Arhivă pentru Octombrie, 2008

Fata de la harpă

Posted in Gabriela T., Literatura/Eseuri, Meditatii on Octombrie 28, 2008 by Ionut Margin

Sâmbătă, 25 octombrie 2008,

ora 12,00

Fata de la harpă

Deşi i se spunea omul orchestră, nu era chiar aşa. Nu cânta decât la două instrumente. Ştia pianul şi vioara. Doar atât.

Dar era dirijorul lor. Asta, da! Mai bine şi mai corect spus, era Dirijorul. Majuscula aceasta i-o ofer ca pe un titlu de nobleţe, pe care am văzut că ş-il merită cu vârf şi îndesat.

Scriam un reportaj. Fusesem trimisă acolo. M-a ales pe mine redactorul, pentru că altcineva nu era liber atunci. Am acceptat. Ce era să fac?

Era de datoria mea să mă informez înainte de a scrie un reportaj.

Am intrat în ateneu şi, urmărind din penumbra sălilor de repetiţie sau privind din spatele vreunei coloane, am făcut ceea ce nu fac niciodată: am spionat ore în şir, zile în şir, repetiţiile lor.

Nu mi se potriveşte meseria asta, dar trebuie să trăiesc, totuşi, din ceva. Am un copil de întreţinut. Îmi place, desigur, să cunosc oameni, să aud fapte inedite, să văd nemaivăzute, dar nu îmi face plăcere să fiu indiscretă. Ori, meseria asta, începe să îmi solicite aşa ceva. Probabil voi termina acest reportaj şi voi abandona.

*

Repetiţiile încep cu fiecare instrument în parte.

După ce partitura a fost împărţită, apare o perioadă de pregătire. Fiecare studiază pe cont propriu.

Au nişte cabine foarte bine izolate fonic şi acolo exersează ore în şir, zile în şir.

Unii dintre ei sunt foarte dăruiţi, se observă imediat. Tot ceea ce fac, fac cu zâmbetul pe buze, nu se vede pe ei nici un efort, nici o trudă. Totul vine dinspre ei firesc. Din interiorul lor sunetele urcă natural.

Acum mă gândesc la fata de la harpă. Ea a fost dăruită! Sigur că harpa este, ea însăşi, un instrument rupt din rai. Cine cântă la harpă e cu sufletul în rai. E dintr-o gură de rai.

Fata asta are cel mai suav zâmbet şi cel mai cald suflet. Muzica urcă din ea spre instrument, iar instrumentul nu face altceva decât să redea lumii vibraţiile sufletului ei.

Când o ascultam nu mai ştiam cine pe cine cântă: fata pe coardele harpei sau harpa pe coardele fetei?

Cred că pe fata asta am ascultat-o cel mai mult. M-am lăsat dusă şi sedusă de undele harpei sau de undele ei (cine ar putea spune exact?), peste tot pe unde sufletul ei cald umbla.

Era ireal de frumoasă şi ireal de perfectă şi tot ceea ce zâmbetul ei atingea se transforma, se lumina, strălucea.

Nu aveam ce să mai scriu despre ea, decât dacă aş fi vrut să transform reportajul într-un roman, dar redactorul şef nu are nevoie de ieşirile mele de romantism, ci de profesionalismul meu jurnalistic. Aşa că m-am oprit la timp şi am trecut la cealaltă cabină.

*

Alături era băiatul de la timpane.

Avea o energie debordantă băiatul ăsta. Nu obosea niciodată. Într-o seară am ieşit cu el după repetiţie. Mă pregătisem sufleteşte să îl susţin, în cazul în care ar fi clacat de oboseală. Mă gândeam că eu voi fi cea care ar trebui să ţină seara în mâini.

Nu a fost cazul. Toată noaptea am povestit. Adică el a povestit cu un umor contagios tot felul de isprăvi de prin turnee şi concerte. Era uşor, superficial, dar făcea bine la ora aceea doza lui de superficialitate.

Băiatul de la timpane alesese instrumentul, pentru că auzise că se caută. Nu venise spre instrument din atracţie. Se vedea şi din felul în care exersa, dar acceptase atât de uşor, cu un „facă-se!”, încât se făcu. Talentul îl ajunsese din urmă.

*

La pian era un domn îmbrăcat la patru ace. Nu ştiu de ce se zice „la patru ace” şi nu „la patru butoni”. Câte ore l-am privit, am crezut că are patru mîini.

Nu mă pricep la partituri, aşa încât nu aş şti să spun dacă falsa sau nu, dar atunci când omul orchestră l-a chemat la repetiţie, i-a spus de câteva zeci de ori:

Falsezi! Falsezi! Falsezi!

Şi altă dată:

Uită-te la partitura asta! Cum o citeşti? Mi, la, sol? Eşti fals!

După câteva ore, agitând partitura în aer:

E o aiureală! E o aiureală ce faci! Lasă-te pătruns de ea! Rezonează cu ea! Încearcă să îl simţi pe compozitor! Fii El! Un minut din viaţa ta, fii El, nu tu! Nu fii fals!

Dimineaţa următoare, arătându-i o poză de-a compozitorului:

Începe-ţi dimineaţa cu un gând pentru El! Învaţă-L în rostul Lui, nu pe de rost! Nu sta cu foile în mâini ca să execuţi cu conştiinţa lucrului bine făcut, un exerciţiu care nu ajută nimănui, nici măcar ţie!

Domnul grizonat, ţeapăn şi foarte corect îmbrăcat, s-a ridicat brusc în picioare.

Omul orchestră era îmbrăcat în jeans şi un tricou aruncat în grabă pe el. Nu prea avea timp pentru look-ul lui.

La concert venea totdeauna impecabil şi se purta impecabil, dar la repetiţii ajungea alergând pe străzi, smulgând din vreun galantar un corn pe care îl mânca pe drum.

Omul orchestră s-a muiat:

Ia loc! Nu te supăra! Nu vreau să te supăr! Te iubesc prea mult ca să te ştiu trist chiar şi câteva momente. Vreau să fie totul perfect. Mă înţelegi? Totul trebuie să iasă perfect. Avem Auditoriu de înaltă clasă. Nu pot să ies aşa la scenă, cu un concert în care tu, ca solist, să ne ţii toată seara în tensiune, ca să ne demonstrezi câte ore ai exersat, ca un robot, fără a trăi nici un moment. Vreau să fii viu! Vreau să ne arăţi că tot ceea ce ştii şi faci, trăieşte în tine. Vreau să fii un artist, nu un tehnician! Nu am nevoie de roboţi. Nimeni nu are nevoie de roboţi!

Au continuat în acelaşi ritm şi cam pe acelaşi ton ore şi ore .

Omul orchestră se aşeza când în genunchi, când cu picioarele pe scaun. Gesticula, îşi învârtea în aer mâinile, se lăsa purtat de melodie, ca într-un extaz şi apoi brusc o lua de la capăt:

Ai falsat! Începem de la … şi indica cu bagheta pe partitură.

Mă durea capul.

În seara aceea i-am văzut plecând pe amândoi. Domnul de la pian era şifonat rău, dar îi stătea mai bine aşa. S-au oprit la o cârciumă de cartier şi au mâncat mici, într-un fum de nedescris, alături de muncitorii ieşiţi de la lucru.

*

A doua zi am vrut să ascult viorile. Am ales cabina prim-solistei.

M-am aşteptat la ceva magnific.

De multe ori în viaţă mi-am amintit povestea cu pomul lăudat. Mi-am amintit-o şi atunci.

Vioara scârţâia de îmi lua mintea. Domnişoara de la vioară era atât de plină de ea, încât am crezut că spectacolul pe care îl văzusem la repetiţie cu pianistul avea să se repete şi cu violonista. M-am dus la repetiţia lor, întrebându-mă dacă seara se va isprăvi tot în fum de mici, în faţa halbelor de bere.

Nu a fost nimic din toate astea.

Omul orchestră a dat câteva indicaţii de manieră, elementare şi inutile şi a lăsat-o pe violonistă să plece, apreciind ieşirea ei.

Am rămas surprinsă.

Domnişoara nu cred că avea atât talent sau, cine ştie?

Nu am înţeles eu cum de ajunsese prim-solistă. Muncise mult, se vedea, dar şi pianistul muncea , nu glumă, şi totuşi pe el îl şifonase groaznic.

*

Flautista avea ceva de înger în privire.

Am aflat despre ea că era cântăreaţă la flaut, cu mult mai mult timp înainte de a o auzi. Era frumoasă din cale afară. O femeie care tace atîtea ore pe zi, doar pentru că vocea ei devine undă, nu poate fi decât frumoasă.

Era distinsă şi discretă, dar atrăgea prin aerul pe care îl degaja.

Repetiţiile cu ea erau foarte plăcute. Totul se transforma în jurul ei. Totul devenea alunecos, neted, moale.

Nici o asperitate nu era în ea şi atunci nici în jurul ei nu mai apăreau colţuri şi stridenţe.

Flautista era desăvârşită.

Omul orchestră o asculta încordat, zâmbind discret, încântat că fusese lăsat să audă această muzică.

Flautista ne-a urcat între sfere.

*

Clarinetul era al unui puşti.

Purta ochelari şi avea un zâmbet de reclamă.

La repetiţie se descurcase binişor.

Omul orchestră îl corectase de câteva ori, fără să îl certe.

*

Mai greu mi s-a părut a fi pentru celălalt clarinetist: blondul.

Avea trac.

Se împotmolea.

Repeta de zeci de ori aceeaşi linie şi când ai fi zis că o ştie şi că va merge, o falsa de nu mai ştia nimeni cum să îl înţeleagă.

După experienţa pe care o trăisem, cu pianistul, am crezut că la fel va fi şi cu al doilea clarinetist.

Dar nu a fost aşa.

Poate omul orchestră dormise mai mult în noaptea precedentă.

L-a luat cu răbdare, îi zâmbea încurajator, îi făcuse discret semn cu ochiul atunci când prim violonista falsase şi ea, ca să vadă adică blondul că şi vedetele falsează şi, totuşi, nu se pierd cu firea.

Pentru blond eu am avut emoţiile cele mai mari.

*

Am preferat să studiez mai multe zile câte un instrumentist, decât să iau toată orchestra la studiu şi să nu mai înţeleg nimic.

Pe ceilalţi i-am uitat.

***

Repetiţiile particulare au durat câteva luni bune.

Odată cu primele frunze căzute, au început repetiţiile generale.

Toţi erau obosiţi deja.

*

Într-o duminică, fără nici un preaviz, omul orchestră i-a adunat pe toţi, fără instrumente.

I-a suit într-un autobuz clasa a doua şi i-a dus între păduri, nu foarte departe de oraş.

A pregătit jarul şi i-a lăsat să se zbenguie.

Până seara i-a lăsat să îşi facă de cap.

Îi urmărea pe fiecare, fără să le spună nimic.

Găştile se făceau şi se desfăceau pe rând.

Erau ei înşişi.

Sau aşa ar fi trebuit să fie.

Nici pianistul, nici blondul nu reuşeau să iasă din închistare.

Omul orchestră le-a dus fiecăruia câte un melc.

Cei doi s-au uitat la melcul din mâna lor fără un cuvânt.

Au tăcut toţi trei mai multe minute bune.

Blondul a fost cel care a priceput primul:

Dacă îi cânt, iese afară! Asta ai vrut să îmi spui, nu-i aşa? Că trebuie să îi cânt!

Dar eu cânt! a spus pianistul nedumerit.

Aşa e! i-a răspuns omul orchestră. Tu cânţi şi, totuşi, sufletul tău nu iese afară. Eu nu îl văd. Învaţă să cânţi aşa încît să se vadă.

Apoi cei trei s-au împrăştiat şi grupurile s-au refăcut.

Erau frumoşi. Păreau liberi şi lipsiţi de angoase.

Cele cinci prietene, violonistele, sporovăiau într-una. Cum nu se săturau ele de ele? Parcă erau nişte vrăbii. Fetele astea, dacă nu ar fi trebuit să ţină bărbia încordată, cred că ar fi fost în stare să povestească atâta şi la repetiţii.

*

Repetiţiile generale, care au fost mult prea multe, se desfăşurau într-o încordare cumplită.

Fata de la harpă se îmbolnăvise. Nu exista rezervă.

Pentru niciunul nu exista rezervă.

Au încercat să repete fără ea.

Omul orchestră a fost minunat.

Sau poate că nu el a făcut minunea.

A luat harpa şi a început să cânte în locul ei. Fără nici o pregătire, fără nici o repetiţie.

Coardele harpei vibrau între degetele lui neobişnuite cu fineţea instrumentului, dar nimeni nu a putut spune că a fost ceva fals, vreo notă, ceva.

Muzica urca din instrument, aşa … ca şi altă dată … atunci când fata cânta.

*

Mai greu era pentru toţi ceilalţi.

Omul orchestră era, în primul rând, Dirijorul lor.

A trebuit fiecare să facă totul ca şi cum omul orchestră ar fi stat în faţa lor şi i-ar fi dirijat.

Când lucrurile mergeau bine, la concertele din anii trecuţi, Dirijorul îi privea pe fiecare în ochi, iar ei înţelegeau şi se conformau îndată. Cu o unduire vagă a mâinii le indica măsura, ritmul sau intrările. Aşa fuseseră ei obişnuiţi. Să îl ştie tot timpul în faţă: privindu-i pe fiecare în adâncul ochilor.

De data asta a fost foarte greu. În sinea lui, fiecare se ruga pentru fata de la harpă. Prezenţa ei, ar fi fost cea mai importantă garanţie că ei, fiecare dintre toţi ceilalţi, nu ar fi greşit.

Nu se poate o orchestră fără dirijor.

*

În ajunul premierei luminile au rămas stinse.

Stinse ca ochii fetei de la harpă.

Omul orchestră a hotărât că spectacolul se va ţine la lumina lumânărilor şi aşa a şi fost.

La premieră orchestra nu a avut Dirijor.

Harpa a stat toată seara în mâinile, împreunate a rugă, a omului orchestră şi a cântat singură, fără nici o atingere, cea mai frumoasă melodie.

Sunetele nu urcau din harpă şi nu plecau din mâinile nimănui.

Coborau din Cer.

Sâmbătă, 25 octombrie 2008,

ora 13,30

Karinei, cu drag,

Şi cu nădejdea că într-o zi,

Într-o altă zi de toamnă,

Îl va întâlni

Pe părintele Ionuţ, care-i va povesti

Despre mămica ei

Tot ceea ce numai el i-ar putea spune.

Scris de Gabriela T.

28 Oct. Sfântul Ierarh Iachint de Vicina

Posted in Sfinţi Români on Octombrie 27, 2008 by Ionut Margin

Iachint de Vicina, primul mitropolit al Ţării Româneşti

Iachint de Vicina este ultimul mitropolit al Vicinei şi cel dintâi păstor al Bisericii lui Hristos din Ţara Românescă şi Dobrogea, unite sub conducerea aceluiaşi voievod.

Ca păstor şi părinte sufletesc al tuturor românilor dintre Dunăre şi Carpaţi, mitropolitul Iachint a hirotonit preoţi pentru toate satele, a întemeiat noi aşezări mănăstireşti şi a întărit legăturile duhovniceşti cu Patriarhia de Constantinopol. Ca „exarh al plaiurilor“, mitropolitul Iachint se îngrijea şi de credincioşii ortodocşi din părţile vecine, îndeosebi din Transilvania, cărora le trimitea preoţi şi călugări misionari.

Ajutat de domnul ţării, Vladislav I (1364-1377), Iachint de Vicina a încurajat şi susţinut monahismul românesc. A adus de la Muntele Athos pe Sfântul Nicodim de la Tismana, pentru a organiza câteva mănăstiri-lavre după model athonit. A trimis numeroşi călugări „vlahi“ la Mănăstirea Cutlumuş – Athos, unde au ajuns călugări vestiţi. În ţară, a organizat mai multe mănăstiri la: Tismana, Curtea de Argeş, Câmpulung-Muscel, Cozia, Snagov, Târgovişte, Bolintinul din Deal şi din Vale, Tanganu, Cotmeana şi altele. A avut o păstorire rodnică. A trecut la Domnul în anul 1372.

SFANTUL DIMITRIE CEL NOU BASARABOV, OCROTITORUL BUCURESTILOR

Posted in Sfinţi Români with tags , , on Octombrie 27, 2008 by Ionut Margin

Unul dintre reprezentantii de seama ai vietii crestine, odraslit de fratii nostri romani care traiesc in sudul Dunarii, a fost Sfantul Dimitrie zis “cel nou” sau “Basarabov”, ale carui moaste se gasesc azi in catedrala patriarhala din Bucuresti. A trait in veacul al XIII-lea, deci in timpul “imperiului” de la Tarnovo, intemeiat de romani si de bulgari sub conducerea fratilor Petru si Asan. S-a nascut in satul Basarabov, asezat pe raul Lom, un afluent al Dunarii, in apropierea orasului Russe. Parintii lui erau oameni saraci, care nu l-au putut da la invatatura, de aceea, de mic a fost nevoit sa-si castige el insusi cele necesare traiului. Ani in sir a pascut vitele si oile taranilor din sat, pe colinele din preajma Dunarii si pe vaile inverzite ale raului Lom. Viata in mijlocul naturii a oferit tanarului pastor prilejul de a admira mereu frumusetile firii cele vazute, ajutandu-l sa iubeasca si mai mult pe Facatorul lumii vazute si nevazute. In duminici si sarbatori a luat parte alaturi de parinti si de ceilalti credinciosi, la slujbele savarsite in biserica satului, putand astfel sa asculte invataturile de viata indrumatoare ale Mantuitorului Iisus Hristos, ale Sfintilor Sai Apostoli si ale Sfintilor Parinti. Atmosfera de viata autentic crestina din familie, ca si invataturile pe care le auzea la biserica l-au facut sa fie bland si milostiv cu toti semenii sai. Postea si se ruga mereu, asa cum se cuvine unui adevarat crestin. Se ingrijea mult de cei saraci, carora le impartea o parte din hrana pe care o primea de la consatenii sai pentru paza vitelor.

Cunoscand pe unii calugari din manastirile din apropiere, a aflat de viata imbunatatita pe care o duceau acestia, departe de lume si de grijile ei. Pe masura ce crestea cu varsta si cu intelepciunea, s-a trezit in el dorul dupa viata monahala, desi practicase si pana atunci, poate fara ca sa-si dea seama, cele trei “sfaturi” cerute oricarui calugar: sfintenia vietii (fecioria), smerenia (ascultarea) si saracia. Drept aceea, intr-una din zile, a parasit lumea, cu toate ale ei, si “luandu-si crucea”, s-a calugarit intr-o manastire din apropiere. S-a asezat intr-o pestera, sapata in stanca, pe malul raului Lom. Acolo a petrecut ani in sir in post aspru, infranare si rugaciune, izolat cu totul de lume si chiar de ceilalti monahi. Nu se stie cati ani a trait in aceast pestera si nici cum isi agonisea cele necesare traiului, dupa cum nu se stie nici data trecerii sale la cele vesnice. De un lucru putem fi siguri: ca el a fost in permanenta o pilda vie de aleasa viata crestina pentru ceilalti calugari si pentru obstea cea mare a credinciosilor.

Se spune ca pe cand si-a simtit sfarsitul aproape, a venit pe malul Lomului si s-a asezat intre doua lespezi de piatra ca intr-un sicriu. Si astfel si-a incredintat sufletul lui Dumnezeu, fiind inconjurat in chip nevazut doar de sfintii ingeri.

Pe buna dreptate, una din cantarile bisericesti din ziua praznuirii sale ii infatiseaza viata prin aceste cuvinte: “Ca un inger pe pamant viata ta ai savarsit, in post si rugaciune ziua si noaptea petrecand, ca sa infrangi pornirea ispitelor cu care te-ai luptat, ca un ostas adevarat al lui Dumnezeu, a carui voie ai implint din tinerete si toate intunecimile le-ai socotit. Pentru aceasta si noi cu credinta te laudam si te slavim”. (Podobia la Utrenie).

Multi ani nimeni n-a stiut de trecerea la cele vesnice a lui Dimitrie. Dar in urma unor ploi puternice, au cazut in apa Lomului si cele doua lespezi de piatra in care era adapostit trupul Cuviosului pusnic. Aceasta a fost acoperit de nisip si de prundis, ramanand iarasi o bucata de vreme nestiut de nimeni in alba raului Lom. Ele n-au fost insa atinse de putreziciune, pentru ca sa fie scoase apoi la lumina in chip minunat, prin lucrare dumnezeiasca. Intr-o noapte, Cuviosul Dimitrie s-a aratat in vis unei tinere care suferea de o boala grea, careia i-a spus ca daca parintii ei il vor scoate din apa, va fi tamaduita de boala. Tanara a povestit parintilor visul ei si impreuna cu acestia si cu alti credinciosi din sat s-au indreptat spre locul pe care insusi cuviosul il aratase in vis acelei tinere. De fapt, acolo se si arata adeseori o lumina mai presus de fire. Si cautand cu staruinta au aflat cinstitul trup al Cuviosului Dimitrie intreg si neputrezit. Binecredinciosii crestini din satul Basarab, impreuna cu preotii satului, au dus cinstitele moaste in biserica satului. Tanara bolnava, atingandu-se de ele, si-a recapatat de indata sanatatea.

Vestea despre aflarea cinstitelor sale moaste s-a raspandit curand atat in localitatile din sudul Dunarii, cat si in cele din nordul ei. Numerosi credinciosi de pe ambele sale maluri se indreptau spre satul Basarab pentru a se inchina cinstitelor moaste si a cere marelui sfant ajutor si mijlocire in fata Parintelui ceresc. Se implineau astfel cuvintele Sfantului Apostol Pavel care scria corintenilor ca “Dumnezeu a ales pe cei nebagati in seama ai lumii acesteia ca sa biruiasca pe cei tari, a ales pe cei de jos ca sa rusineze pe cei trufasi” (I Corinteni 1, 27-28). Dumnezeu l-a ales tocmai pe acest Dimitrie, smerit pastor si apoi pusnic, neluat in seama de nimeni, ca el sa fie cunoscut apoi de toti si sa-i ceara ajutor si ocrotire in nevoi. S-a invrednicit si el de aceeasi cinstire ca si pastorul Amos care a ajuns prooroc, ca si David care din pastor a ajuns rege in Israel, ca si pastorii din jurul Betleemului care au aflat de nasterea dumnezeiescului Prunc si au venit sa I se inchine. Traditia spune ca unul din domnii Tarii Romanesti a ridicat in satul Basarab o biserica noua, in care au fost asezate moastele Sfantului Dimitrie cel Nou, spre a fi cinstite de credinciosii care se indreptau mereu spre satul in care vazuse lumina zilei.

Moastele noului sfant al lui Hristos au ramas acolo aproape cinci secole. Intre anii 1768-1774 a avut loc un razboi nimicitor intre rusi si turci, purtat si pe pamantul romanesc, dar si in sudul Dunarii, pe teritoriul fostului stat bulgar, desfiintat de turci inca de la sfarsitul veacului al XIV-lea.

Generalul rus Petru Saltacov a ajuns cu ostile sale in satul Basarab. Pentru ca cinstitele moaste sa nu fie profanate de ostasii turci musulmani, generalul a poruncit ca ele sa fie duse in Rusia. Ajungand cortegiul cu racla in Bucuresti, un negustor bogat cu numele Hagi Dimitrie, se pare un macedoroman, precum si mitropolitul Grigorie II al Tarii Romanesti, au rugat pe generalul rus sa lase cinstitele moaste ale Sfantului Dimitrie cel nou poporului roman si Mitropoliei tarii, ca o mangaiere pentru multele pagube materiale si suferinte indurate de romani in cursul acelui razboi, mai ales ca era “valah” de neam. Ascultandu-le dorinta, moastele au fost asezate cu mare cinste in catedrala mitropolitana din Bucuresti in iulie 1774. Mana dreapta a Sfantului a fost trimisa, totusi, la Kiev, unde se crede ca se pastreaza si astazi.

In felul acesta, Sfantul Dimitrie cel nou sau Basarabov a devenit ocrotitorul Bucurestiului si al intregii Tari Romanesti. Multe suferinte si felurite boli au fost vindecate in urma rugaciunilor staruitoare in fata cinstitelor moaste ale Sfantului Dimitrie. In vreme de seceta s-au facut cu ele procesiuni pentru ploaie. An de an zeci de mii de credinciosi din Capitala tarii noastre sunt prezenti la slujba pomenirii sale, care se face in ziua de 27 octombrie. Tinand seama de cinstirea deosebita de care se bucura Sfantul Dimitrie cel nou, mai ales in Bucuresti, la 28 februarie 1950 Sfantul Sinod a hotarat generalizarea cultului sau in toata Biserica Ortodoxa Romana. Aceasta hotarare s-a transpus in fapta in cadrul unor impresionante manifestari bisericesti la 27 octombrie 1955, in prezenta multor ierarhi romani si straini si a numerosi preoti, calugari si binecredinciosi crestini din Bucuresti si din alte localitati din tara.

De atunci, evlavia credinciosilor romani fata de acest Sfant odraslit din neamul nostru a sporit si mai mult. Chipul sau este zugravit in icoane, dar si in biserici, iar slujba si Acatistul lui au fost tiparite in mai multe randuri.

Sa ne rugam si noi Sfantului Dimitrie cel nou sa fie ocrotitor in necazuri, izbavitor de boale si alte suferinte, mangaietor in intristare si grabnic ascultator cand ne rugam cu staruinta ca sa fie mijlocitor al nostru catre Hristos Domnul. Sa incercam sa fim si noi mai blanzi si smeriti cu inima, milostivi, iertatori si plini de dragoste fata de aproapele, asa cum a fost el insusi.

Drept aceea, sa-i cantam: “Auzit-am, Sfinte Parinte, de viata ta cea dumnezeiasca; vazut-am si minunile tale si, indulcindu-ne de facerile tale de bine ce ne arati in toata vremea, credem in indraznirea ta catre Dumnezeu, pentru care graim tie, unele ca acestea:

Bucura-te, doctor iscusit la bolnavilor;
Bucura-te, izbavirea indracitilor;
Bucura-te, intarirea batranilor;
Bucura-te invatatorul tinerilor;
Bucura-te, mangaietorul celor intristati;
Bucura-te grabnic ascultator al celor ce se roaga;
Bucura-te izbavitorul celor ce sunt in primejdii;
Bucura-te, noule invatator al vietii celei curate;
Bucura-te, facatorule de minuni, Sfinte Parinte Dimitrie!”

(Din Acatistul sau, icosul 4).

Pr. Prof. Dr. Mircea Pacurariu,

„Sfinti daco-romani si romani”, Editura Mitropoliei Moldovei si Bucovinei, Iasi, 1994, pag. 171-175.

Gherghesenii primesc vestitor

Posted in Meditatii on Octombrie 25, 2008 by Ionut Margin

Dumineca a 23-a după Rusalii – Luca 8:26-39

26. Şi au ajuns cu corabia în ţinutul Gerghesenilor, care este în faţa Galileii. 

27. Şi ieşind pe uscat, L-a întâmpinat un bărbat din cetate, care avea demon şi care de multă vreme nu mai punea haină pe el şi în casă nu mai locuia, ci prin morminte. 

28. Şi văzând pe Iisus, strigând, a căzut înaintea Lui şi cu glas mare a zis: Ce ai cu mine, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu Celui Preaînalt? Rogu-Te, nu mă chinui. 

29. Căci poruncea duhului necurat să iasă din om, pentru că de mulţi ani îl stăpânea, şi era legat în lanţuri şi în obezi, păzindu-l, dar el, sfărâmând legăturile, era mânat de demon, în pustie. 

30. Şi l-a întrebat Iisus, zicând: Care-ţi este numele? Iar el a zis: Legiune. Căci demoni mulţi intraseră în el. 

31. Şi-L rugau pe El să nu le poruncească să meargă în adânc. 

32. Şi era acolo o turmă mare de porci, care păşteau pe munte. Şi L-au rugat să le îngăduie să intre în ei; şi le-a îngăduit. 

33. Şi, ieşind demonii din om, au intrat în porci, iar turma s-a aruncat de pe ţărm în lac şi s-a înecat. 

34. Iar păzitorii văzând ce s-a întâmplat, au fugit şi au vestit în cetate şi prin sate. 

35. Şi au ieşit să vadă ce s-a întâmplat şi au venit la Iisus şi au găsit pe omul din care ieşiseră demonii, îmbrăcat şi întreg la minte, şezând jos, la picioarele lui Iisus şi s-au înfricoşat. 

36. Şi cei ce văzuseră le-au spus cum a fost izbăvit demonizatul. 

37. Şi L-a rugat pe El toată mulţimea din ţinutul Gerghesenilor să plece de la ei, căci erau cuprinşi de frică mare. Iar El, intrând în corabie, S-a înapoiat. 

38. Iar bărbatul din care ieşiseră demonii Îl ruga să rămână cu El. Iisus însă i-a dat drumul zicând: 

39. Întoarce-te în casa ta şi spune cât bine ţi-a făcut ţie Dumnezeu. Şi a plecat, vestind în toată cetatea câte îi făcuse Iisus.

Sinaxar. Sfântul Dimitrie izvorâtorul de mir

Posted in Meditatii on Octombrie 25, 2008 by Ionut Margin

În aceasta luna, în ziua a douazeci si sasea, pomenirea Sfântului slavitului Marelui Mucenic Dimitrie (Dumitru), izvorâtorul de mir si facatorul de minuni, din Tesalonic.

Acesta a fost pe vremea împaratilor Diocletian si Maximian (284-305), tragându-se din Tesalonic, fiind din început evlavios si învatator al credintei celei în Hristos. Deci mergând Maximian la Tesalonic a fost prins sfântul si pus în temnita, pentru ca era vestit în dreapta credinta. Si laudându-se împaratul cu un om al lui ce-l chema Lie si îndemnând pe oamenii cetatii sa iasa sa se lupte cu el, caci întrecea acesta pe toti cei de vârsta lui la marimea trupului si la putere. Un oarecare tânar crestin anume Nestor, mergând la Sfântul Dimitrie unde se afla în temnita, îi zise: „Robule al lui Dumnezeu, vreau sa ma lupt cu Lie; roaga-te pentru mine”. Iar sfântul însemnându-l la frunte cu semnul crucii, îi zise: „Si pe Lie vei birui si pentru Hristos vei marturisi”. Deci luând Nestor îndrazneala din cuvintele acestea, merse de se lupta cu Lie si-i puse semetia lui jos, omorându-l. De care lucru împaratul rusinându-se, s-a mâhnit si s-a mâniat.

Si fiindca s-a aflat ca Sfântul Dimitrie a îndemnat la aceasta pe Nestor, a trimis ostasi si le-a poruncit sa-l strapunga cu sulitele pe sfântul în temnita. Pentru ca a fost pricina înjunghierii lui Lie si facându-se aceasta, îndata marele Dimitrie si-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu, facând dupa moartea sa multe minuni si uimitoare tamaduiri. Apoi din porunca împaratului s-a taiat si capul Sfântului Nestor.

DINTRU ALE LUI METAFRAST

Asadar, zacând trupul sfântului mort pe pamânt, au luat apoi niste crestini cinstitele lui moaste si le-au îngropat cu cinste si cu dragoste dumnezeiasca. Iar o sluga a sfântului ce-i slujea, când a primit sfântul fericita junghiere, el precum a putut a strâns sfintitul sânge al mucenicului, în sfântul orar ce-l purta sfântul pe umere, înca si inelul sfântului ce-l purta în mâna sângerându-l cu mucenicescul sânge, multe minuni a facut cu el, încât s-a umplut toata cetatea tesalonicenilor de vestea minunilor. Drept aceea nici era cu putinta a se ascunde aceasta de Maximilian, nici el a suferi zavistia; ci au prins numaidecât pe acea minunata sluga, care se chema Lupul si l-au omorât. Deci trecând câtava vreme si înmultindu-se minunile si ajungând în toate partile, un om oarecare anume Leontie, foarte de cinste si cu caldura spre credinta în Hristos, a cazut într-o boala foarte grea, cât socotea mai de dorit moartea si neputând doctorii nimic a-i folosi si boala tot întarindu-se, a nazuit la sfânta biserica a mucenicului, si îndata cum l-au dus si l-au pus acolo si el chemând numele sfântului prin buzele sale, lesne s-a tamaduit de acea boala. Si precum Leontie curând îsi lua tamaduirea, asa fara de zabava precum a putut a dat rasplatirea. Ca a stricat locasul cel mic unde era trupul sfântului, fiind foarte strâmt din pricina zidului baii si a ulitei. Si a zidit din temelie locas mai mare în cetatea Tesalonicului, care sta pâna astazi foarte cuvios în fata ulitei celei mari, unde este baia cea de obste. Deci vrând acest iubitor de credinta om, ca sa mearga la Iliric unde avea si dregatoria de guvernator si vrând el sa ia oarece parti din sfântul trup, ca sa zideasca si acolo biserica sfântului mucenic, a fost oprit de la ce voia sa faca, prin aratari de noapte, pentru ca nu luase voie de la sfântul. Pentru aceasta a facut a doua calatorie, precum se spune, si luând haina mucenicului ce era rosita de sfântul lui sânge si o parte din orar, si punându-le într-un sicriu de cinste, pe cele ce erau cu adevarat cinstite, într-acest chip a împlinit dorinta mucenicului si apararea sa. Deci vrând a-si face calea catre Sirmium în vreme de iarna si sosind la tarmurile apei Istrului si venind apa foarte mare, era în mare mâhnire. Iar Sf. Dimitrie aratându-i-se i-a zis: „Sa nu ai nici o grija, ci tine în mâini cele ce duci si treci fara de nici o îndoiala râul”. Si a ascultat guvernatorul pe cel ce i se aratase si dimineata suindu-se în car a trecut apa tinând sicriasul în mâini; iar apa îi facea loc si curgea cu liniste. Deci asa trecând fara de nici o vatamare si sosind la Sirmium a asezat acest sfânt sicriu cu odorul ce era în el în biserica ce zidise mucenicului. Si multi s-au bucurat de multele minuni si tamaduiri ce facuse acea sfânta hlamida, înca si pe cale.

Si pe Marian guvernatorul ilirienilor, care era cuprins de o boala rea din cap pâna la picioare, parasindu-l doctorii si mergând la biserica sfântului, precum îi poruncise sfântul, i-a izbavit de acea boala. Si pe alt om ce avea boala de curgerea sângelui, l-a tamaduit minunat si pe altul ce era demonizat, înca si cetatea cea mare a Tesalonicului a izbavit-o de împresurarea barbarilor si a scos-o din robia lor.

Si pe episcopul afrorilor (pe care îi socotesc elinii mutati din Fenicia), care fiind robit de catre barbari l-a izbavit, aratându-i-se sfântul si slobozindu-l din legaturile ce avea împrejur, l-a îndreptat pâna la Tesalonic. Iar daca s-a dus episcopul în Africa, a zidit o biserica Marelui Mucenic Dimitrie, silindu-se înca sa-i faca si un chivot si un amvon, iar sfântul neîntârziind, ci aratându-se episcopului în vis, i-a zis: „Ia aminte, corabia ce a sosit acum la liman a adus marmore câte îti trebuie, si din acelea sa iei pentru acea trebuinta”; deci vorbind episcopul cu corabierul si neizbutind, i s-a aratat iarasi sfântul si i-a zis: „Ca la vârful corabiei zaceau marmorele”, spunându-le tot anume cum si în ce fel de forma erau si cum ca le cumparase pe numele fratelui sau si împreuna-mu-cenicului Victor, si cum ca acela i le-a daruit acum fiind pentru el altele la Constantinopol de i s-a împlinit trebuinta si sa spuna aievea corabierului în acest chip, ca asa îl va pleca si le va lua, precum a si fost. În cetatea Tesalonicului a potolit foametea si moartea ce era, înconjurând pe la limanuri si aratându-se corabierilor, le-a poruncit sa porneasca cu corabiile cu bucate acolo degrab, aratându-se atunci si aievea, de-l vedeau corabierii cu ochii si mergea sfântul departe înaintea corabiilor, umblând pe mare.

Pururea pomenitul împarat Iustinian, a zidit acel de Dumnezeu facut si fara cusur lucru, în numele adevaratei întelepciuni a Cuvântu-lui lui Dumnezeu si cauta sa ascunda acolo toate cele de demult vechi si cinstite lucruri si pof-tind sa i se aduca acolo si vreo particica din moastele Sfântului Marelui Mucenic Dimitrie, si pornindu-se spre acel lucru cei trimisi de dânsul si apropiindu-se de mucenicescul si de Dumnezeu cinstitul mormânt al mucenicului, îndata se arata unde stralucea foc de la cinstitul sicriu si sarea de acolo vapaie de foc de-i lovea în gura si nu-i lasa sa se apropie, si glas din foc iesind si povestind acel înfricosator si minunat lucru zicea: „încetati de a mai încerca”; de care îngrozindu-se, au cazut cu fata la pa-mânt si luând numai tarâna de acolo, s-au dus. Din care, jumatate au pus-o ca un odor în camera odoarelor, iar jumatate au trimis-o la împarat pentru sfintenie, povestindu-i cele ce li s-a întâmplat si ce li s-a grait.

Iar diavolul cel ce pururea pizmuieste cele bune, a ispitit oarecând sa dea marea cetate a Tesalonicului în mâinile vrajmasilor în acest chip: a uneltit ca sa arda chivotul sfântului în biserica, si aprinzându-se biserica de ardea, a sosit si neamul cel fara de omenie al slavinilor, si a ascuns oastea putin în laturi de la cetate. Iar poporul strângându-se ca sa stinga focul, cel ce era purtator de grija de lucrurile cele sfinte ale bisericii, vazând ca argintul sicriului se topise de curgea pe pamânt, s-a temut sa nu se faca vreun jaf, sa piara argintul de popor, deci striga cu glas mare zicând: „O, prietenilor si fratilor, vrajmasii au împresurat cetatea si au început a sfarâma zidurile” si se mestesugia el cu cuvântul lui ca sa risipeasca multimea oamenilor si sa nu jefuiasca argintul, caci sfântul daduse insuflarea aceasta. Crezând cuvântul aceluia, precum si era de crezut si pornindu-se toti numaidecât la ziduri au aflat pe vrajmasi punând scarile la ziduri si maiestriile cele de stricaciunea cetatii si pe cei ce dadusera navala asupra cetatii numai putin decât focul; deci chemând pe sfântul în ajutor, i-au alungat. Iar dupa ce s-a stins si focul, pazitorul acela al bisericii, a spus catre toti minunea, zicând: Ca strigarea aceea ce facuse, nu era doara ca stia el ceva de venirea vrajmasilor, ci numai pentru paza sfântului, ca sa nu se jefuiasca argintul de popor. Care este aratata la cei chibzuiti, care stiu socoti lucrurile si cunosc dumnezeiestile rânduieli, ca cu pronia sfântului întorcând la capul vrajmasului mestesugurile lui, se tamadui raul cu rau, caci cu aprinderea focului a atâtat poporul si cu stingerea l-a întarit, iar cu glasul cel de mântuire, care s-a dat din dumnezeiasca insuflare pazitorul bisericii le-a strigat si fiind poporul înfierbântat a mântuit si zidul si cetatea foarte usor.

Asijderea si un oarecare Ilustrie, ce se zice pe limba greaca protospatar, sezând lânga biserica sfântului, dumnezeiesc om se cunostea a fi. Acesta spunea, ca pe vremea razboiului cu avarii, când împaratia Mavrichie, a vazut doi barbati luminosi la chip si la stat, ca cei ce sunt în cinste si stau înaintea fetei împaratului, care mergeau sa intre în biserica sfântului si când au fost la locul ce se cheama Trivolon, de unde se începe a intra în biserica, între cei doi stâlpi mari de tetalie, ce stau spre apus, au zis slugii sa-i duca la domnul casei, si apropiindu-se el de intrarea sfântului chivot, iar sfântul degrab a deschis usile si a iesit de i-a întâmpinat si le-a dat închinaciunea sanatatii ca unor cunoscuti si veniti de la împaratul si facând voia împaratului, iar si au grait catre dânsul, zicând: „Ca împaratul a poruncit sfintiei tale sa lasi cetatea si sa mergi catre dânsul, ca s-a lasat vrajmasilor cetatea aceasta”. Daca a auzit sfântul acest lucru a plâns, plecând capul, fiind cuprins cu tacere, multa vreme, arata cu chipul acesta greutatea mâhnirii ce-i dadusera cuvintele acelea, de care mâhnindu-se si sluga, a zis: „De as fi stiut, fratilor, ca va aduce venirea voastra atâta amaraciune, nu as fi spus domnului meu”. Si dupa aceea târziu i-a întrebat sfântul: „Adevarat, asa a placut? Asa s-a parut Domnului si Stapânului tuturor? Sa paraseasca o cetate atât de mare, pe care a cumparat-o cu Sângele Sau si sa o dobândeasca cei ce nu-l cunosc?” Si ei au zis: „Asa, adevarat”. Iar sfântul si mult-milostivul mucenic, i-a tocmit si i-a învatat sa duca raspunsul la Domnul si Stapânul tuturor, care era în acest chip: „Cunosc, iubitorule de oameni, Doamne, milosârdiile Tale, cele ce biruiesc pururea mâhnirea Ta, pe care o atâta pacatele noastre; cunosc ca Ti-ai pus sufletul pentru pacatosi si Ti-ai varsat sângele pentru ei, si nu s-a zaticnit niciodata aceasta buna voie a Ta si de pacatele noastre, si de vreme ce m-ai pus si pe mine pazitor acestei cetati, ma voi asemana Tie, Stapânului meu, si-mi voi pune sufletul pentru dânsii si voi pieri cu pieritorii acestia, ce cred în numele Tau. Si nu s-au despartit de la Tine, macar ca au gresit, iar Tu esti Dumnezeul celor ce se pocaiesc”. La acestea, barbatii aceia zisera: „Acestea sa spunem celui ce ne-a trimis? Acestea sa zicem împaratului? Frica ne este sa nu cumva sa se mâhneasca asupra ta”; iar sfântul a zis: „Acestea sa le zica si iara sa le zica, si s-a întors iarasi la Chimitirion si închise sfântul chivot înaintea celor cu chip îngeresc, care purcesera de se dusera dupa vorba aceasta”. Acestea le adeverea sfintitul Ilustrie, ca le vazuse aievea întru uimire; sau vedenie si povestindu-le cetatenilor, ce mai ramasesera, le da îndraznire cu cuvântul, ca erau îngroziti si slabiti pentru boala omorului ce se întâmplase mai înainte, aflându-se la multa neputinta si la lipsa de prada si calcarea limbilor, si-i îmbuna, ca este sfântul într-ajutor cu dânsii si-i adeverea ca vor fi paziti cu rugaciunile sfântului, precum mai pe urma sfârsitul lucrurilor a aratat.

Iarasi un eclesiarh anume Onisifor, pazind la sfântul mormânt si se ostenea la aprinderea candelelor si a facliilor si fiind rau cu naravul, ca fura lumânarile si facliile; si facând aceasta multa vreme, n-a lasat sfântul netamaduit naravul lui cel nepriceput si de stricaciune, si aratându-i-se în vis, l-a mustrat si l-a învatat cu binisorul ceea ce se cadea sa faca, zicându-i: „Frate Onisifore, nu-mi place ce faci la faclii; ci sa stii ca facând aceasta si pe cei ce le aduc pagubesti mult, si însuti pe tine te-ai împins în prapastia pierzarii. Caci cu cât se aprind mai mult facliile, se milostiveste si Dumnezeu mult spre cel ce le aduce; iar când se iau curând, micsoreaza lucrul mila aceluia si sporeste osânda celui ce le ia”.

Deci oprindu-se Onisifor putin dupa cuvintele acestea, peste putina vreme iar lasându-se de îmblânzirea vedeniei, s-a apucat iarasi de cele obisnuite si le facea fara de frica. Si într-o zi, mergând un crestin foarte de noapte a dus faclii foarte frumoase, care au placut lui Onisifor si îndata cum le-a aprins a mers sa le ia, dupa ce plecase cel ce le adusese. Însa vezi si grija sfântului: cum se întinse acela la faclii, sfântul înca slobozi glas din sicriu, zicându-i: „Dar nu te-ai mai lasat?” într-acest chip lovindu-se Onisifor, a cazut la pamânt cadere grea, îngrozindu-se de frica si de sunetul glasului, pâna a venit un cleric cunoscut al lui, de l-a ridicat de jos si l-a tinut de si-a venit în fire; si dupa ce si-a venit în fire, si-a marturisit catre toti îndraznirea nebuniei lui si purtarea de grija a sfântului, cu cea dintâi si a doua certare cu iubire omeneasca, încât nu numai el, ci si altii toti se folosira de minunea aceasta.

Eu cred în Înviere

Posted in Meditatii on Octombrie 23, 2008 by Ionut Margin

Vreau să vă rog pe toţi care citiţi acum aceste rânduri să ziceţi o scurtă rugăciune pentru Karina, care de acum nu se va mai putea juca, cu mama ei, Diana! Pentru sufletul ei bun a fost chemată la Dumnezeu! Întâmpină veşnicia la doar 30 de ani!

Dumnezeu să o odihnească cu sfinţii!!!

NEECUMENIŞTII SFINŢI ARDELENI PRIGONIŢI DE „BISERICA SORĂ”

Posted in Sfinţi Români with tags , , on Octombrie 21, 2008 by Ionut Margin

Viaţa Sfântului preot mărturisitor Ioan din Galeş

Printre marii apărători transilvăneni ai dreptei credinţe, în faţa încercărilor autorităţilor habsburgice de a-i trece cu forţa la uniaţie, s-a numărat şi vrednicul preot Ioan Ioaneş din satul Galeş, situat lângă Săliştea Sibiului. Nu cunoaştem date din viaţa lui. Presupunem că a fost hirotonit la Bucureşti, la Râmnic, ori la Carloviţ, ca şi alţi tineri transilvăneni, întrucât pe atunci autorităţile habsburgice n-au primit niciun ierarh ortodox în Transilvania. Într-un raport din 1746, al episcopului rutean uniat de la Muncaci, trimis în Transilvania ca să culeagă date în legătură cu atitudinea românilor faţă de unirea cu Roma, printre cei care erau prezentaţi ca potrivnici ai acesteia era menţionat şi preotul Ioan din Galeş. În decembrie 1750, se număra printre cei şase semnatari ai unui lung memoriu adresat de românii din părţile de sus ale Transilvaniei mitropolitului ortodox sârb din Carloviţ, Pavel Nenadovici, prin care relatau suferinţele pe care le îndură pentru credinţa strămoşească. În acelaşi memoriu erau prezentate şi propriile lui necazuri, prin cuvintele: „Şi au trimis în numitul sat, în Galeş, doi slujitori ai cetăţii, ca să prinză un popă şi n-au găsit pre popa acasă. Şi era pe la mijlocul nopţii ci au găsit numai pre preutiasa sa şi au început a o bate şi s-o lege iară ea a început a ţipa. Vecinii au sărit să vadă ce va să fie, slujitorii au tras cu un pistol ş-au puşcat un om si numaidecât au căzut…”. Cu două săptămâni înainte de Paştile anului 1752, preoţii Ioan din Poiana Sibiului şi Ioan din Galeş împreună cu câţiva credincioşi au plecat la Becicherec, în Banat, unde se găseau alţi doi neînfricaţi luptători pentru Ortodoxie, anume preotul Moise Măcinic din Sibiel şi credinciosul Oprea Miclăuş din Sălişte, pentru a le duce un memoriu al românilor din părţile de sud ale Transilvaniei, ca ei să-l prezinte apoi împărătesei Maria Tereza la Viena.
Reîntors din Banat, preotul Ioan se afla din nou în fruntea mişcării de apărare a Ortodoxiei, pentru că la 16 aprilie 1756, episcopul uniat Petru Pavel Aron de la Blaj înştiinţa autorităţile de stat despre activitatea lui. Se pare că s-au mai înaintat plângeri şi s-au luat măsuri împotriva lui, de vreme ce în aceeaşi lună, el adresa o notă-protest Primăriei oraşului Sibiu, declarând cu demnitate că dacă au trimis la el „călăraşi şi plăieşi noaptea, ca la un hoţ, iară nu ca la un preot nevinovat, pentru aceasta în arişte (arest, n.n.) nu voi veni, că nu sunt tâlhariu”.

Dar la scurt timp, în luna mai 1756, a fost arestat şi dus în lanţuri la Sibiu. Bătrânul său tată, Ioan Burborea (Vârvorea) înainta atunci o plângere autorităţilor cerând eliberarea lui din închisoare, pe cauţiune sau cel puţin să-i dezlege lanţurile şi să se poată bucura de lumina zilei. Nimeni n-a ţinut seama de rugămintea unui tată îndurerat de suferinţele fiului său, preotul Ioan. Dimpotrivă, împărăteasa Maria Tereza a dat ordin să fie dus pe ascuns în închisoarea cetăţii Deva, urmând să fie reţinut acolo pentru tot restul vieţii („ad perpetuos carceres”).


În anul următor, Curtea din Viena a cerut autorităţilor transilvane să-l deporteze fie într-o fortăreaţă din Italia, fie în oraşul austriac Graz, unde urma să fie închis până la moarte. Dintr-o corespondenţă ulterioară, aflăm că a fost dus cu escortă militară de la Deva în Banat, iar de acolo la Graz.


Spre deosebire de alţi tovarăşi ai săi de suferinţă, despre al căror sfârşit nu ştim nimic, despre părintele Ioan din Galeş avem doua mărturii târzii. Astfel, cronicarul braşovean Radu Duma scria că, în anul 1776, câţiva negustori din Braşov, veniţi în afaceri comerciale la Graz, l-au cercetat în închisoare. Preotul Ioan le-a declarat că „mai bine va muri acolo decât să-şi lase credinţa cea pravoslavnică”. Se pare că după un şir lung de ani a fost mutat în închisoarea de la Kufstein unde şi-au sfârşit viaţa şi alţi mucenici ai Ortodoxiei transilvane. Într-adevăr, în 1780, un alt deţinut de acolo, călugărul sârb Ghenadie Vasici, a reuşit să trimită o scrisoare către Sinodul Bisericii Ortodoxe Ruse şi ţarinei Ecaterina a II-a, rugându-i să intervină la Curtea din Viena pentru eliberarea lui. Între altele, Ghenadie scria: „Aici în fortăreaţă este şi un preot român din Transilvania, cu numele Ioan care pătimeşte în robie de 24 de ani pentru credinţa ortodoxă”. Acesta nu putea fi decât Ioan din Galeş, întemniţat cu 24 de ani în urmă, adică în 1756. Acolo şi-a sfârşit viaţa, departe de familia şi de păstoriţii săi, cinstitul preot mărturisitor al Ortodoxiei, Ioan din Galeşul Sibiului.


La 20 iunie 1992, Sfântul Sinod al Bisericii noastre a procedat la canonizarea oficială a părintelui Ioan, cel împodobit cu nimbul muceniciei, pentru statornicia sa în dreapta credinţă ortodoxă. Ţinând seama de viaţa şi de pătimirea lui, în şedinţa Sfântului Sinod din 20 iunie 1992, s-a hotărât ca preotul mărturisitor Ioan din Galeş să fie trecut în rândul sfinţilor. Pomenirea lui se face în fiecare an la 21 octombrie, odată cu ceilalţi mucenici şi mărturisitori ai Ortodoxiei ardelene: ieromonahii Visarion şi Sofronie, credinciosul Oprea din Sălişte şi preotul Moise din Sibiel. Să-i cinstim şi noi pe cei doi preoţi ardeleni mucenici cântând: „Preoţi cu chemare sfântă, Moise şi Ioan, ca nişte ostaşi adevăraţi ai lui Hristos Dumnezeu, cu putere aţi propovăduit dreapta credinţă şi mărturisitori ai Ortodoxiei v-aţi făcut pentru poporul cel dreptcredincios, moarte mucenicească primind. Drept aceea, rugaţi pe Hristos Dumnezeu să dăruiască Bisericii Sale pace şi credinţă, iar sufletelor noastre mare mila” (Troparele celor doi preoţi mărturisitori, glasul I).

Viaţa Sfântului preot mărturisitor Moise Măcinic din Sibiel

Printre marii apărători ai dreptei credinţe a românilor din Transilvania în veacul al XVIII-lea, la loc de cinste trebuie aşezat şi preotul Moise Măcinic din Sibiel, sat aşezat în Mărginimea Sibiului. Câteva ştiri despre viaţa sa desprindem dintr-o declaraţie pe care a dat-o el însuşi în faţa unei comisii de anchetă la Viena în zilele de 14 şi 15 aprilie 1752. Între altele, el declara că toţi credincioşii din Sibiel l-au rugat, în urmă cu vreo 6 ani, să plece la Bucureşti spre a fi hirotonit preot, ceea ce s-a şi făcut, prin punerea mâinilor mitropolitului Ungrovlahiei, Neofit Cretanul. La scurt timp după hirotonie, episcopul rutean uniat Manuil Olszavski din Muncaci, trimis de autorităţi să cerceteze starea de spirit a credincioşilor ortodocşi din Transilvania, constata că printre cei care se împotriveau cu mai multă tărie uniaţiei se numără şi „popa Măcinic din Sibiel”. Se pare că în urma acestei acţiuni a fost arestat, după cum declara el însuşi la ancheta de care pomeneam: „Apoi m-am întors acasă în Sibiu şi am pătimit acolo 17 luni, până când, în cele din urmă, am fost eliberat din temniţă, cu condiţia să mă las de slujba preoţească şi să mă hrănesc din munca braţelor ca un simplu ţăran, până se va ivi vreun episcop să-mi dea poruncă ce am de făcut mai departe. Mulţumindu-mă cu aceasta, m-am întors acasă, nu am mai făcut nicio slujbă preoţească, ci am trăit în linişte, ca un ţăran, până când a venit în satul nostru domnul vicar Petru Aron (uniat de la Blaj, n.n.), care m-a chemat înaintea lui şi a poftit să-i fac un nou jurământ preoţesc. Cum însă eu nu am voit să mai fac alt jurământ, afară de acela pe care îl făcusem la Bucureşti, a sosit porunca la sat să mă dea iarăşi prins”. Din această pricină şi-a lăsat familia şi a fugit în Banat, la Becicherec, unde se găsea un alt mare apărător al Ortodoxiei, oierul Oprea Miclăuş din Săliştea Sibiului. Acolo, spunea el, „am trăit şi m-am hrănit cu lucrul mâinilor mele”.


La 10 decembrie 1750, „popa Măcinic” se număra printre cei şase semnatari ai unui lung şi emoţionant memoriu adresat mitropolitului sârb Pavel Nenadovici de la Carloviţ, în care îi relatau toate suferinţele pe care le îndurau credincioşii ortodocşi din Transilvania.


În anul 1752, cu două săptămâni înainte de Paşti, au sosit în Becicherec, preoţii Ioan din Poiana Sibiului şi Ioan din Galeş, împreună „cu mai mulţi români”, aducând un memoriu al credincioşilor din părţile Făgăraşului, Sibiului, Sebeşului şi Orăştiei, pe care Oprea Miclăuş şi Moise Măcinic urmau să-l prezinte împărătesei Maria Tereza la Viena. În adevăr, după traducerea memoriului în limba germană, la Timişoara, cei doi s-au îndreptat spre capitala împărăţiei habsburgice. Din interogatoriul ce li s-a luat atunci, reiese că Oprea Miclăuş era acum pentru a treia oară la Viena, în aceeaşi calitate de trimis al credincioşilor ortodocşi din Transilvania, pe când tânărul preot Moise era pentru prima oară. Cu câteva zile înainte, au fost primiţi în audienţă de împărăteasa Maria Tereza şi cancelarul Kaunitz.


Dar în loc să li se dea răspuns la plângerea pe care o înaintaseră Curţii, cei doi trimişi ai clerului şi credincioşilor din Mărginimea Sibiului au fost arestaţi şi aruncaţi în închisoarea de la Kufstein. Au fost aşteptaţi zadarnic de familiile, de consătenii şi de toţi mărturisitorii dreptei credinţe, în numele cărora făcuseră acel drum lung şi obositor până la Viena. La trei ani de temniţă, deci în 1755, reprezentanţii românilor ortodocşi din sudul Transilvaniei întocmeau o scrisoare către mitropolitul Pavel Nenadovici, prin care-l informau de multele suferinţe pe care le îndurau pentru credinţa lor. Între altele, îl rugau „să ne lăsaţi pentru Hristos şi pentru aceşti oameni cari i-au trimis ţara la împărăţie, anume Oprea Miclăuş, popa Măcinic, căci multă dorire are ţara de ei, care nu ştim sunt undeva sau ba”.


Îngrijoraţi de soarta lor, la 4 decembrie 1756, săliştenii adresează un nou memoriu către acelaşi mitropolit, relatând că: „nu este putere mai multă a putea răbda răul care ne cade nouă asupră de la popii cei uniţi în toate zilele şi supărările, că în toate zilele ne prind la arest şi ne căsnesc (chinuiesc, n.n.) cum este mai rău, încă ne dau şi în mâna birăilor (primari, n.n.), de ne închid prin temniţe, deci de al lor mare rău ne-am pustiit tot, şi case şi moşii şi şedem tot fugiţi la păduri, fiindcă nouă nu ne trebuiesc popii cei uniţi până la moarte”. Iar în partea finală a memoriului scriau: „Şi ne rugăm … pentru ai noştri care noi satele i-am ales oameni şi i-am trimis la prea înălţata Curte, anume popa Măcinic şi Oprea Miclăuş. Să fii Maria Ta într-ajutor ca să ne sloboadă, căci sunt oameni buni şi sunt oameni de noi toţi şi cu voia noastră trimişi”. La adunarea convocată de cuviosul ieromonah Sofronie de la Cioara, în februarie 1761, la Alba Iulia, s-a cerut, de asemenea, eliberarea lui Oprea Miclăuş şi a preoţilor Măcinic din Sibiel, Ioan din Galeş şi Ioan din Sadu. Într-un memoriu cu data de 7 aprilie 1761, înaintat generalului Nicolae Adolf von Bukow, sosit cu două zile înainte la Sibiu, se cerea eliberarea aceloraşi deţinuţi, căci „ei n-au vină mai mare decât noi toţi românii din Transilvania, noi i-am înduplecat să umble pentru legea noastră”.


Cei care întocmiseră memoriile respective n-aveau de unde să ştie că pe la începutul anului 1756 unul din prizonierii de la Kufstein a izbutit să fugă din robie. Guvernul ardelean cerea autorităţilor în subordine să supravegheze pe soţia lui Oprea Miclăuş, socotind că el este cel evadat. S-ar putea ca acela care fugise să fi fost prins şi readus în închisoare, ori va fi pierit de foame şi de frig în munţii Tirolului şi desigur cei de acasă nu vor fi ştiut nimic de soarta lui. Acasă n-a ajuns niciunul, din moment ce s-au făcut atâtea intervenţii pentru eliberarea lor, iar soţia lui Oprea, Stana, cerea îndurare împăratului Iosif II, să-l elibereze măcar acum, după o robie de 30 de ani. Conducerea închisorii raporta că nu se ştia nimic despre el. Înseamnă că amândoi şi-au sfârşit zilele în fioroasa temniţă de la Kufstein, jertfindu-şi viaţa pentru credinţa ortodoxă, câştigând pentru aceasta cununile muceniciei.

(Textul de mai sus reproduce Vieţile Sfinţilor Mărturisitori Moise şi Ioan din lucrarea Părintelui Prof. Dr. Mircea Păcurariu „Sfinţi daco-romani şi români”, Editura Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, Iaşi, 1994, pp. 121-125 )

CUVIOSUL MARTURISITOR SOFRONIE IEROMONAHUL DE LA CIOARA

Intre cei mai insufletiti aparatori ai credintei ortodoxe din Transilvania romaneasca, pe la mijlocul veacului al XVIII-lea, se numara si cuviosul ieromonah Sofronie din Satul Cioara (azi Salistea, jud. Alba). Ca si despre alti aparatori ai Ortodoxiei, se cunosc putine lucruri din viata sa. Se nascuse intr-o familie preoteasca din sat, primind din botez numele Stan. Probabil a invatat carte in familie ori la vreun schit romanesc, dupa care a fost hirotonit preot de mir in satul sau. Ramas vaduv, s-a calugarit, probabil la Cozia, stralucita ctitorie a lui Mircea cel Batran. Reintors la Cioara, si-a facut “o tar de schit in mijlocul codrului, mai ca la un mil departare de sat, locuind acolo si rugandu-se lui Dumnezeu pentru sufletul lui si unde tinea vo tri sau patru copilasi la invatatura de pomana”, cum se preciza intr-o plangere a credinciosilor catre autoritati.

In primavara anului 1757, primarul ungur din Vintul de Jos, insotit de alti 12 unguri, i-au distrus schitul si chiliile din jur, facandu-le una cu pamantul. Sofronie a scapat cu fuga, pribegind apoi prin diferite sate. Era tocmai in vremea cand actiunile represive impotriva preotilor si credinciosilor ortodocsi atinsesera punctul culminant. Intr-un impresionant memoriu din anul 1757, credinciosii ortodocsi declarau: “A venit vremea ca ne-am dus la mormintele mortilor si am zis: Iesiti morti din gropi, sa intram noi de vii, ca nu mai putem rabda pedepsele ce ne vin de la popii uniti si de la domnii tarii. Pe nime nu-i doare de noi, nici pe domnii cei sasesti, nici pe domnii cei nemtesti, nici pe cei unguresti. Ca toate temnitele le-au umplut de noi pentru legea cea greceasca (ortodoxa, n.n.) si atata ne-au pradat, venind cu catane (soldati, m.n.) pe capul nostru, cat nu stim cu ce o sa platim portia imparatului”.

Treptat, aceasta stare de nemultumire generala ia forma unei adevarate rascoale religioase, urmarind inlaturarea uniatiei. In toamna anului 1759, in fruntea aceste miscari populare antiuniate se gasea cuviosul Sofronie de la Cioara, cutreierand numeroase sate din judetul Hunedoara, cerand credinciosilor sa alunge preotii uniti si sa ramana statornici in credinta ortodoxa. Datorita acestei actiuni, in jurul praznicului Craciunului din anul 1759, a fost arestat si inchis in satul Bobalna, langa Orastie. Vestea arestarii lui s-a raspandit curand, incat la 13 februarie 1760, Sofronie a fost eliberat de vreo 600 de credinciosi-tarani, condusi de preotul Ioan din Saliste, unul din colaboratorii sai apropiati. De acum Sofronie se indreapta spre Muntii Apuseni, unde apararea era mai usor de organizat. Ca si Visarion Sarai, cu 15 ani in urma, era intampinat si el de preotii si credinciosii din satele din jurul Abrudului si Campenilor, tinandu-le predici prin care ii indemna sa tina “legea Ierusalimului”, declarandu-se ortodocsi. Au fost alarmate pana si autoritatile centrale, incat, la 3 iunie 1760, in “Conferinta ministeriala” de la Viena, se cere arestarea si intemnitarea lui Sofronie, urmand ca apoi sa fie omorat. Intr-adevar, a fost arestat de un locotenent maghiar in biserica din Abrud, dar cand trebuia sa intre cu el in Zlatna, a fost atacat de vreo sapte mii de romani, incat a fost nevoit sa-l elibereze.

Aceasta stralucita biruinta a determinat pe Sofronie sa convoace, la 10-11 august 1760, o adunare (“sinod”) de preoti si credinciosi, in cadrul carei s-au redactat memorii catre imparateasa Maria Tereza si catre Guvernul transilvan, prin care cereau episcop ortodox, restituirea bisericilor si a sesiilor parohiale luate de preotii uniti, eliberarea celor inchisi pentru credinta ortodoxa si respectarea libertatii religioase. Miscarea antiuniata s-a intins cu repeziciune in toata Transilvania, ajungand pana in Satmar si Maramures, unde circulau proclamatii si scrisori de la Sofronie. Aveau loc si acolo adunari populare, in care preotii si credinciosii hotarau intoarcerea la Ortodoxie (Santau, Doroloti, Corni, Gherdani, Budesti etc.), incat in anul 1761 episcopul rutean Manuil Olszavski din Muncaci a fost nevoit sa cerceteze satele satmarene, ajutat de reprezentantii organelor locale de stat, si sa impuna din nou uniatia.

Datorita acestei miscari generale romanesti, imparateasa Maria Tereza si autoritatile din Transilvania au fost constranse sa dea o noua orientare politicii lor religioase. La 20 octombrie 1760, imparateasa instiinta, pentru prima oara, ca va numi o comisie care sa cerceteze plangerile romanilor transilvaneni, iar cei arestati pentru credinta vor fi eliberati.

Era o adevarata capitulare, de care Sofronie a stiut sa profite, incepand o actiune energica de organizare a Bisericii Ortodoxe (se intitula chiar “vicar” al Sfantului Sinod din Carlovit), ajutat de cativa preoti de mir si calugari. Pretutindeni convoca sinoade, adica adunari de preoti si credinciosi, indemnandu-i sa ramana statornici in credinta ortodoxa. Cel mai important dintre ele a fost “sinodul” de la Alba Iulia din 14-18 februarie 1761. Hotararile sinodului au fost fixate in 19 puncte si inaintate Guvernului. Intre doleantele romanilor ortodocsi figurau: eliberarea celor intemnitati (credinciosul Oprea Miclaus, preotii Moise Macinic din Sibiel, Ioan din Gales, Ioan din Aciliu, Ioan din Sadu), incetarea persecutiilor impotriva ortodocsilor si libertate religioasa deplina. “Sinodul” de la Alba Iulia este considerat punctul culminant al rascoalei lui Sofronie si unul din marile fapte istorice bisericesti din veacul al XVIII-lea. De altfel, intreaga miscare condusa de Sofronie poate fi considerata ca o biruinta deplina a Ortodoxiei in Transilvania, intrucat zeci de sate au parasit uniatia. Tot ce se lucrase timp de 60 de ani era acum zdruncinat.

In astfel de imprejurari, imparateasa Maria Tereza a trimis in Transilvania pe generalul Nicolae Adolf von Bucow, in calitate de comandant al fortelor militare de aici; odata cu el au fost trimise si noi unitati de cavalerie si infanterie. Tot atunci a venit si episcopul ortodox sarb de la Buda, Dionisie Novacovic, primul ierarh pentru romanii ortodocsi din Transilvania, din 1701, de cand li se desfiintase stravechea Mitropolie din Alba Iulia.

In astfel de imprejurari defavorabile, Sofronie a fost silit sa ajunga la o intelegere cu Bukow, semnand chiar si o proclamatie catre credinciosii ortodocsi. Cu aceasta, misiunea lui poate fi socotita ca incheiata. Nu se stie cand anume a trecut muntii in Tara Romaneasca. Se crede ca a ajuns egumen la schitul Robaia, aflat sub ascultarea manastirii Arges. De acolo, urmarea viata bisericeasca a fratilor sai din Transilvania si ajuta pe bejenarii nevoiti sa-si paraseasca locurile natale si sa se stabileasca in zonele sudice ale Carpatilor. Nu stim unde si cand si-a sfarsit zilele.

In Transilvania, din dispozitia generalului Bukow, s-a intocmit o statistica a clerului si a credinciosilor romani, fie ortodocsi, fie uniati, precum si a bisericilor lor. Cu acest prilej, peste 500 de biserici au fost atribuite in mod abuziv unitilor; zeci de sate au fost declarate, in acelasi mod, ca uniate. Tot din dispozitia sa au fost distruse cu tunurile sau arse majoritatea din cele aproximativ 200 de manastiri si schituri care existau pe atunci in Transilvania. In urma comiterii acestei barbarii, practic, n-a mai ramas urma de viata monahala ortodoxa in Transilvania. Prin infiintarea a doua “regimente de granita”, din ordinul aceluiasi Bukow, in care primiti numai uniati, mii de credinciosi ortodocsi din satele din sudul Transilvaniei au fost nevoiti sa-si paraseasca locurile natale si sa se refugieze in alte parti. In felul acesta, generalul Bukow ca adevaratul intemeietor al Bisericii unite din Transilvania.

Revenind la ieromonahul Sofronie, mentionam ca in sedinta sinodala din 28 februarie 1950 a fost trecut si el in randul cuviosilor marturisitori, alaturi de Visarion Sarai si Oprea Miclaus, canonizarea solemna avand loc la Alba Iulia la 21 octombrie 1955. Cinstirea lor cu lauda se face de atunci in fiecare an, in aceasta zi, cand ne rugam:

“De aceea, voi care ati odraslit din Biserica ortodoxa transilvana si acum va bucurati de cinstirea mucenicilor si a marturisitorilor lui Hristos, primiti rugaciunile noastre si mijlociti pentru noi inaintea Bunului si Milostivului Dumnezeu Celui in Treime preamarit! Ocrotiti cu rugaciunile voastre turma cea dreptmaritoare, care va cinsteste ca pe niste stalpi neclintiti ai dreptei credinte. Rugati-va Domnului ca sa intareasca dragostea si unitatea de credinta dintre frati!” (din rugaciunile de la Acatistul celor trei marturisitori).

Pr. Prof. Dr. Mircea Pacurariu,

„Sfinti daco-romani si romani”, Editura Mitropoliei Moldovei si Bucovinei, Iasi, 1994, pag. 115-118.

Cuviosul marturisitor Visarion Ieromonahul

Pe la mijlocul veacului al XVIII-lea, din randul preotilor si credinciosilor ortodocsi romani din Transilvania, s-au ridicat nenumarati aparatori ai dreptei credinte, in fata incercarilor autori­tatilor habsburgice – care stapaneau Transilvania din 1688 – de a-i trece cu forta la unirea cu Biserica Romei. Intre acestia se numara cuviosii ieromonahi Visarion Sarai, Sofronie de la Cioara si Nicodim, protopopul Nicolae Pop din Balomir, preotii Moise Macinic din Sibiel, Ioan din Gales, Ioan din Aciliu, Ioan din Poiana Sibiului, Ioan si Oprea din Saliste, Ioan Pinariu din Sadu, preotesele din Tilisca, din Poiana Sibiului si din Deal, credinciosii tarani Oprea Miclaus din Saliste, Ioan Oancea din Fagaras, Constantin Petric din Jina, Ioan Craciun din Carpinis, Toma Maier din Rahau, Tanase Todoran din Bichigiu (in partile Bistritei). Istoria a pastrat, insa, si alte multe nume de preoti si credinciosi, barbati, femei si chiar copii din satele Saliste, Tilisca, Poiana Sibiului, Jina, Deal, Carpinis, Colun, Cuzdrioara (lan­ga Dej) etc, ucisi sau morti in urma suferintelor indurate, batuti pana la sange, intemnitati sau alungati din satele lor.

Sirul acestor marturisitori ai dreptei credinte, incepe cu ieromo­nahul Visarion Sarai, venit in Transilvania in anul 1744. Acest Visa­rion, numit din botez Nicolae, era nascut in Bosnia, parintii sai, Maxim si Maria, stabilindu-se apoi in localitatea Kostainita in Croatia. Multi istorici l-au considerat sarb. Mai nou s-a dovedit ca se tragea din „vlahii” din Bosnia, din familia Chircea sau Tiurcia. Chiar si intr-un act emis de autoritatile militare din Timisoara era numit „eremitul valah”.

Nu stim cand a ajuns in Tara Sfanta. In anul 1738 a fost calugarit in manastirea Sfantul Sava de langa Ierusalim, sub numele Visarion. Cerceteaza apoi manastirile din Muntele Athos, dupa care se sta­bileste in manastirea Pakra din Slavonia. Apreciat de mitropolitul Arsenie Ioanovici Sacabent de la Karlovit, in 1744 acesta ii da binecuvantarea sa plece in Banat, iar de aici in Transilvania, spre a lucra in vederea intaririi Ortodoxiei, amenintata de uniatism. Trece prin Timisoara si pe la unele manastiri banatene, facand un popas mai indelungat la Lipova, in martie 1744. In apropierea orasului a ridicat o cruce, din fata careia predica multimilor de credinciosi romani din imprejurimi, veniti aici mai cu seama cu prilejul targurilor sapta­manale. Aceste lucruri le scrie protopopul Nicolae Stoica de Hateg in Cronica Banatului. La aceasta cruce s-au facut apoi adevarate pelerinaje, incat autoritatile de stat au fost nevoite, in mai multe randuri, sa ia masuri pentru impiedicarea lor.

Parasind Lipova, s-a indreptat, pe Valea Muresului, spre Dobra (jud. Hunedoara), insotit de un mare numar de credinciosi, precum si de trei negustori „greci” din Lipova (deci, macedo-romani), Dima Nino, Gheorghe Nicola si Gavrila Bistro. La Dobra a tinut credin­ciosilor aceleasi predici simple, prin care ii indemna sa nu asculte de preotii uniti, ci sa ramana statornici in credinta ortodoxa.

De aici, inconjurat de multimi, s-a indreptat spre Deva si Orastie, ajungand apoi la Salistea Sibiului. Pretutindeni era intampinat de mii de credinciosi, se trageau clopotele bisericilor din satele prin care trecea. Iar prin cuvintele sale mobiliza pe ascultatori, intarindu-i in credinta stramoseasca. Efectul predicilor sale a fost uluitor, incat episcopul unit Inonchetie Micu relata: „La indemnul lui, in multe locuri poporul nu mai merge la biserica, nu se serveste de preotii uniti, mortii si-i ingroapa fara prohod si fara mangaierile duhov­nicesti, copiii si-i boteaza prin femei batrane si se intampla si alte pagube duhovnicesti de felul acesta”.

A ramas cateva zile la Saliste, unde a izbutit sa intareasca in legea strabuna pe credinciosii din Marginimea Sibiului, care au devenit apoi cei mai inflacarati aparatori ai ortodoxiei. Pe locul unde a propovaduit la Saliste s-a ridicat mai tarziu schitul numit „de la Fantana Foitii”, cu hramul Izvorul Maicii Domnului.

Si-a continuat drumul spre Sibiu, dar autoritatile – informate de succesul predicilor sale – au dispus arestarea lui si a celor trei negustori care il insoteau. Inchisi la Sibiu, lui Visarion i s-a luat un lung interogatoriu, din care se desprind si cateva din datele biografice pe care le-am notat aici. La intrebarile puse in legatura cu predica sa impotriva uniatiei – principala acuza ce i se aducea – a refuzat sa raspunda. Cu aceasta, misiunea lui Visarion poate fi socotita ca in­cheiata. Ea a declansat insa o adevarata miscare de rezistenta in fata uniatiei in toata Transilvania, care a durat mai bine de 15 ani si in cursul careia nenumarati preoti si credinciosi au indurat suferinte fizice si morale, iar unii au primit cununile muceniciei pentru apara­rea dreptei credinte.

Din Sibiu, Visarion a fost trimis in inchisoarea din Deva, de acolo la Timisoara, Osiek (in Croatia) si Raab (azi Gyor, in Ungaria), ca, in cele din urma, sa fie inchis in fioroasa temnita de la Kufstein, in Muntii Tirolului. Aici se crede ca a si murit, ca sfant marturisitor pentru Ortodoxie. Cei trei insotitori ai sai au fost inchisi la Sibiu si Timisoara, fiind eliberati numai dupa un an. Marele carturar Samuil Micu scria ca lui Visarion „ii iesise vestea ca e sfant”. Poporul dreptcredincios din Transilvania asa l-a socotit intotdeauna. A dobandit sfintenie prin moartea lui muceniceasca la Kufstein. Drept aceea, Sfantul Sinod al Bisericii noastre in sedinta sa din 28 februarie 1950, a hotarat ca ieromonahul Visarion sa se nu­measca cu sfintii si sa se cinsteasca dupa toata pravila sa ca sfant marturisitor, alaturi de cuviosul ieromonah Sofronie de la Cioara si credinciosul taran Oprea Miclaus din Saliste. Canonizarea lor solem­na s-a facut in Catredala din Alba lulia, la 21 octombrie 1955; de atunci, ei sunt cinstiti dupa cuviinta in aceasta zi, ca oricare din sfintii si mucenicii bine placuti lui Dumnezeu, caci prin jertfa vietii lor, ca si multi alti preoti si credinciosi transilvaneni, a supravietuit Biserica Ortodoxa romaneasca.

Izvor de lumina si de dreapta credinta te-ai aratat, Cuvioase Visarioane, si facerile tale de bine peste toti s-au revarsat; iar noi lauda aducem Atotputernicului Dumnezeu si cantam:Aliluia” (Din Acatis­tul Sfintilor Marturisitori Visarion, Sofronie si Oprea, condacul 8).

Pr. Prof. Dr. Mircea Pacurariu

MUCENICUL OPREA (MICLAUS) DIN SALISTEA SIBIULUI

Intre alesii marturisitori ai dreptei credinte din Transilvania, pe la mijlocul veacului al XVIII-lea, isi inscrie numele cu cinste, alaturi de multi alti preoti si credinciosi care au suferit batai, amenzi, inchisoare si chiar moartea, oierul Oprea Miclaus din Salistea Sibiului. Se pare ca era originar din satul invecinat, Tilisca, unde traiesc pana azi familii cu numele Miclaus, stabilit, prin casatorie, in Saliste. Nu stim nimic din viata lui de familie. Probabil a umblat si el cu turma sa de oi in Banat, in Baragan, in Dobrogea sau dincolo de Prut, in cautare de pasuni, asa cum au facut veacuri de-a randul ciobanii din satele situate in “Marginimea” Sibiului, contribuind si ei, prin aceasta la intarirea constiintei de unitate nationala romaneasca.

Dar acest credincios cu putinta invatatura a avut curajul sa infrunte teroarea stapanirii habsburgice de atunci si sa faca trei calatorii obositoare la Viena, spre a infatisa Curtii imperiale plangerile romanilor transilvaneni, persecutati pentru credinta lor ortodoxa si siliti sa imbratiseze uniatia. Dupa miscarea provocata de ieromonahul Visarion Sarai, mai ales in urma predicilor pe care le-a tinut in Saliste, credinciosii de aici au alungat preotii uniti din parohia lor. Drept urmare, in primavara anului 1745 au fost arestati trei credinciosi – Danila Milea, Stan Borcea si Dumitru Steflea – care au zacut apoi in inchisoare aproape patru ani.

Desigur, acest lucru a produs multa amaraciune in sufletul credinciosilor salisteni. De aceea, in toamna anului 1748, au inceput noi demersuri pentru apararea credintei lor. Ei au trimis atunci la Viena pe consateanul lor Oprea Miclaus, care sa ceara, in numele credinciosilor din partile Sibiului, Miercurei, Sebesului, Orastiei si Dobrei, deplina libertate de credinta in Transilvania. Odata cu el a plecat si Ioan Oancea din Fagaras, care ducea o plangere in numele credinciosilor din acest vechi oras romanesc. Dintr-o plangere de mai tarziu – inaintata mitropolitului sarb Pavel Nenadovici din Carlovit – aflam ca Oprea Miclaus a prezentat acum trei memorii: sotului Mariei Tereza, contelui Konigsberg, pe atunci comandantul general al trupelor imperiale din Transilvania, precum si ministului tarinei Elisabeta Petrovna a Rusiei, la Viena. Dupa ce si-au prezentat memoriile, li s-a poruncit sa se intoarca acasa, cu asigurarea ca plangerile lor vor fi ascultate.

Reintorsi acasa, au instiintat pe credinciosi ca cererile lor au fost rezolvate favorabil, acordandu-se libertate credintei ortodoxe. Asa se face ca in preajma Craciunului din anul 1748 aproximativ o suta de tarani s-au prezentat la guvernatorul Transilvaniei la Sibiu, cerand sa se publice hotararea imparatesei in legatura cu libertatea de credinta. Nu s-a facut nimic, ci dimpotriva, dupa o saptamana au fost arestati Ioan Oancea (eliberat numai dupa doi ani) si inca un taran, in locul lui Oprea Miclaus, care a reusit sa fuga. Cateva zile mai tarziu au fost arestati opt preoti ortodocsi. In acelasi timp, s-a pornit o actiune de reprimare a oricaror miscari de rezistenta in satele din Marginimea Sibiului. Au fost incartiruite aici doua companii de soldati austrieci, tinute mai bine de un an. Purtarea lor este prezentata miscator de preotii si credinciosii satelor respective: “Si ne-au trimis doua companii de nemti de ne chinuiesc. Si de se betejeste (imbolnaveste, n.n.) un om, aduc nemtii popii cei uniti de-l cumineca si de moare un om, iara aduc nemtii de-l ingroapa si patimim de frica nemtilor si a popilor. Si de se naste vreun prunc, alearga popii cu nemtii de-l boteaza cu de-a sila…Si care om nu vrea sa mearga cu popii cei uniti la biserica, ii trage intai cate cincizeci de bani, a doua oara cate un florin si merg la carciuma si-i beau”.

Aceasta stare de lucruri i-a facut pe credinciosii de aici sa timita o noua delegatie la Viena, in 1749, formata din cinci tarani-oieri: Oprea Miclaus din Saliste, Bucur Barsan din Gura Raului, Moga Triflea din Orlat, Coman Banu din Poiana si Constantin Petric din Jina. Ei au inaintat Curtii imperiale doua petitii, prin care cereau recunoasterea credintei ortodoxe. Dar imparateasa Maria Tereza a poruncit sa se intoarca acasa, cu indatorirea de-a tine si pe mai departe preoti uniati. De teama autoritatilor, Oprea Miclaus s-a asezat in Banat; doi membri ai delegatiei s-au reintors in satele lor, iar alti doi au murit pe drum. Pentru ca plangerile lor nu au fost rezolvate, la inceputul anului 1752 mai multi preoti si credinciosi din Saliste si imprejurimi au intocmit un nou memoriu catre Curtea din Viena, cerand episcop ortodox si deplina libertate de constiinta. Oprea Miclaus si Moise Macinic – aflati pe atunci in Banat – au fost incredintati sa-l duca la Viena. De data aceasta, Oprea Miclaus – aflat pentru a treia oara in capitala imperiului – si preotul Moise au fost primiti in audienta de insasi imparateasa Maria Tereza si de cancelarul Kaunitz. Se cunosc raspunsurile pe care le-au dat amandoi la un interogatoriu ce li s-a luat la 14 aprilie 1752. Oprea Miclaus declara ca ortodocsii nu vor sa mai primeasca preotii uniati pentru nesinceritatea lor. Declara apoi cu hotarare: “Noi cerem, pentru noi si in numele poporului inca odata: sau episcop de legea noastra, sau drum slobod sa plecam din tara”. Dar in loc sa li se dea un raspuns la memoriul pe care-l inaintasera in numele clerului si al credinciosilor din Marginimea Sibiului, amandoi au fost arestati si aruncati in fioroasa inchisoare de la Kufstein.

Stririle despre sfarsitul celor doi marturisitori ai Ortodoxiei romanesti sunt destul de sarace. De pilda, in 1756 Curtea din Viena sesiza autoritatile din Transilvania ca unul din detinuti a evadat. Nu stim care a fost, dar in mod sigur nici unul din ei n-a mai ajuns acasa, pentru ca in anul urmator, romanii din “scaunul” Salistei au inaintat mai multe plangeri catre mitropolitul sarb de la Carlovit, prin care-l rugau sa intervina pentru eliberarea celor doi captivi. In “Sinodul” convocat de ieromonahul Sofronie la Alba Iulia, al 14-18 februarie 1761, s-a cerut din nou eliberarea celor intemnitati, intre care figurau si cei doi. Poate ca acela care evadase a fost prins si readus in inchisoare; ori va fi pierit de frig si de foame prin Muntii Tirolului, iar cei de acasa sa nu fi stiut nimic de moartea lui. La 24 iulie 1784, deci dupa mai bine de 30 de ani, Stana, sotia lui Oprea, ruga pe imparatul Iosif II (1780-1790) sa-i elibereze sotul macar acum, la batranete. S-a raspuns ca “nu ar mai fi in viata un astfel de om”. Inseamna ca atat Oprea Miclaus cat si preotul Moise Macinic pierisera in infioratoarea temnita habsburgica, jertfindu-si astfel viata pentru “legea” ortodoxa.

Pentru jertfa vietii lui, Sfantul Sinod a trecut, in 1950, pe credinciosul Oprea Miclaus in randul “sfintilor mucenici”, fiind canonizat, alaturi de ieromonahii Visarion si Sofronie, in 1955, in catedrala din Alba Iulia. Este praznuit, odata cu ei, in fiecare an la 21 octombrie.

“La usa bisericii din Saliste, mult intristata sotie, cu fata cernita, a stat multa vreme, plangand si asteptand intoarcerea ta. Dar n-ai mai venit mucenice Oprea, caci in temnita de Kufstein ai patimit pana la moarte, iar fericitul tau suflet si-a luat zborul catre cer. Pentru aceasta, toata ceata dreptcredinciosilor te cinsteste cu laude, zicand tie: “Bucura-te, mucenice Oprea, care cu mare ravna credinta ai aparat”. (din Acatistul celor trei sfinti marturisitori, icosul 12).

Pr. Prof. Dr. Mircea Pacurariu,

„Sfinti daco-romani si romani”, Editura Mitropoliei Moldovei si Bucovinei, Iasi, 1994, pag. 118-121.