vrut sa-l inlature din scaunul mitropolitan, el s’a aparat in scris – in doua randuri in 1712 -, ramanand ca ierarh pana la moartea mertirica a lui Brancoveanu (1714) si sub Stefan Cantacuzino (1714-1715).


MOARTEA MARTIRICA. Un destin tragic a unit pe domnitorul Constantin Brancoveanu cu Mitropolitul Antim – martiriul. Dupa ce pe tronul muntean a ajuns, in Decembrie 1715, Nicolae Mavrocordat, primul domn fanariot, au inceput zile negre pentru Antim. In 1716, cu ocazia razboiului ruso-austriac, domnul – impus de turci – a parasit Capitala, plecand spre Dunare. La 18 August 1716, dupa o discutie aprinsa, la Calugareni, Antim s’a intors la Bucuresti, la credinciosii sai. Aici a continuat lupta pentru inlaturarea fanariotului, alegand domn pe Patrascu Brezoianu. Reintoarcerea lui Nicolae Mavrocordat pe tron, in Septembrie 1716, a insemnat si pedepsirea lui. Mai intai pe linie bisericeasca, domnitorul cerand Patriarhiei Ecumenice caterisirea. Aceasta sentinta injusta a fost corectata, la cererea Patriarhiei Romane, de catre Patriarhul Athenagoras I, abia la 8 Martie 1966. A urmat exilul, spre Sinai, unde – din nefericire – n’a mai ajuns. Pe drum a fost ucis de turci prin inecare in raul Tingea, langa Adrianopol ; era 27 Septembrie 1716, data la care a intrat in calendarul Bisericii noastre. Asa a sfarsit Mitropolitul Antim Ivireanul, martirizat de turci, ca si marele sau binefacator, domnitorul martir Constantin Brancoveanu.

In concluzie, putem spune ca Mitropolitul-martir Antim Ivireanul, desi nascut pe alte meleaguri, s’a identificat cu poporul pe care l-a slujit, pentru care a tiparit atatea carti, contribuind la desavarsirea procesului de romanizare al slujbelor bisericesti.
Ca pastor de suflete – Episcop si Mitropolit – a slujit lui Dumnezeu si credinciosilor prin pilda vietii, prin indemnurile spiritual-morale si, mai ales, prin Testamentul sau, prin care a lasat intreaga sa avere pentru opere de caritate.
Patriot luminat si aparator al crestinilor din Patriarhiile rasaritene, Mitropolitul Antim a platit cu viata indrazneala de a se fi ridicat impotriva turcilor si a primului domn fanariot.
Toate aceste considerente au determinat Sfantul Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane sa-l canonizeze, alaturi de alte personalitati religioase romanesti, in vara anului 1992.

Preot Dr. Cezar Vasiliu; postat pe crestinortodox.ro.

Gânduri despre moarte

Posted in Jurnal, Meditatii on Septembrie 26, 2008 by Ionut Margin

De ceva vreme ma gandesc mai mult la moarte… şi ma gândeam dacă este potrivit să scriu despre ea aici pe blog! Evident că pun pe blog lucruri care mă preocupă dar nu chiar toate… ştiţi sunt lucruri/gânduri de suflet pe care este foarte greu să le pui în faţa oamenilor!

Cu toate acestea încerc să pun un petec de suflet în câteva rânduri.

Moartea o percepem pe cât am fost de aproape de ea. Citisem în adolescenţă îndemnurile Sfinţilor Părinţi de a ne gândi la moarte în fiecare zi, am înţeles demersul pedagogic al acestui exerciţiu duhovnicesc. Dacă te gândeşti că azi este ultima zi din viaţa ta o trăieşti mai cu grijă, încerci să o faci frumoasă! Dar simţământul morţii era unul filozofal. Abia atunci când o pipăi, când îţi dă târcoale, când o vezi în apropiere poţi simţi ceva din concretul ei… să zic aşa devine mai palpabilă! Dar iată că am simţit-o mai aproape şi am înţeles-o mai bine când a murit tata! Până atunci am simţit-o în mine de câteva ori, la un moment dat am fost sigur că am să mor… dar vedeţi nu a fost aşa. Te-ai aştepta că dacă o simţi aşa aproape să o pricepi, dar cum vă ziceam am priceput-o mai bine când a întâlnit-o tata.

Ca să mă înţelegeţi mai bine trebuie să vă mărturisesc că preocuparea aceasta intensă referitoare la moarte a început când s-a schimbat Antimisul. Antimisul vechi, care era semnat de PS Ioan, îmbia la trăiri sufleteşti intense. Imaginea Mântuitorului coborât de pe Sfânta Cruce, şi a Maicii Domnului cu sufletul sfâşiat de durere nu te putea lăsa indiferent. Astfel vrând nevrând simţeai Jertfa Golgotei prezentă, erai, ca şi preot un spectator activ, ţineai şi tu de un capăt al cerceafului cu care era coborât Hristos de pe Cruce. Noul antimis, care îl reprezintă doar pe Hristos întins pe lespede este ceva mai rece în exprimare. Cu toate acestea a trezit în mine o reflexie mult mai adâncă a morţii Lui Dumnezeu Cel Întrupat. Probabil mintea caută o suplinire a imaginii. Astfel Îl văd pe Hristos mort, în braţele Maicii Sale, a lui Nicodim şi Iosif. Capul nefiresc atârnă într-o parte. Ochii stinşi de sub pleoapele lăsate aruncă doar o reflexie a luminii lumi. Lumina nu mai e din interior.

Astfel simt că Hristos a murit. Simt că trupul Său era dat morţii. Aşa văd moartea!

Tot aşa l-am văzut pe tati când a murit. Când l-am ridicat şi capul s-a lăsat nefiresc de neviu într-o parte. Ochii aproape închişi au scurs o ultimă lumină a vieţii!

Acum… moartea mea. Nu o simt! Adica nu o simt că-mi aparţine. Cred că este doar moartea, ceva impersonal. Aceea care cuprinde pe toţi. Dar nu a mea! Nu a tatei! Nu a Lui Hristos! Doar moartea!

Cred că înţelegeţi că m-am referit doar la moartea biologică, a trupului. Despre moartea sufletului încă nu pot să vă vorbesc! Despre ea nu poţi vorbi cu adevărat decât după ce ai învins-o alături de Hristos, iar ea se învinge aici, în această viaţă. De aici speranţa mea să pot să vă vorbesc despre ea… o dată!

Viata Sfantului Teodosie de la Manastirea Brazi

Posted in de la altii, Sfinţi Români on Septembrie 22, 2008 by Ionut Margin

Viata Sfantului Teodosie de la Manastirea Brazi

Sfantul lerarh Teodosie s-a nascut in Tinutul Vrancei. In prima jumatate a veacului al XVII-lea, si, iubind din tinerete viata calugareasca, s-a lepadat de lume si a primit sfantul chip ingeresc al calugariei. Cugetand ziua si noaptea la Legea lui Dumnezeu si deprinzand de la dascalii incercati din manastirile Tarii de Jos invataturile cele folositoare, a fost ales egumen al manastirii Bogdana reconstruind, in vremea staretiei sale, acest sfant locas. Pentru vrednicia si pentru bunele sale obiceiuri, a fost hirotonit episcop de Radauti in anul 1670. iar peste un an a fost trimis sa pastoreasca Episcopia Romanului. Iubind cu adevarat sfintele lui Dumnezeu Biserici, a cercetat si a ajutat pe cat i-a stat in putinta schiturile si manastirile din eparhia sa, sprijinind, totodata, si pe binecredinciosii crestini aflati in felurite necazuri sau cuprinsi de saracie.

Sfantului Ierarh Teodosie de la Brazi

In anul 1674, fericitul si preainvatatul mitropolit Dosoftei, silit de vitregia vremurilor, s-a retras in Polonia, impreuna cu domnitorul Stefan Petriceicu, iar Moldova a fost asuprita de cetele de turci si de tatari, care au adus la carma tarii pe Dumitrascu din neamul Cantacuzinilor. Acesta, vazand ca moldovenii au fost lipsiti de pastorul lor, a cerut arhiereilor sa-si puna mitropolit. Noul domn avea nevoie urgenta de un nou cap al Bisericii Moldovene pentru a-si legitima domnia, primind de la acesta indatinata ungere. Ierarhul Teodosie, desi nu voia, mai mult fiind silit, a luat conducerea Mitropoliei Moldovei in acele vremuri greu de indurat, cand turcii si tatarii intrasera ca lupii infometati in smerita lui turma. De aceea, bunul arhiereu nu a rabdat mult a vedea in toate zilele cum sunt nedreptatiti crestinii, ci, punandu-si sufletul pentru acestia, a mers la domnitor si i-a cerut sa puna capat asupririi poporului si sa alunge dincolo de hotare pe pagani. Maniat, Dumitrascu Voda nu a voit sa auda mustrarile cele drepte ale mitropolitului, ci, fara judecata, l-a silit sa-si paraseasca scaunul, pe care nu statuse decat vreme de un an, fiind pus sub paza in Manastirea ” Sfantul Sava ” din Iasi. Rabdand cu mult curaj cumplita prigonire, ierarhul marturisitor al dreptatii a stat inchis acolo pana la revenirea in tara a blandului Dosoftei mitropolitul, care l-a scos pe fericitul Teodosie din surghiunul sau. Acesta s-a retras in partile Tarii de Jos. locuind cand la Focsani cand in Manastirea Bogdana.

In rastimp s-a ingrijit, indeosebi, de reconstruirea Manastirii Brazi, unde a ridicat o noua biserica si chilii, asezand acolo monahi, pe care i-a pus sub ascultarea egumenului Zaharia, care vietuise o vreme in Sfantul Munte Athos.

In anul 1688, pe cand se afla la Focsani a fost rapit si dus in Tara Romaneasca, unde a indurat, vreme de 10 saptamani, inchisoare si chinuri. fiind cercetat – pentru pricini inchipuite – de unii greci, pusi la cale de rudeniile lui Dumitrascu Voda, fostul domnitor al Moldovei. Scapand insa cu viata si din aceasta grea incercare, Ierarhul Teodosie a continuat sa se ocupe de sfintele locasuri din Tinutul Vrancei, pregatind toate cele necesare pentru ridicarea a inca trei schituri.

In toamna anului 1694 tatarii au navalit, din nou, in Moldova, jefuind pe crestini si distrugand bisericile. Cunoscandu-si mai dinainte sfarsitul, fostul mitropolit Teodosie s-a pregatit duhovniceste asa cum se cuvine a face orice crestin adevarat. Curand, la Mänästirea Brazi, a venit o ceatä de tatari, care l-au schingiuit pe batranul arhiereu, cerandu-i sa le predea avutul si odoarele sfantului locas. Acesta a refuzat, preferand mai degraba sa fie chinuit decat sa dea in mainile paganilor putinele valori si sfintele vase. In cele din urma, tatarii, dupa ce l-au chinuit indelung, i-au taiat capul. Noaptea, a fost ingropat in graba de cativa credinciosi. Asa a castigat cununa muceniciei mult-patimitorul Ierarh, primindu-si prin sabie sfarsitul, suferind pentru dragostea de Dumnezeu. Sfantul Antipa de la Calapodesti (1816-1882), pe care biserica noastra il pomeneste la 10 ianuarie, fiind novice la Manastirea Brazi, in anul 1842, a fost de fata la descoperirea in chip minunat a moastelor mitropolitului martir. El relateaza următoarele: ” Inainte ca arhimandritul Dimitrie sa fie staret al Manăstirii Brazi din Moldova, el a trait viata pustniceasca aspra intr-o padure mare, unde din intamplare a gasit ingropat un vas mare plin cu bani de aur. In vas a gasit o insemnare, in care se spunea ca acesti bani sunt de la Mitropolitul Dositei (Thodosie) care i-a ascuns acolo, prevazandu-si sfarsitul sau mucenicesc din mana turcilor. In insemnare se mai spuneau si acestea: ” cine va gasi acesti bani este indatorat sa zideasca din ei o manastire si trei schituri ” si ca ” la terminarea de zidit a celui din urma, al treilea schit, va afla si moastele mele „. Instiintand pe mitropolitul de la Iasi despre aceasta minunata descoperire si primind de la el binecuvantare, arhimandritul Dimitrie a inceput cu ravna sa implineasca ultima dorinta a fericitului mitropolit [ �] A inaltat o mare biserica, iar dupa ce a terminat de construit cel de-al treilea schit, a randuit ca in ograda lui (n.n. a schitului) sa se sape si pentru dansul un mormant.

Deoarece groapa pe care el poruncise sa i se sape se darama mereu, a pus sa se sape din nou, in prezenta lui, si, sapandu-se, s-a gasit sicriul cu moastele fericitului mitropolit”

Despre aceea aflare a sfintelor moaste relateaza si insusi staretul Dimitrie, scriind, intr-o insemnare din 20 februarie 1842:”Am vrut sa-mi fac mormantul meu in tintirim la Brazi, tocmai in mijlocul locului unde a fost biserica veche. Si, sapand adanc de sase palme am gasit locul unde la picioarele raposatului Mitropolit Teodosie, ctitorul Manastirii Brazi, se gasea capul mormantului meu. Si, sapand in sus, am gasit tot trupul deplin, insirate oasele, iar capul l-am gasit cu gura in jos, pus pe o caramida mare in cornuri, precum este stiut cä a fost taiat de tatari si ingropat noaptea de niste credinciosi”. Sfantul Antipa adauga: ,,M-am invrednicit eu insumi sa vad si sa sarut aceste moaste, din care iesea un parfum foarte mirositor „. La 6 mai 1842 osemintele au fost prohodite de un sobor de slujitori si asezate in mormant nou, zidit in partea de nord a paraclisului subteran.

Ierarhul-ctitor al Manastirii Brazi a fost cinstit de clerici, monahi si credinciosi inca din timpul vietii, pentru virtutile sale: dragostea de Dumnezeu si de semeni, blandetea, rabdarea, spiritul de dreptate. El s-a identificat cu durerile si nevoile credinciosilor din aceste tinuturi, participand activ la solutionarea conflictelor – cu precadere patrimoniale – ivite intre ei, atat ca episcop de Roman cat si ca fost mitropolit. El a sus cu tarie mentinerea privilegiilor acordate vrancenilor de Binecredinciosul Voievod Stefan cel Mare si Sfant.

O alta latura foarte importanta a activitatii sale o constituie ridicarea de sfinte locasuri. El a avut initiativa reconstruirii Manastirii Bogdana, indemnand la aceasta pe marele logofat Solomon Barladeanu. Dupa moartea acestuia, el a continuat lucrarile in calitate de cel dintai staret al Bogdanei, si a chemat la sfintirea ei pe patriarhul Dositei al Ierusalimului, care il aprecia in mod deosebit. Ca episcop de Roman, s-a ingrijit de bunul mers al unor manastiri din eparhia sa, precum: Soveja, Mera, Lepsa Buluc si Scanteia, asa cum o dovedesc documentele vremii. In mod deosebit, a purtat grija de reconstruirea Manastirii Brazi, pentru care a obtinut dreptul de proprietate asupra terenului inconjurator, iar apoi, ca fost mitropolit, a refacut din temelii acest asezamant monahal. Tot el a luat initiativa ridicarii Schiturilor Musinoaiele si Trotusanu cumparand, din vreme, terenuri in acest scop. Il putem, deci, considera, pe drept cuvant, unul din cei mai importanti ierarhi-ctitori de sfinte locasuri.

Cinstirea sa ca Sfant a inceput cu adevarat din momentul mortii lui martirice, prin care si-a pecetluit ostenelile intregii vieti. Potrivit relatarii Sfantului Antipa mitropolitul Teodosie si-a prevazut dinainte sfarsitul, ascunzand banii daruiti de credinciosi pentru construirea a patru biserici, insotindu-i cu un text lamuritor. Aflarea acestor bani de catre ieroschimonahul Dimitrie, tocmai cel insarcinat cu conducerea Manastirii Brazi, ne arata limpede lucrarea lui Dumnezeu, Care a facut sa se implineasca toate sfintele dorinte ale slujitorului Sau: zidirea celor patru locasuri de cult si, indata dupa aceasta, aflarea cinstitelor sale moaste. Prezenta unei miresme deosebite ce iese din acestea – lucru confirmat cu claritate nu de oricine, ci chiar de catre Sfantul Antipa – este un semn neindoielnic al sfinteniei potrivit Traditiei ortodoxe. Remarcam, de asemenea, ca Sfantul Antipa il numeste fericit pe mitropolitul Teodosie si se inchina cu evlavie sfintelor lui moaste. El subliniaza si faptul ca aflarea sfintelor moaste s-a facut ,, In chip minunat”.Cinstirea acordata de Sfantul Antipa de la Calapodesti Ierarhului Martir Teodosie este o dovada incontestabila a cultului de care s-a bucurat. Nu mult dupa aflarea minunata a moastelor Mitropolitului Teodosie, capul a fost scos din mormant si tinut in mare cinste de vietuitorii sfantului locas.

Trebuie subliniat ca moartea martirica a mitropolitului nu a fost nicicand data uitarii la ctitoria sa, asa cum reiese din cuvintele staretului Dimitrie, care, afland moastele fericitului arhiereu. spune: ,,Este stiut ca a fost taiat de tatari si ingropat noaptea de credinciosi „. Credem ca tot staretul Dimitrie i-a scos din mormant capul spre a fi cinstit, fapt de care amintea, in 1857, egumenul Manastirii Bogdana, Antonie Dumbrava: ” La Manastirea Brazi din tinutul Putnei si acum se afla tidva capului sau (n.n. – a mitropolitului), scoasa din mormant si pastrata cu mare cinste „. Capul sfantului ctitor si patimitor a fost astfel pastrat si cinstit cu evlavie in altarul paraclisului subteran, pana la desfiintarea asezamantului monahal de la Brazi in anul 1959. De atunci, capul a fost pus inapoi in mormant.

Dupa 1989, redeschiderea Brazilor ca manastire in urma demersurilor facute de noi catre Sfantul Sinod si prin osteneala unor maici, in frunte cu fosta stareta Iustina si maica Pavelina, care-si aveau metania aici, a readus si cinstirea fericitului Mitropolit Teodosie. Acesta a fost pictat ca sfant cu aureola la troita de la intrarea in manastire, precum si in pridvorul Palatului episcopal din Buzau, iar la inceputul anului 2002, cercetarile facute din incredintarea noastra, pe locul fostului paraclis subteran, au dus la aflarea sfintelor moaste ale Mitropolitului Teodosie.

Viata curata si sfanta a Ierarhului Mucenic Teodosie, ravnitoarea slujire a lui Hristos prin intreita misiune arhiereasca, osteneala lui pentru ridicarea de sfinte locasuri si pentru cinstirea celor sfinte, smerenia sa adanca, dragostea pentru buna randuiala si chivernisire a obstilor monahale, grija parinteasca fata de pastoritii sai – ca aparator al celor nedreptatiti si sprijinitor al celor saraci -, rabdarea tuturor suferintelor si prigonirilor nedrepte la care a fost supus, precum si lucrarea lui incununata de jertfa martirica au facut ca sa fie intotdeauna cinstit cu evlavie de dreptslavitorii crestini.

De aceea, Sfantul Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane, ca urmare a deselor noastre demersuri si la propunerea Comisiei Sinodale pentru Canonizarea Sfintilor Romani, a aprobat canonizarea Mitropolitului Teodosie al II-lea al Moldovei, randuind a fi cinstit in toata Biserica noastra si trecut in calendarul crestin-ortodox cu denumirea de SFANTUL IERARH MUCENIC TEODOSIE DE LA MANASTIREA BRAZI, ziua de praznuire fiind 22 septembrie – data trecerii sale la cele vesnice dupa cum rezulta si din Tomosul Sinodal.

Spre deplina cinstire a Ierarhului Martir, am randuit si alcatuirea sfintelor sale slujbe, ce se publica in continuare, pentru ca preotii nostri, cantaretii de strana, monahii, monahiile si dreptcredinciosii crestini, citindu-le in biserici ori in casele fratiilor lor in ziua pomenirii, in clipe de liniste si la vreme de necaz, sa dobandeasca ocrotirea si mijlocirea Ierarhului Teodosie, la Dumnezeu, pentru iertare de pacate, sanatate, pace si mantuire.

Pentru rugaciunile Sfantului Ierarh Teodosie, Doamne, miluieste-ne si ne mantuieste pe noi. Amin !

+ EPIFANIE

EPISCOPUL BUZAULUI SI VRANCEI

Crucea noastră este mai de folos decât „eu”

Posted in Meditatii on Septembrie 21, 2008 by Ionut Margin

Evanghelia de azi:

„Şi chemând la Sine mulţimea, împreună cu ucenicii Săi, le-a zis: Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie. Căci cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde, iar cine va pierde sufletul Său pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va scăpa. Căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul, în schimb, pentru sufletul său? Căci de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, în neamul acesta desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului Se va ruşina de el, când va veni întru slava Tatălui său cu sfinţii îngeri. Şi le zicea lor: Adevărat grăiesc vouă că sunt unii, din cei ce stau aici, care nu vor gusta moartea, până ce nu vor vedea împărăţia lui Dumnezeu, venind întru putere”.( Marcu 8, 34-38; 9,1)

Punct. Şi de la capăt

Posted in de la altii, Gabriela T. on Septembrie 19, 2008 by Ionut Margin

După o vârstă, cam în fiecare an, era la fel.

Am vrut să scriu „începând cu 1 septembrie”, dar, de fapt cam de pe la 1 iunie, mă hotăram că … începând cu anul şcolar viitor, va fi altfel: o să îmi fac ordine în agendă, în program. Mă hotăram că voi lucra mai conştiincios, că nu voi mai avea timpi morţi, nu voi mai spune şi asculta atâtea poveşti inutile, că voi căuta să mă perfecţionez mereu.

Începea anul şcolar. O vreme elanul mă ţinea.

Apoi se aduna prea multă materie, prea multe teme. Toţi profesorii aşteptau ceva în plus. Şi eu! La care să renunţ?

Nopţile se scurtau. Randamentul scădea periculos. Intram în panică. Simţeam că nu mai ştiu nimic.

Înfloreau salcâmii.

Pe drumul spre şcoală le simţeam aroma şi abia după aceea le vedeam ciorchinii grei de floare.

Dar zarzării, când înfloriseră? Dar cireşii? Merii, perii, când?

Zăpada, când se topise?

EU ce am făcut în tot acest timp?

Am trăit sau nu?

Odată cu florile de salcâm trecea şi luna mai…

Apoi … mă hotăram: de la anul, va fi altfel!

scris de Gabriela T. (pt. inceput de an scolar)

Dialog între două cruci

Posted in de la altii, Gabriela T., Literatura/Eseuri on Septembrie 18, 2008 by Ionut Margin

Dialog între două cruci

I.

Vîntul aprig nu a reuşit să îl oprească.

Mergea pieziş, mai apropiat de gard, să nu-l răpească vreo pală de vânt şi să-l arunce în drumul colbuit.

Purta un suman mare, rămas în casă de la unul din mulţii lui fraţi plecaţi în armată şi care nu s-au mai întors în vatra satului niciodată.

Nu se gândea prea des la ei. Erau mulţi fraţi. Opt. Nici o soră. Doar mama care nu mai putea lupta cu greutăţile casei, îngrijind nouă baieţi – cu taică-său cu tot.

El era cel mai mic, Pavel. Se născuse la începutul verii. Înflorise odată cu macii şi toate florile cîmpului.

Era rândul lui de mers la biserică. Mergeau pe rând. Nu puteau toţi odată. Aveau o singură pereche de bocanci, grei, care erau ai nimănui şi ai tuturor.

După ce împlinise doisprezece ani îi mai crescuse piciorul şi marginea bocancilor nu îl mai rodea aşa tare. Şi, apoi, nu mai era chiar aşa mult de mers. După ce se terminau casele, începea maidanul, apoi urcuşul spre biserică.

Spre biserică trebuie să urci. Era aşa de când lumea. Toţi ai satului o ştiau. Cînd era mic şi nu trebuia să poarte bocanci, îl duceau în spate fraţii mai mari. Atunci auzise el vorba asta. Că spre biserică trebuie să te trudeşti. Uite aşa ajunsese el, mezinul, nevoinţa fraţilor mai mari în urcuşul lor spre biserică.

Şi ei, fraţii, tot pe rând mergeau. Bocancii au fost o singură pereche în casă de când se ştia. Dar pe cel mic îl mai lua cel mare în braţe şi îl ducea la împărtăşit. Mamă-sa venea mereu. Ea avea o pereche de cizme înalte, cu o cusătură frumoasă, cam roasă acum, dar se vede că, atunci când a fost fată mamă-sa, cusătura a fost frumoasă.

Poate şi chipul ei a fost frumos. Acum între rândurile de riduri se strânseseră anii, care poate nici nu erau atât de mulţi. Dar cine îi mai poate număra unul câte unul, atunci când ei trec de jumătatea vieţii?

Tată-său, însă, era şi mai bătrân, căci aşa zicea către mamă-sa, de când se ştia: „copilă, dragă”. Alţi bărbaţi în sat ziceau: „tu, nevastă” sau „muiere”, la ei în casă mama era copila dragă a tatii. Singura lui fată, căci mama nu ştiuse aduce pe lume decât feciori.

Feciorii erau frumoşi, nu-i vorbă. Harnici şi cuminţi. Se învăţaseră în ascultare şi înţelegere, ca să aibă loc cu toţi zece în căsuţa lor. Se învăţaseră de mici cu traiul mai aspru, căci erau mulţi. Iubirea părinţilor îi număra unul câte unul.

Din copilăria sa Pavel îşi amintea cum tatăl său spusese dulce într-o seară: „ copila mea, dragă … ” şi o mângâie pe mama pe creştet cu palma sa aspră şi mare. Dar mama se ridică prea iute şi îşi strânse basmaua pe cap: „Sunt căruntă de tot, nu mai sunt copilă” şi plecă repede în ocol.

Îşi aducea mereu aminte cum tata spusese vorba aceea ca o mângâiere, iar mama aproape că a fugit de lângă el. Şi, cu toate astea, tata tot aşa îi spunea, iar părul mamei era din zi în zi mai alb.

Azi mama nu a pornit spre biserică împreună cu el, cu cizmele ei cele frumos cusute şi înalte şi cu fusta ei de sărbătoare. Rămăsese în bucătărie învârtind în cratiţe: „du-te singur, îi spuse blând, mergi cu Dumnezeu! E vreme rea. Nu mă pornesc de acasă. Să spui rugăciuni pentru fiecare, că ăia … eu ştiu … cum o fi la ei? Poate mai uită să le zică.”

„Ăia” erau fraţii săi plecaţi. Cei trei mai mari. Pe rând, poate vor pleca fiecare. Mergeau în armată. Erau harnici, cuminţi şi muncitori. Apoi rămâneau în uniformă. Rareori, câte unul venea în sat. Era îmbrăcat în uniformă, mai frumos decât la plecare. Toţi erau înalţi, semeţi. Veneau cu traista plină de bunătăţi, cu şosete şi câte o cămaşă pentru fiecare.

De Paşte se îmbrăcau curat şi mergeau toţi la biserică. Mai mare dragul! Toţi sătenii aşa ziceau. „Copii aşezaţi ai, Mioară!”, spunea câte o nană vazându-i cum umplu uliţa de-a latul mergând spre biserică.

„Mila Domnului … ”, îngâna mama, fără să se mai poată bucura.

Frumoşi, dară … frumoase şi nurorile, cele două, chiar şi micuţul din braţele celui de-al doilea ei fecior era frumos. Dar peste o zi – două pleacă în drumul lor şi până la altul Paşte nu-i mai vede.

Se bucura în sinea ei bătrâna că, de! frumoşi erau, dar prea plecau cu toţii mânaţi de promisiuni deşarte şi se teamea că încet truda toată avea să fie a lor, a bătrânilor.

Cu uniformele astea frumoase, nu-i de şagă. Te duci unde te mână stăpânirea. Înţelegea ea asta foarte bine. Numai, aşa … dorul ei de mamă, nu putea înţelege de ce toate stăpânirile îi mâna departe pe copiii ei cei falnici şi frumoşi, harnici şi ascultători.

Astea toate gânduri le gândea de o bucată de vreme încoace Pavel de câte ori mergea la biserică.

Încet avea să îi vină şi lui rândul într-o zi.

În tot satul era la fel: mezinul ramânea să aibă grijă de bătrâni. Se însura în sat, cu fată din satul său sau din sat vecin şi uite aşa, alţii veneau la rând …

Ultimii cinci fraţi veniră aşa, cam unul după altul. Cel mai mare din cei care erau acasă trebuia să plece în armată la toamnă, apoi în fiecare toamnă câte unul.

„Biata mama, gândi, în fiecare an, alte lacrimi, altă jale”. Jalea asta a mamei îi muia şi pe ei, aşa feciori mari, cum erau. Cu toţii plângeau când venea rândul câte unuia.

Tata muncea mai cu spor cu câteva săptămâni înainte de a pleca feciorul de acasă. Nici nu mai intra în casă. Mânca pe prispă şi se întorcea la vite. Le spăla, le îngrijea, vorbea cu ele şi de unul singur.

„Îşi îneacă amarul în muncă, zicea mama, când îl vedea aşa, o să se sfârşească de trudă şi o să doarmă, o zi-două să uite”.

Locul gol din jurul mesei nu îl lua nimeni o vreme, apoi scaunele se mai mişcau şi, uite-aşa, aveau loc mai bine la masă.

Intrând în biserică, Pavel, lăsă gândurile toate la uşă. Făcu o cruce mare şi merse să roage pe Maica Domnului să aibe grijă de fiecare din cei pe care iubirea lui îi pomenise pe drumul lung până aici.

II.

Ce zi cumplită!, zise mezinul intrând şi trăgând cu putere uşa după el.

Să nu îndrazneşti să intri aşa în casă! Îi spuse mama vazându-l plin de noroi, dar era deja prea târziu.

Din doi paşi întinşi Sandu se duse la fotoliul moale, unde îşi descălţă cizmele pline de noroi, aruncându-le apoi în dosul uşii.

Să nu laşi un câine din casă! Aşa suflă vântul! Mai zise spre cei ai casei, ca să mai zică şi el ceva.

Bine că Haiduc nu a ieşit din curte, îi spuse fratele mai mare privindu-i obrajii îmbujoraţi de vremea rea.

Nu pleacă de lângă şură, nu te gândi. Nimeni nu pleacă. A trebuit să plec eu, că-s fraier. Staţi voi la căldură, că are cine pleca din casă! Pentru toate se duce „ăla micu’”, că aşa e el, bun. În ziua de azi, să fii bun e o pacoste! Toţi te prostesc! Se uită la tine, îţi aruncă doi bani de buzunar în bătaie de joc şi gata! Te trimit unde vor ei, iar tu te duci, că nu ştii decât să te duci. Cel mai bine-i să fii mare! Mamă, eu nu pot avea un frate mai mic?

Mama îl auzea din bucătărie, dar ştia toate astea pe de rost.

Uneori zicea ceva nou, în plus. Câte o vorbă de nemulţumire pe care nu o auzise ea, încă, din gura lui, dar de dus se ducea peste tot.

De fapt, era răsfăţatul casei. Apoi îi plăcea să meargă peste tot. Numai că la întoarcere toţi trebuiau să asculte aceste vorbe de nemulţumire. Cu timpul se obişnuiseră şi nu îl mai asculta nimeni.

Fratele cel mare se adâncea mai tare în temele lui şi uita că mezinul îi turuia într-una în spate.

Să vă pregătiţi de masă! le spuse mama, privind încântată mâncarea aburindă.

Eu manânc mai târziu, spuse mezinul plecând spre bibliotecă, unde lăsase începută o construcţie interesantă din jocul lui cel nou, pe care-l primise săptămâna trecută.

„Alţi copii nu au vazut cu ochii lor atâtea jucării câte ai stricat tu într-un an”, îi spuse tatăl atunci când îi aduse acest joc nou şi deosebit. Dar mezinul nu răspunse şi nu mulţumi, căci era obişnuit să audă aceleaşi cuvinte şi să primească mereu ceva nou.

„Alţi copii primesc o jucărie de ziua lor şi gata! Ăstuia îi vine ziua în fiecare săptămână”, zise fratele cel mare în camera lui, prin uşa deschisă, nemulţumit la rîndul lui că nimic din ceea ce spusese tatălui să-i aducă, nu i-a adus.

Vorbele astea şi le aminti mezinul în timp ce îşi ridica platforma unui gigant zgârâie nori, ce ajunsese deja cât el de mare.

Se gândea la vorbele fratelui, pentru că ştia că are dreptate şi pentru că ştia că trebuie să pregătească o nouă cerere pentru tatăl care se pregătea să plece în cursă. Nu prea mai avea idei. Toate jocurile lui erau deosebite, toate erau noi, toate erau scumpe şi toate începuseră să îl plictisească.

Locul lui de joacă era în bibliotecă. Avea încăperea asta ceva care îl atrăgea. A … nu cărţile pe care snobismul mamei le îmbrăcase în veştmânt de piele, nici biroul mare sculptat, pe care toţi patru abia îl mişcau atunci când, de sărbători, scoteau la aer covorul gros, la fel de greu.

Nu-l atrăgeau aici nici fotoliile mari, de piele, în care se simţea şi mai mic şi mai răsfăţat, nici masa de biliard cu care snobismul tatei umpluse mijlocul bibliotecii, dar în jurul căreia era loc de valsat. Sau poate că toate astea, pe rând, şi la un loc îl atrăgeau.

Aici îşi ridicase noua lui construcţie, pe care ştia că nimeni nu o va strica nici din greşeală, pentru că în bibliotecă nu prea intra nimeni.

– Vă aştept la masă, spuse mama parcă pentru ultima oară, cu hotărâre şi poruncitor.

Dar nici de data asta nimeni nu s-a mişcat din loc, pentru că asta e treaba mamelor: să facă mâncare bună, cu care să umple mesele şi să cheme toată ziua la masă pe cei ai casei, sătui să fie deranjaţi pentru câte o porţie de mâncare, oricât de bună ar fi fost ea.

Tatăl privea spre televizor, dar nu prea vedea ce se întâmplă acolo: aceleaşi ştiri ieri, azi şi mâine. Aceiaşi oameni, chiar dacă vârsta lor se schimbă mereu, chiar dacă partidul lor se schimba mereu, aceeaşi lipsă de scrupule, aceeaşi opoziţie care se face că îşi face treaba şi, uite aşa, trec anii.

E simplu să priveşti spre viitor când contul e greu, când casa e mare, când nevasta e tânără şi copiii frumoşi.

„Dar ei? Ce vor face? Tot şoferie? Tot volan? Tot zări şi ţări şi şosele?” Parcă se cam săturase şi el. Copiii ăştia crescuseră şi nu prea ştiau cui zic „tată”. Cele două zile pe care le petrecea acasă la câteva săptămâni, nu însemna mare lucru pentru familia lui.

A încercat să înlocuiască zâmbetul zilnic cu un zâmbet mai larg atunci când se întâlnesc. Avea grijă să îi facă soţiei lui toate mofturile pe care le auzise la ea sau la alte femei. Copiilor, la fel. Să îi încarce cu cadouri scumpe şi rare, aşa încât plecarea lui să fie un prilej de bucurie pentru familie şi nu unul de tristeţe.

Cu fiul său cel mare nu era prea uşor. Era greu de mulţumit. Nimic din ceea ce îi aducea nu îi plăcea şi atunci, prefera să îi aducă mezinului. Pe el îl mulţumea mai uşor. Sigur că auzea şi el nemulţumirile spuse cu jumătate de gură … dar ce era de făcut? Aşa-s adolescenţii! Mai greu de mulţumit. Oricum avea deja destui bani ca să cumpere o casă frumoasă pentru fiul cel mare. Sigur, nu acum, peste câţiva ani, nu mulţi. Dar şi anii băiatului trec repede. Să fie el mulţumit când îşi va termina şcoala că are tot ce-i trebuie. Să se insoare şi să se ducă la casa lui. Aşa fac toţi oamenii gospodari, ori el era cel mai gospodar: casa lui era cea mai frumoasă, nevasta lui era cochetă din cale afară, copiii lui aveau ceea ce nici unul din sat nu visa.

Acum trebuia să se gândească ce e de făcut cu fiul cel mare. Încă puţin şi trebuie să îi aleagă o meserie. Dacă nu volan, atunci, ce? Ceva care să îl facă domn, căci el, aşa bogat cum e, tot nu se simte domn. Când zice lumea „domn”? când zice: „domnul doctor, domnul învăţător, domnul poliţai, domnul pădurar”, orice, numai să fie unul singur în sat, abia atunci ar putea fi băiatul lui domn. Pe ăsta mare trebuie să îl dea la şcoli bune. E deştept şi îi place cartea. Micuţului … mai mult joaca. Lui o să îi lase totul, dar mai ales grija lor, a părinţilor, după ce vor îmbătrâni … apoi meseria … care o va deprinde.

III.

Să trăiţi, părinte! Ziseră sătenii în cor, atunci când predica luă sfărşit.

Erau puţini, de data asta. Vremea rea îi ţintuise în casă. Biserica era neîncălzită.

Preotul împărţea anafora, oamenii treceau în tăcere, se închinau şi plecau. Pe Pavel îl rugase părintele să mai rămână.

Copilul nu se miră, căci nu era prima dată când părintele dorea să îi vorbească. Şi copilului îi plăcea să audă cum părintele îl cheamă la el.

Ce ai mai făcut zilele astea? întrebă bătrânul

Copilul se gândise: „care zile?” căci de o lună nu îi mai venise rândul la biserică.

Până să se strice vremea e mai uşor. Are fiecare ceva de încălţat. Dar bocanci … numai o pereche. Aşa a fost de când lumea! Şi apoi … nu numai la ei acasă era aşa. Multe familii aşa trăiau. Cele mai multe. Să trăieşti din vânzarea vitelor şi din lucrul câmpului nu e uşor când casa e plină de copii. Bătrânul preot ştia foarte bine această rânduială a caselor.

Pe acasă … răspunse copilul privind în ochii calzi ai preotului, ca să răspundă, totuşi, ceva.

Mama, tata, fraţii … bine sunt?

Mila Domnului! răspunse cuminte copilul, aşa cum auzea la mama sa.

Tu termini şcoala de aici. Ce vrei să faci mai departe?

De unde ştiuse, oare, părintele că se gândise şi el pe drum că, deh … se va însura şi va rămâne în satul lui. Dar până să se însoare … mai e mult, mai e, vorba părintelui, o şcoală de făcut. Uite că pe asta o uitase.

Eu îs om bătrân, zise părintele. Copiii mei nu vin în sat. Au casele lor departe. Ce ai zice tu, Pavele, să vii aici, să slujeşti când eu nu oi mai putea? Trebuie să stai lângă ai voştri. Ce să faci în sat? Vremurile îs tot mai grele. Cu câmpul, nu te mai poţi ajuta. Nu ajunge la o familie. Tot îţi mai trebuie ceva. Tu eşti copil bun. Cap ai, ai şi voce. Hai să te pregătesc să mergi să te faci preot! …

Copilul privi către părintele ca la Sfântul Pavel din icoană.

Sfântul Pavel era sfetnicul lui de taină. Cu el cădea totdeauna de acord copilul. Sfântul Pavel îl ajuta şi îl asculta totdeauna. Drept e că nici el, micul Pavel, nu era nemulţumitor şi se bucura de câte puţin. Iar puţinul ăsta Sfântul Pavel, avea grijă să nu îi lipsească niciodată micului Pavel.

Să mă sfătuiesc, părinte, că la noi, deh! e greu ca să zic aşa … o vorbă …

Hai că vin la voi acasă, hotărî în pripă, părintele şi sprijinit de braţul copilului ieşi din biserică, închinându-se încă o dată, adânc.

IV.

Noi când am făcut ultima dată o aghiazmă în casă? Întrebă bărbatul aşezându-se, în sfârşit, la masă.

Soţia privi peste umăr mirată de această întrebare.

Când a fost gata etajul, răspunse, după ce memoria ei fusese scotocită cu grijă.

Să mergi să chemi preotul, mai spuse bărbatul alegând cu grijă din farfurie o bucată de carne pe placul lui.

Astea nu se fac numai aşa … poate era mai bine dacă ziceai de ieri … mă duceam la slujbă de dimineaţa … acum … seara … să îl chem … doar nu suntem bolnavi!

Ba să îl chemi că, uite, mâine plec. Vezi şi tu drumurile cum sunt! Ştiu şi eu când plec, nu pot şti când vin. Vreau să vorbesc cu părintele.

V.

Preotul ajunse trudit la casa lui Pavel.

Mama copilului aşternuse la repezeală ceva curat pe scaun şi se zăpăci să pună pe masă de-ale gurii pentru părintele ăsta bătrân care ajunsese aşa la casa ei, fără să fie nici Ajun, nici Bobotează, nici Paşte.

Preotul mâncă în tăcere, alături de mezin şi povesti cu cei doi de vite, de preţuri, de grijile casei, ale celorlalţi copii care mai erau la vatră.

Feciorii cei mari stăteau şi ei miraţi pe câte un scaun, aşteptând să zică, până la urmă bătrânul de ce venise.

Preotul termină de mâncat, fără să se grăbească, mestecând încet şi cu grijă. Se ridică de la masă, facu o cruce mare şi se puse pe bancuţa pe care stătea stăpânul casei.

M-am gândit de mai multe ori la Pavelul ăsta al vostru …

Să ne pomeniţi, părinte! zise tatăl copilului, că la Domnul ne e nădejdea şi ajutor de la El primim.

Ai zis drept şi cuminte. Dar eu altă vorbă am să îţi spun. Copilul ăsta, mă gândesc eu aşa … că cel mai bine ar fi să se facă preot. Aici, în locul meu. Să îl ajut cât pot şi eu. Să meargă, zic, la o şcoală mai departe … o să îl pregătesc. E copil bun, e cuminte, e isteţ, eu zic să încerce … că mila Domnului se va arăta până la sfârşit!

În casă se lăsă o tăcere lungă.

Preotul înţelese şi se ridică încet.

Să vă gândiţi bine! Să nu vă grabiţi! Dacă vă hotărâţi, atunci să vină pruncul la mine sâmbăta la prânz, să stăm de vorbă.

VI.

Pe masă se aşezară la repezeală câteva gustări, o sticlă de vin bun, adus cine mai ştie de pe unde.

Femeia îşi luă la repezeală o haină şi fugi spre casa preotului pentru ca înserarea să nu se lase de tot.

Preotul văzuse vremea de afară şi nu prea s-ar fi dus de acasă. Dar gazda era de soi şi nu trebuia refuzată. Înţelegea şi graba. Şoferii merg în cursă pentru mult timp, poate voia să îşi ştie familia protejată câtă vreme e plecat? Cine ştie ce l-a mai apucat acum şi pe ăsta? Măcar dacă pleacă de acasă pe aşa o vreme, nu va fi fără folos … se gândi preotul închizând uşa masivă în urma lui.

E frumos la voi! … spuse admirativ preotul privind interiorul casei.

Să se bucure măcar de casă, că unul de altul, nu prea apucăm să ne bucurăm, părinte! spuse bărbatul, desfundând sticla.

Să facem întâi aghiazma, dacă pentru asta am venit, apoi mai povestim, spuse preotul pregătind cele de trebuinţă.

Părintele citi cu grijă, rar şi apăsat, molitfele. Citi chiar mai multe. Pentru ăştia care calcă rar în biserică e cel mai bun moment să le vorbeşti despre Domnul. Atunci când te cheamă ei, înseamnă că vor avea şi răbdare să te asculte.

La urmă se aşeză la masă ca să le facă plăcere, deşi nu mai era ora mesei pentru el. Gustă cu plăcere din bucatele aşezate şi aştepta curios să vadă ce va mai urma.

Să mergem în bibliotecă, îl invită stăpânul casei cu un gest larg, în timp ce nevasta cea tânără şi frumoasă începuse să adune de pe masă.

Preotul admiră mobila masivă, covorul gros, aerul voit nobiliar al încăperii şi se gândi ce mult contează pentru oameni azi că pot avea reviste cu case de lux şi văd la televizor case de lux, apoi şi le doresc, apoi şi le cumpără şi, uite aşa, încep să trăiască pentru acest lux, ca oarecând pentru baal. De la Ilie încoace nu s-au schimbat prea multe pe Pământ. Hristos s-a răstignit şi noi tot robiţi plăcerilor rămânem. Atâta doar că ele, plăcerile, arată altfel, dar se numesc la fel.

Mă gândeam că pe ăsta mare, pe Bogdan, să îl fac popă, zise fără nici o introducere stăpânul casei.

Preotul înţepenise într-o poziţie nefirească aşa încât simţea şi el că e caraghios, dar nu putu face nici o mişcare şi nici gândurile nu se mai mişcară o vreme în capul lui.

Preoţii Şi-i alege Dumnezeu, îngăimă preotul ca să aibă timp să se gândească ce va mai urma.

Atâta înţeleg şi eu, dar pe ăsta mare trebuie să îl aleagă, că eu îl dau la şcoala de popi şi de aceea v-am chemat ca să ne înţelegem, că eu plec în cursă şi nici o dată nu ştiu dacă mă întorc şi cum şi când. Adică vreau să spun că v-il las în grijă. Nevasta are bani destui, o să vă dea cât cereţi, că nu-i zgârcită. Să aveţi grijă de prunc şi o să fiţi mulţumit.

Asta era un pic cam mult pentru ceasurile serii, se gândea pe drum preotul. Sănătatea lui nu mai era ca la tinereţe. Nici bătrân nu era, dar inima bătea câteodată anapoda, iar acum o luase la trap de-a binelea. Ce să facă, ce să zică?

Discuţiile se terminaseră cu promisiuni. Desigur … se va ocupa de copil … dar abia îl cunoştea. Nici nu îl vedea prin biserică. Cel mult o dată, de două ori pe an. Altfel era copil cuminte. Nu auzea lucruri rele despre el, aşa … ca despre alţii, care poate ajungeau mai des în tinda bisericii, ca să necăjească fetele şi bătrânele prea evlavioase. Era, însă, un copil mândru din cale afară. Se vedea pe felul cum priveşte şi cum calcă. Nu era de mirare că toţi copiii îl ocoleau.

Şi apoi … să faci preot dintr-unul care nu e sigur că ştie Tatăl nostru, ăsta e lucru greu. Trebuie să vrea şi copilul. Aşa îi spusese şi stăpânului casei. Se bizuia că va înţelege, deşi răspunsul îl cam dezamăgise: „o să vrea, că nu e după el”. Asta nu îi plăcuse preotului, dar cum să îl contrazici pe om în casa lui, dacă îl mai vezi şi pornit?

Va aştepta să vadă cum merg lucrurile şi apoi o să îi spună că nu se poate face preot din copilul ăsta. Era hotărât.

VII.

– Să fii cuminte pe unde pleci, maică! Acolo nu e ca aici. Zic şi fraţii tăi. Lumea multă, lume proastă. Sa faci bine să nu uiţi de Dumnezeu. Să te rogi la Maica Domnului că acolo cu Ei rămâi. Noi … vezi-ne! Nu vom umbla de rândul tău, că nici de ăştilalţi nu am ştiut umbla. Fiecare a mers la liceu şi nu ne-a chemat nimeni să dăm socoteală că nu i-am crescut bine. Nici la tine nu vom veni. Drumurile sunt prea lungi. Poate careva din cei mari, or să vină vreodată să vorbească cu cine vă conduce, ca să ştie că nu eşti singur pe lume. Dar să nu aştepţi prea multe de la noi.

Ce să aştepte? Gândi Pavel cu emoţie.

Avea o sarcină mare şi grea cu mâncare. O să îi ajungă până la Postul Crăciunului. Acolo va avea unde să mănânce. De foame nu va pieri. Avea două cămăşi curate şi ceva schimburi. Restul va mai spăla, că nu i se usucă mâinile. Bocancii îi lăsase în sat pentru fraţii lui mai mari, iar el avea să umble cu pantofii pe care îi primise de pomană de la o văduvă tânără şi care fuseseră ai soţului ei. Cam mari, e drept, şi pantofii, dar avea să crească şi el, ca şi fraţii lui. Mai avea un costum negru, care îi era scurt tare la mâneci, dar era destul de bun şi nu prea uzat. Aici socoteala nu i se potrivea: dacă avea să crească prea mult, nu va mai putea îmbrăca haina cea neagră. „Ei … acum le mai rânduieşte şi Maica Domnului! Poate dă Domnul să îmi crească picioarele şi mâinile, nu”, gândi Pavel.

Tatăl său îl privise cu ochii umezi din uşa grajdului. Nici nu se duse să îşi îmbrăţişeze copilul şi să îl petreacă, aşa cum se cuvenea, dar Pavel ştia de ce.

-Măcar tu să te întorci! zise poruncitor, cum nu îl mai auzise niciodată şi atunci se hotărî Pavel că, fie ce-o fi, se va întoarce în sat.

VIII.

Câtă plictiseală! zise Bogdan fratelui său venind de la preotul satului, care îi spusese unde şi cum să se prezinte atunci când va ajunge la liceu.

În rest, îi era indiferent. Dacă nu ar fi fost acest liceu, ar fi fost altul. La oraş tot ar fi ajuns. Dacă nu o să îi placă, se lasă. Aşa îl învăţase şi preotul: că dacă va simţi că nu îi place, să se retragă de la început, că el, preotul, îl va susţine în faţa părinţilor. Asta îl mai linişti. Orice, numai să nu se suie nimeni cu genunchii pe grumazul lui! Să nu îi zică lui ce să facă, ce să nu facă! Las’ că ştie el. La internat nu va sta. Nu o să se amestece cu nimeni. Auzise la alţii cum e la internat. Ce-i al tău, e şi al meu. Ei … asta nu va fi! Fiecare cu lucrul său. Aşa că le spusese părinţilor să îi caute o gazdă, iar aceştia, ca să nu îşi mai bată capul, îi luară o garsonieră, că tot se gândeau că o să îi trebuiască mai devreme sau mai târziu.

Lui Sandu nu îi era indiferent că Bogdan avea să plece, dar nu se arătă trist. Cumpăni, în schimb, că toate jucăriile lui nu fac cât noua casă a fratelui şi se simţi păcălit. Sigur că nu ar fi renunţat la nimic din ceea ce avea pentru o garsonieră la oraş, dar aşa … îi părea rău că el primise tare puţin, iar frate-său, de data asta, luase tot.

IX.

Trecuse o lună de şcoală şi Pavel începuse să viseze tot mai des casa lui şi pe ai săi. Nu-i vorbă … nu-i părea rău că venise aici. Avea în jurul lui câţiva oameni tare buni. Şi între copii şi între profesori. Erau oameni calzi, cu sufletul mare şi adevărat. Simţea el asta.

Nu povestea cu nimeni prea mult. Îşi lua cărţile sub braţ şi pleca să înveţe. Îi vedea pe cei care veneau din oraş că le era bine şi uşor, că nu cunoşteau ce e foamea, ce e grija, ce e lipsa. Dar se gândea că cei trei fraţi mai mari care plecaseră la licee militare treceau prin clipe mai grele. El măcar putea să se închine când voia. Dacă simţea că nu mai poate, că lipsa hainelor şi privirile umilitoare ale colegilor îl dor, că stomacul îl roade şi caietele se termină, mergea la Maica Domnului şi i le spunea pe toate câte îi lipsesc. Ea, buna, i le aducea în mod minunat. Nici nu se mai mira demult.

Apoi … profesorii îl apreciau. Era cuminte şi studios. Învăţa repede, avea voce bună, caldă şi puternică. Un preot îi propuse să îl ajute la slujbe şi aşa ajunsese să mai uite de necazurile mărunte, de toată ziua. Se obişnuise să îşi adune în fiecare săptămână câte un ban de o parte, chiar dacă vinerea nu mânca nimic. Dar aşa învăţase de acasă ca să respecte ziua Răstignirii în fiecare săptămână. Sigur … se mai întâmplase că ceea ce adunase în două săptămâni să dea cuiva care făcuse o pagubă. „Doamne, fereşte-mă de pagube!”, se gândise atunci şi îi întinse fără o vorbă băiatului cu pricina ceea ce agonisise. Acela nu şi-ar fi putut rezolva prea multe cu banii pe care îi primise, dar era un început. Seara se rugase la icoana sfântului Nicolae pentru copilul acela: „Sfinte, copilului nu-i ajunge ce i-am dat. Pune tu restul!”. Nu mai ştia ce s-a întâmplat, dacă sfântul l-a auzit sau nu, dar de obicei sfinţii aud repede. Dacă nu i-o fi dat, înseamna că altă pricină era la mijloc. Dar el făcuse aşa cum l-a îndemnat inima şi era liniştit.

Şi aşa, cu banii care îi adunase mai târziu hotărâse să ia ceva frumos pentru mama lui. Ceva care le place femeilor, căci mama lui era singura femeie din casa lor şi se cuvenea să o răsfeţe şi el.

X.

-Cum e? Cum să fie? răspunse el cu o întrebare fratelui care voia să afle ceva nou despre viaţa la liceu. Nu pot pleca prea des că e mult de citit şi de învăţat. În rest, e plictiseală mare. Stau ăia cu capul în caiete, nu ştiu altceva decât să se roage şi să înveţe. Fetele sunt departe şi, vezi şi tu, când să ies cu o fată la sfârşitul săptămânii, trebuie să vin să mă vadă mama. Gândeşti că piere dacă nu sunt acasă. Îmi trebuie apartament!

Ideea asta încolţise în capul lui Bogdan îndată ce zărise într-o aglomeraţie o fată elegantă. Era la intrarea într-o sală de conferinţe unde îl trimise să participe directorul. După discuţiile dintre director şi preotul din sat, care îl cunoştea bine, începuse modul ăsta de ai alunga plictisul: să îl tot trimită, adică, la tot felul de consfătuiri şi conferinţe. Să se obişnuiască, să se înveţe cu protocolul, cu feţele albe şi mănuşile până la coate. Aşa gândea Bogdan despre cei pe care, în pauza conferinţelor, îi vedea povestindu-şi, cu multe menajamente, istorii de toată ziua.

Apoi venise ziua aia, în care îşi rotea ochii plictisit de aceleaşi discuţii interminabile şi sterile. Văzuse fata aia şi capul îi rămăsese la ea. De câteva seri nu se gândea decât să o invite duminică la o prăjitură în centru, la cofetărie. Poate după aceea vor merge la un film, la o plimbare, aşa i-ar mai fi trecut plictisul.

Dacă mamă-sa ar fi acceptat să vină să îl vadă la oraş, să îl îngrijească acolo, ar fi fost altfel. Aşa că hotărâ să îl încânte pe frate-său cu mirajul oraşului, ca acesta să ceară să ajungă la oraş. Apoi … garsoniera ar fi fost neîncăpătoare, apoi taică-său ar fi trebuit să îl înţeleagă.

XI.

-Naşterea Ta, Hristoase … se auzea pe uliţele satului.

Pavel călca mai curajos pe lângă garduri, în drumul spre biserică. Abia aştepta să îl vadă pe preotul cel bătrân. Să îi sărute mâna şi să îi mulţumească pentru că l-a trimis la loc bun. Că s-a gândit adică la el. Dacă ar fi rămas în sat sau dacă mergea şi el la liceu militar … ar fi fost foarte trist. Ce dacă toţi fraţii lui primeau haine bune, calde şi noi? Ce dacă primeau câte un rând de încălţări la fiecare sezon? Altceva, ce mai primeau? Primeau căldură la rugăciune? Nu! Ci numai sudoarea antrenamentelor.

Era drept că hainele lui erau cam prea scurte deja. Îşi făcuse un calcul. Ar fi trebuit să adune prea multe săptămâni ban pe ban ca să îi ajungă de un costum nou. Poate un an sau doi, în fiecare duminică să lase de o parte banii ce îi primea la slujbă. Că nu în toate duminicile mergea. În vacanţe venea să ajute părinţii la lucrul câmpului. Să îi bucure că s-au trudit cu opt feciori şi că nu au rămas uitaţi. Să nu îl mai audă pe taică-său spunând că mai bune ar fi fost opt fete, că acelea măcar rămâneau pe lângă mă-sa. Că ar mai fi adus câte un ginere de ajutor şi atunci se descurca altfel. Că el era părăsit de toţi feciorii, de parcă nu ar fi avut tată.

Amintirea tatălui lăsat singur cu toată truda gospodăriei îi muia inima. Cu banii strânşi se duse să îi cumpere de Crăciun un cadou frumos. Îi luase o cămaşă albă, iar mamei o basma nouă. Îi mai rămăseseră câţiva bani şi cu ei luase pentru părintele din sat un miruitor. Acum era chiar mulţumit de-a binelea. Abia aştepta să îşi vadă părintele surâzând şi miruind cu noul lui miruitor.

XII

Nici nu îşi dădea seama cum trecuseră anii. Unul câte unul, aşa cum trec toate în viaţă. Avea copii, avea nevastă, avea şi parohie bună.

Până la urmă se ţinuse de meseria asta. Ce să facă? Vorba lui taică-său. Unul e preot în sat. Iar el era ăla.

Îl ajutaseră şi taică-său şi socrul şi ajunsese aşa cum trebuia. Avea casă mare la oraş, cu grădină cu flori şi livadă. Avea parohie bogată, cu oameni gospodari şi toate mergeau unse. Nu se putea plânge. I se părea cam monotonă viaţa. De cinsprezece ani aceleaşi probleme, aceleaşi slujbe, aceiaşi oameni, mai îmbătrâniţi, e drept, dar nici el nu mai era tânăr. Cu adolescenţii ăştia ce îi mai trecea plictiseala. Erau inventivi, spontani, şmecheri.

Peste doi, trei ani şi copiii lui aveau să apuce calea oraşului. Se gândea să îşi ceară parohie la oraş. Avea toate intrările deschise. Cine şi de ce să îl refuze? Avea câteva merite. Primise de curând bederniţa.

XIII.

Nici nu mai ştia dacă trebuia să se bucure când soţia îi spusese a cincia oară că va naşte.

A zâmbit şi a sărutat-o. Oare când se vor opri? Vor face şi ei opt copii sau mai mulţi? Măcar el avea şi fete şi băieţi. Erau frumoşi şi veseli.

Îi era dragă nevasta lui. Nu era o frumuseţe, dar era veselă şi zglobie. Scundă şi cam prea împlinită, dar când se rătăcea între copii, nu mai ştia care e mai mic. Avea energie şi voie bună. Lumea din sat o iubea şi erau ajutaţi cu toate. Îi ajutau deopotrivă şi femeile şi bărbaţii. Viaţa nu mai era un chin, cum fusese pentru taică-său.

Avea timp pentru copiii lor, pentru oameni şi pentru casă. Parcă Dumnezeu făcea din fiecare ceas, două ceasuri.

Abia aştepta să înceapă o nouă zi.

Nu erau bogaţi. Dar nici nu fuseseră vreodată. Copiii şi-i învăţaseră în respect pentru ce se vede şi pentru Ce nu se vede. Îi obişnuise să ştie de frica Domnului, să ştie că oriunde ar ajunge vreodată, Cineva îi vede, îi păzeşte, îi ajută şi îi bate, dacă nu sunt buni. Dar copiii erau buni şi ascultători din cale afară.

Se gândea şi el că pe măsură ce vor creşte copiii, nici grijile nu vor rămâne mici. Dar cum nici pe el sau pe fraţii lui nu îi uitase grija Domnului, nici pe copiii lui nu avea cum să îi uite.

XIV.

Focul cuprinse etajul casei.

Pompierii ajunseseră destul de greu. Construcţiile noi care apăreau în jur, drumul de periferie, desfundat şi greu de parcurs îi ţinuseră în loc.

Bogdan încercase să salveze ceea ce era mai important din casă. Săriseră vecinii să îl ajute. Printre ei îl zări şi pe Pavel, fostul lui coleg de liceu. Îi şi uitase numele, dar îi reţinuse figura. S-a mirat văzându-l, dar acum nu era timp de efuziuni şi sentimentalisme. De fapt, prea drag nu îi fusese vreodată. Nu era copil prost, dar era de o sărăcie jignitoare. Auzise că are o grămadă de copii. Dacă minte nu are … atunci să facă prunci! gândise când auzise că nevasta lui Pavel născuse deja patru. Auzise că are un frate maior care are casă prin vecini, dar, până acum, nu se întâlniseră. Prost moment, în orice caz.

Nu putea fi trist. Soţia şi copiii erau afară, la adăpost de flăcări. El scosese valorile importante, iar casa era asigurată pe o sumă foarte frumoasă. Vor sta în apartament sau în parohie, până va fi gata casa. Aşa vor înnoi interiorul. Se cam plictisise de stilul casei.

XV

E o nebunie! E o nebunie! Auzi Pavel în urma lui, dar nu mai întoarse capul.

Spera că pompierii îşi vor face bine treaba şi îi vor ţine hainele umede sau, măcar, îi vor elibera calea.

Se gândise să îl întrebe pe Bogdan dacă salvase sfintele moaşte, dar în dogoarea flăcărilor uitase. Îl ştiuse dezinteresat, dar nu l-a putut crede şi nepăsător.

Intrarea în birou era blocată de o tijă de inox care susţinea, probabil, biblioteca. Cărţile ardeau cu flăcări vii. Puse mâna pe tijă să îşi elibereze calea şi să ajungă la cutioara de pe birou. Auzise pielea sfârâind pe tija metalică şi simţise, peste o vreme, miros de carne arsă.

Fumul îl îneca. Nu mai putea să se gândească dacă e periculos sau nu, dacă oxigenul îi va ajunge, dacă va avea resurse să se întoarcă. Văzuse că poala reverendei i se aprinse, dar se gândi că în curând avea să iasă de acolo şi afară aştepta o armată de asistente şi pompieri. Erau acolo de mult. Se uitau cu toţii şi aşteptau stingerea flăcărilor.

Stătuse, privind alături de ei, o vreme. Atunci îi venise în cap să îl întrebe pe fostul său coleg dacă nu cumva avea în casă sfinte moaşte.

Răspunsul lui îl uimise:

Erau pe birou. Abia am avut timp să iau portmoneul şi actele.

Atunci ţâşnise printre flăcări. Nu se mai gândise la nimic.

XVI

Auzea sirena salvării ca prin vis.

Nu a înţeles imediat că despre el e vorba. Nu îl durea nimic. Nu vedea nimic. Dar simţea că maşina îl poartă pe el, căci hurducăturile îi făceau corpul să salte pe targă.

Are arsuri de gradul trei pe palma dreaptă. Nu e afectat mai mult de două procente din corp. Pregătiţi totul ca să fie transportat. Va avea nevoie de grefe de piele pentru palmă.

E preot. Nu-şi va mai putea face nici cruce, când scapă.

scris de Gabriela T.