Arhivă pentru Mai, 2010

Elevi sălăjeni cu rezultate naționale la olimpiadă

Posted in Uncategorized on Mai 10, 2010 by Ionut Margin

Ioan-Dorin Torcoş – premiu II la Olimpiada Naţională de Religie pentru Seminariile şi Liceele Teologice

Apr 19th, 2010

În perioada 15-18 aprilie, la Buzău, a avut loc faza naţională a Olimpiadei de Religie pentru Seminariile şi Liceele Teologice Ortodoxe.

Liceul Teologic “Sfântul Nicolae” din Zalău a fost reprezentat de patru elevi: Ioan-Dorin Torcoş, clasa a XI-a (disciplina Istoria Bisericii Ortodoxe Române), George Porumb, clasa a X-a  (Noul Testament), Alexandru Câmpan, clasa a XII-a (Dogmatică) şi Crăciun Gligor, clasa a IX-a (Vechiul Testament). Aceştia au fost însoţiţi de Preacuviosul Părinte Protosinghel Antonie Pinţa.

Elevul Ioan-Dorin Torcoş a obţinut un meritoriu premiu II, la secţiunea dedicată Istoriei Bisericii Ortodoxe Române, fiind unul din cei doi reprezentanţi ai Seminariilor şi Liceelor Teologice din Transilvania care s-au numărat printre laureaţii Olimpiadei de la Buzău din acest an.

Rezultate meritorii ale elevilor sălăjeni la faza naţională a Olimpiadei de Religie Ortodoxă

Apr 13th, 2010 by admin

În perioada 6-9 aprilie, la Suceava, s-a desfăşurat a doua ediţie a Olimpiadei Naţionale de Religie Ortodoxă. La această competiţie au participat un număr de 239 de elevi ai claselor  VII-XII din întreaga ţară. Judeţul Sălaj a fost reprezentat de 5 elevi, însoţiţi de profesor Mioara Gudea. Dintre aceştia 3 s-au numărat printre laureaţi:

  • Ioja Ştefania-Bianca, clasa a IX-a la Liceul Teoretic “Ion Agârbiceanu”, Jibou, profesor coordonator Cristina Mureşan – premiul II,
  • Mateş Ciprian, clasa a VIII-a la Şcoala Gimnazială “Silvania”, Şimleu Silvaniei, profesor coordonator Melania Moşincat – premiul III,
  • Pop Emilian, clasa a X-a la Colegiul Naţional “Simion Bărnuţiu”, Şimleu Silvaniei, profesor coordonator Cristian Porumb – menţiune.

Sursa

Anunțuri

Scurt studiu la Crez

Posted in Atitudini, Meditatii on Mai 3, 2010 by Ionut Margin

Conştientizarea raportului de identitate şi diferenţă între  membrii diferitelor religii și culte creștine în prisma Simbolului de Credinţă, mărturisit de cei 318 Sfinţi Părinţi de la Sinodul I Ecumenic și cei 150 de Sfinți Părinți de la Sinodul II Ecumenic

30.04.2010                                  Pr.Prof. Ionuț Margin


DEFINIȚII ȘI CONCEPTE

Cu ocazia celebrării în acest an a 1685 de ani de la formularea Simbolului de Credință de la Niceea, și odată cu promovarea acestui eveniment de către Patriarhia Română alături de Autocefalia Bisericii Ortodoxe Române, propun pentru dezbatere în cadrul acestui referat câteva considerente de ordin istoric dar și principial față de Simbolul de credință Niceo-Constantinopolitan.

Cele mai multe dispute și schisme au avut un început în credințe diferite dar și în înțelegeri diferite a sensurilor cuvintelor. Așadar înainte de a discuta despre simbolul Niceo-Constantinopolitan propun să urmărim în diferite viziuni termeni precum Simbol de credință, crez, credință, mărturisire.              Dicționarul Explicativ al Limbii Române față de acești termeni are următoarele definiri:

Simbol de credință[1]

Simbolul credinței (lat. Symbolum din gr. σύμβολον (sec. XVIII, Gáldi 252))= rugăciune care reprezintă expunerea succintă a dogmelor fundamentale ale religiei creștine; crezul.

=Ansamblu de formule care constituie dogmele fundamentale ale creștinismului.

CREZ[2], crezuri, s.n. 1. Totalitatea principiilor sau convingerilor cuiva, concepția despre viață a cuiva. 2. Ansamblu de învățături sau dogme fundamentale de credință, folosit ca simbol al credinței comune sau ca formulă de botez. – Din crede (derivat regresiv).

CREZ n. 1) Totalitate a principiilor pe care se întemeiază opiniile sau ideile cuiva; convingere. 2) Expunere concisă a principiilor fundamentale ale religiei creștine; simbolul credinței creștine; credo. /v. a crede

CRÉDE, cred, vb. III. 1. Tranz. A fi încredințat sau convins de un fapt, de existența sau de adevărul unui lucru. Intranz. A avea încredere deplină în cineva sau în ceva; a-și pune toată nădejdea în cineva sau în ceva. 5. Intranz. A admite existența lui Dumnezeu și a accepta dogmele bisericii; p. ext. a avea o anumită credință religioasă. – Lat. credere.

Mărturisire[3]

MĂRTURISÍRE, mărurisiri, s.f. Faptul de a (se) mărturisi; mărturie. 1. Afirmare, susținere. MĂRTURISÍRE s. 1. v. afirmație. 2. v. depoziție. 3. v. recunoaștere. 4. v. destăinuire. 5. v. declara-ție. 6. v. destăinuire. 7. v. spovedanie.

MĂRTURISÍRE s. v. predicare, propagare, propovăduire, răspândire.

Mărturisire ≠ tăcere

MĂRTURISÍ, mărturisesc, vb. IV. 1. Tranz. A declara, a relata, a spune, a susține. ♦ Spec. A face o depoziție în fața unei instanțe. ♦ (Înv.) A propovădui, a predica o credință, o învățătură morală MĂRTURISÍ vb. v. predica, propaga, propovădui, răspândi.

A mărturisi ≠ a ascunde, a tăinui, a tăcea, a tăgădui

Catehismul ortodox definește Simbolul de credință sau crezul astfel: ”Simbolul Credintei sau Crezul este infatisarea pe scurt a invataturii pe care crestinul trebuie s-o cunoasca, s-o primeasca cu credinta si s-o marturiseasca.”[4] Cuvântul cred este definit de catehism astfel: ” Cuvantul „cred” inseamna – ca primesc si marturisesc ceea ce invata Biserica despre Dumnezeu. El are acelasi sens ca si cuvantul „credinta”. Sa vedem ce inseamna „credinta”? Exista o credinta pe care se bazeaza legaturile dintre oameni si exista o credinta care intretine legatura omului cu Dumnezeu. Intre ele e o inrudire, dar si o deosebire. Credinta pe care o are un om in ceea ce-i spune alt om e o incredere, care-si poate gasi intarirea in dovedirea sau aratarea vazuta a lucrului care a fost sustinut de unul si crezut de altul. Credinta in Dumnezeu nu-si poate gasi in viata pamanteasca o astfel de intarire, prin dovedire sau aratare vazuta. Dar are si ea o intarire printr-un fel de aratare tainica, nevazuta, in fata ochilor sufletului. Deci, credinta in Dumnezeu e primirea de catre noi ca adevarate, pe baza de incredere in Dumnezeu si pe baza unei vederi sufletesti, a tuturor adevarurilor pe care le avem prin Descoperirea mai presus de fire, in vederea mantuirii noastre. Sf. Apostol Pavel ne spune despre credinta ca „este adeverirea celor nadajduite, dovedirea lucrurilor celor nevazute” (Evr. 11, 1). Dupa Teodoret al Cirului, credinta crestina este invoirea libera a sufletului, vederea sufleteasca a unui lucru nevazut, statornicia in ceea ce este adevarat, intelegerea celor nevazute, potrivita firii65 (Teodoret, Despre vindecarea bolilor elinesti, 1,1, Migne, P. G., LXXXHI, col. 814).”[5]

Dogmatica ortodoxă privește simbolul de credință și mărturisirile de credință ca și izvoare ale Sfintei Tradiții a Revelației Divine socotindu-le depozitare ale dogmelor creștine.[6] Părintele Profesor Dr. Ioan Bria în cursul său de Teologie Dogmatică explică Simbolul de credință astfel: ”Conținutul credinței, articol de credință. …Cuprinde învățătura creștină despre Dumnezeu – Sfânta Treime.”[7]

Concluzionăm astfel că Simbolul de Credință reprezintă o formulare scurtă a credinței, a convingerilor religioase care dau modus vivendi fiind un izvor al revelației, sâmbure al adevărului revelat și este folosit pentru a arăta apartenența la comunitatea creștină prin mărturisirea sau rostirea lui atât la botez cât și pe parcursul vieții liturgice a creștinului. De asemenea Mărturisirea de credință este atât un act de propovăduire orală sau în scris cât și o expunere temeinică de dimensiuni mai extinse a credinței creștine. Fiecare creștin este dator să-și mărturisească public credința, iar arhiereii la hirotonirea lor sunt datori să facă o mărturisire mai amplă a credinței lor. ”Marturisirea credintei are un rost si o importanta esentiala in teologie si viata Bisericii, cu profunde semnifi­catii si implicatii soteriologice, eclesiologice si ecumenice, deoarece credinta si mar­turisirea ei determina nu numai esenta vietii crestine, ci reprezinta si elementul de unitate intre crestini.”[8]

SIMBOLURI DE CREDINȚĂ ȘI MĂRTURISIRI

De la mărturisirea lui Toma ”Domnul meu și Dumnezeul meu!” ca exprimare a credinței în dumnezeirea lui Iisus Hristos cel Înviat creștinii au cunoscut actul de mărturisire atât ca și formulă de slăvire a lui Dumnezeu, de propovăduire a credinței cât și de intrare și rămânere în comuniune cu Biserica prin taina Sfântului Botez. Așadar înainte de a ne ocupa de Simbolul  Niceo-Constantinopolitan trebuie să urmărim în istorie diferitele forme de mărturisire ale credinței cel puțin succint.

Astfel trebuie spus că o primă formă a mărturisirii unui Dumnezeu Unic revelat întreit în persoane este doxologia: ”Slavă Tatălui, și Fiului, și Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor, Amin!” Însăși formula de botezare (scufundare) a neofiților predată de Mântuitorul Iisus Hristos este o mărturisire a Trinității monoteiste. Acceptul celui care dorea botezul se realiza prin comuniunea credinței, prin mărturisirea credinței în adevăratul Dumnezeu. Aceste prime mărturisiri sau simboluri de credință aveau o formă mai scurtă, care o dată cu ivirea ereziilor au simțit nevoia de identificare precisă cu ortodoxia și au dus la forme mai elaborate.

Dea lungul secolelor au fost numeroase marturisiri sau simboluri ale credintei, ca raspuns la diferite epoci: simbolurile diferitor Biserici apostolice si vechi, Simbolul Quicumque, numit al Sfântului Atanasie, Simbolul de Credinta al Bisericii din Neo-Cezarea Pontului, Simbolul de Credinta a Bisericii din Cezarea Palestinei, Simbolul de Credinta a Bisericii din Alexandria si marturisirile de credinta a unor sinoade. Aceste Simboluri de credinta se deosebeau putin între ele, dupa cum aveau sa apere credinta Bisericii respective de o greseala sau alta a ereziilor; dar ele erau identice în privinta ideilor principale pe care le sustineau despre Sf. Treime, despre mântuirea noastra realizata de lisus Hristos, despre Biserica si Sf. Taine, în continuare vom examina succint unele dintre Simbolurile mai vechi.

Crezul Apostolic[9]

Simbolul apostolic[10], sau Crezul roman[11] vechi, este socotit drept rezumat al credintei apostolilor, lata cum explica, Rufin, aparitia “Simbolului Apostolic” la începutul comentariului sau la “Simbolul Apostolic”- potrivit unei traditii primite din vechime, dupa înaltarea Domnului si Coborârea Sfântului Duh asupra Apostolilor, carora le-a dat sa vorbeasca în diferite limbi, lis-a poruncit ucenicilor de catre Domnul sa predice Cuvântul lui Dumnezeu, fiecare mergând la câte în popor, înainte însa de a pleca, ei stabilesc, în comun, norma sau regula viitoarei lor lucrari misionare, pentru ca nu cumva, atunci când vor fi separati unii de altii, sa înfatiseze ceva diferit celora care erau chemati la credinta în Hristos. Adunati toti la un loc si plini de Duhul Sfânt, ei compun un simbol, semn sau lozinca scurta a viitoarei predici, punând la un loc ceea ce credea fiecare si hotarasc ca aceasta este regula de credinta care trebuie data credinciosilor.

Cred în Dumnezeu,

Tatal atotputernicul,

Creatorul cerului si pamântului.

Si în lisus Hristos, Fiul sau unic, Domnul nostru, care s-a zamislit de la Duhul Sfânt, s-a nascut din Maria Fecioara;

a patimit sub Pontiu Pilat, s-a rastignit, a murit si s-a îngropat:

s-a coborât în iad, a treia zi a înviat din morti:

s-a suit la ceruri, sade de-a dreapta lui Dumnezeu, Tatal atotputernicul:

de unde are sa vie sa judece pe vii si pe morti.

Cred în Duhul Sfânt: Sfânta Biserica catolica: împartasirea sfintilor, iertarea pacatelor: învierea mortilor si în viata vesnica. Amin.[12]

Crezul Atanasian

Alt crez care a fost cunoscut în Biserica este asa numitul Crez Atanasian. Denumirea este conventionala deoarece nu a fost scris de Sfântul Atanasie (+373), caci partea a doua reflecta doctrina hristologica de la Calcedon (451). Acest crez apare în sec. al Vl-lea în limba latina. La începutul sec. Vlll-lea era recitat Duminica, la serviciile de dimineata. Partea l-a a Crezului Atanasian (26 articole) trateaza despre doctrina Trinitatii. Distinctia Persoanelor reiese din atributele lor proprii: Tatal este nenascut, Fiul este nascut, Duhul Sfânt este purces. Partea a ll-a (art.17-40) trateaza despre persoana lui lisus Hristos:

1. Orişicine vrea să se mântuiască, înainte de toate trebuie să ţină credinţa cea catolicească:
2. Carea, fără dacă fiecare nu o va păstra întreagă şi neştirbită, fără îndoială va pieri în veci.
3. Căci credinţa cea catolicească aceasta este: să ne închinăm lui Dumnezeu în Treime, şi Treimii în unime.
4. Nici amestecând ipostasurile, nici despărţind fiinţa.
5. Căci altul e ipostasul Tatălui, altul al Fiului, altul al Duhului Sfânt:
6. Ci Tatălui, şi Fiului, şi Duhului Sfânt una e dumnezeirea, deopotrivă mărirea, împreună veşnică măreţia.
7. Cum e Tatăl, asemenea Fiul, asemenea şi Duhul Sfânt.
8. Nezidit e Tatăl, nezidit Fiul, nezidit şi Duhul Sfânt.
9. Necuprins e Tatăl, necuprins Fiul, cuprins şi Duhul Sfânt.
10. Veşnic e Tatăl, veşnic Fiul, veşnic şi Duhul Sfânt.
11. Şi totuşi nu trei veşnici, ci unul veşnic.
12. Precum nu trei nezidiţi, nici trei necuprinşi, ci unul nezidit şi unul nemărginit.
13. Aşişderea atotputernic e Tatăl, atotputernic Fiul, atotputernic şi Duhul Sfânt.
14. Şi totuşi nu trei atotputernici, ci unul atotputernic.
15. Astfel Tatăl e Dumnezeu, Fiul Dumnezeu, şi Duhul Sfânt Dumnezeu.
16. Şi totuşi nu trei dumnezei, ci unul Dumnezeu.
17. Astfel Tatăl e Domn, Fiul Domn, şi Duhul Sfânt e Domn.
18. Şi totuşi nu trei domni, ci unul e Domnul.
19. Că precum adevărul creştin ne sileşte a mărturisi pe fiecare ipostas în parte Dumnezeu şi Domn:
20. Asemenea religiunea cea catolicească ne opreşte a grăi de trei dumnezei au trei domni.
21. Tatăl de nimeni nu s-a făcut, nici zidit, nici născut.
22. Fiul din Tatăl singur e: nu făcut, nici zidit, ci născut.
23. Duhul Sfânt din Tatăl e: nu făcut, nici zidit, nici născut, ci purcezând.
24. Unul, dar, e Tatăl, nu trei taţi; unul Fiul, nu trei fii; unul Duhul Sfânt, nu trei duhuri sfinte.
25. Şi în această Treime, nicicare nu e mai înainte au mai pe urmă, nicicare mai mare au mai mic:
26. Ci toate cele trei ipostasuri împreună veşnice sunt laolaltă şi împreună deopotrivă.
27. Astfel încât întru toate, cum mai sus s-a spus, unimea în Treime, şi Treimea în unime să se cinstească.
28. Cine vrea dar să se mântuiască, despre Treime astfel să simţească.
29. Ci trebuinţă are pentru mântuirea cea veşnică, întruparea Domnului nostru Iisus Hristos drept încă să o creadă.
30. Credinţa cea dreaptă dar e să credem şi să mărturisim că Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, deopotrivă Dumnezeu şi om e.
31. Dumnezeu e din fiinţa Tatălui, înainte de veci născut; şi om e din fiinţa maicii în veac născut.
32. Dumnezeu desăvîrşit şi om desăvîrşit: din suflet grăitor şi din carne omenească.
33. Deopotrivă Tatălui, după dumnezeire; mai mic decât Tatăl, după omenire.
34. Carele după cuviinţă Dumnezeu fiind şi om, totuşi nu doi, ci unul e Hristos.
35. Unul, însă nu prin prefacerea dumnezeirii în carne, ci prin luarea omenirii în Dumnezeu.
36. Unul întru totul, nu prin amestecare de fiinţă, ci prin unirea ipostasului.
37. Că precum suflet cuvîntător şi carne unul om e: aşişderea Dumnezeu şi om e Christos.
38. Carele a pătimit pentru mântuirea noastră; s-a pogorît la iad; a treia zi a înviat din morţi.
39. S-a suit la ceruri, şade de-a dreapta lui Dumnezeu Tatăl atotputernicul.
40. De unde va să vină să judece viii şi morţii.
41. La a cărui venire toţi oamenii vor învia cu trupurile lor;
42. Si vor da seamă de faptele cugetelor lor.
43. Şi cei ce vor fi făcut cele bune, vor merge în viaţa veşnică; iar cei ce vor fi făcut rele, în focul cel veşnic.
44. Aceasta e credinţa cea catolicească, pe carea dacă cineva nu o crede drept şi tare, nu se poate mântui.[13]

Crezul Ierusalimitean ne-a fost făcut cunoscut de Sfântul Chiril al Ierusalimului în catehezele[14] sale baptismale:

Cred în Dumnezeu,

Tatal Atotputernicul,

Creatorul cerului si pamântului.

Și întru Unul Domn Iisus

Fiul lui Dumnezeu, Unul-Născut, Care din Tatăl S-a născut

S-a întrupat și S-a făcut om

S-a răstignit și s-a îngropat

Și a Înviat din morți a treia zi; și S-a suit la ceruri și șade de-a dreapta Tatălui

Și iarăși are să vină cu slavă să judece viii și morții,

A Cărui Împărăție nu va avea sfârșit.

Și întru Unul Sfântu Duh, Mângâietorul care a grăit prin prooroci

Și întru una, sfântă, sobornicească Biserică; și întru învierea trupului și viața veșnică!

Crezul de la Niceea (325) are pentru prima dată o formă și un sens comunitar. Dacă până acum mărturisirea credinței se făcea în mod personal, particular cu ocazia botezului, de astă dată mărturisirea este a întregii biserici ortodoxe împotriva erziei ariene. Este o mărturisire de delimitare față de erezie. Este o mărturisire a credinței celor deja botezați, sau altfel spus a celor ce vor să rămână în comuniunea credinței apostolice. Este o mărturisire a credinței Bisericii, a comuniunii sfinților[15]. De aceea cuvântul de început este ”Credem”:

Credem întru Unul Dumnezeu, Tatăl Atotțiitorul, Făcătorul tuturor celor văzute și nevăzute;

Și întru Unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, născut din Tatăl, Unul Născut, adică, din ființa Tatălui, Dumnezeu din Dumnezeu, lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut (iar) nu făcut, deoființă cu Tatăl, prin Carele toate s-au făcut, cele din cer și cele de pe pământ, Care pentru noi oamenii și pentru a noastră mântuire s-a pogorât și s-a întrupat, om făcându-se, și a suferit și iarăși S-a ridicat a treia zi, S-a înălțat la Ceruri și iarăși va să vie să judece viii și morții;

Și întru Duhul Sfânt.

Crezul Constantinopolitan (Niceo-Constantinopolitan) 381

În același sens al apărării trinității apare rezoluția finală a Sinodului II Ecumenic de la Constantinopol, care desăvârșește simbolul de credință, convingerile ortodoxe. Acest Simbol devine în cele din urmă nu doar o mărturisire baptismală, cât mărturisirea de credință a întregii biserici, având azi conotație de rugăciune:

1. Cred întru unul Dumnezeu, Tatăl Atotţiitorul, Făcă­torul cerului şi al pământului, al tuturor celor văzute şi ne­văzute.

2. Şi întru unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul Năs­cut, Care din Tatăl S‑a născut mai înainte de toţi vecii: Lu­mină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dum­nezeu adevărat, născut, nu făcut, Cel de o fiinţă cu Tatăl, prin Care toate s‑au fă­cut;

3. Care, pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântu­ire, S‑a pogorât din ceruri şi S‑a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Maria Fecioara şi S‑a făcut om;

4. Şi S‑a răstignit pentru noi în zilele lui Ponţiu Pilat şi a pă­timit şi S‑a îngropat;

5. Şi a înviat a treia zi, după Scripturi;

6. Şi S‑a suit la ceruri şi şade de‑a dreapta Tatălui;

7. Şi iarăşi va să vină, cu slavă, să judece viii şi morţii, a Că­rui Împărăţie nu va avea sfârşit.

8. Şi întru Duhul Sfânt, Domnul de viaţă Făcătorul, Care din Tatăl purcede, Cel ce împreună cu Tatăl şi cu Fiul este închinat şi slăvit, Care a grăit prin proroci.

9. Întru una, sfântă, sobornicească şi apostolească Bi­se­rică;

10. Mărturisesc un botez spre iertarea păcatelor;

11. Aştept învierea morţilor;

12. Şi viaţa veacului ce va să fie. Amin!

Πιστεύομεν εἰς ἕνα Θεόν, Πατέρα, Παντοκράτορα, ποιητὴν οὐρανοῦ καὶ γῆς, ὁρατῶν τε πάντων καὶ ἀοράτων.

Καὶ εἰς ἕνα Κύριον Ἰησοῦν Χριστόν, τὸν Υἱὸν τοῦ Θεοῦ τὸν μονογενῆ, τὸν ἐκ τοῦ Πατρὸς γεννηθέντα πρὸ πάντων τῶν αἰώνων· φῶς ἐκ φωτός, Θεὸν ἀληθινὸν ἐκ Θεοῦ ἀληθινοῦ, γεννηθέντα οὐ ποιηθέντα, ὁμοούσιον τῷ Πατρί, δι οὗ τὰ πάντα ἐγένετο.

Τὸν δι ἡμᾶς τοὺς ἀνθρώπους καὶ διὰ τὴν ἡμετέραν σωτηρίαν κατελθόντα ἐκ τῶν οὐρανῶν καὶ σαρκωθέντα ἐκ Πνεύματος Ἁγίου καὶ Μαρίας τῆς Παρθένου καὶ ἐνανθρωπήσαντα.

Σταυρωθέντα τε ὑπὲρ ἡμῶν ἐπὶ Ποντίου Πιλάτου,καὶ παθόντα καὶ ταφέντα.

Καὶ ἀναστάντα τῇ τρίτῃ ἡμέρα κατὰ τὰς Γραφάς.

Καὶ ἀνελθόντα εἰς τοὺς οὐρανοὺς καὶ καθεζόμενον ἐκ δεξιῶν τοῦ Πατρός.

Καὶ πάλιν ἐρχόμενον μετὰ δόξης κρῖναι ζῶντας καὶ νεκρούς, οὗ τῆς βασιλείας οὐκ ἔσται τέλος.

Καὶ εἰς τὸ Πνεῦμα τὸ Ἅγιον, τὸ κύριον, τὸ ζωοποιόν, τὸ ἐκ τοῦ Πατρὸς ἐκπορευόμενον, τὸ σὺν Πατρὶ καὶ Υἱῷ συμπροσκυνούμενον καὶ συνδοξαζόμενον, τὸ λαλῆσαν διὰ τῶν προφητῶν.

Εἰς μίαν, Ἁγίαν, Καθολικὴν καὶ Ἀποστολικὴν Ἐκκλησίαν.

Ὁμολογῶ ἓν βάπτισμα εἰς ἄφεσιν ἁμαρτιῶν.

Προσδοκῶ ἀνάστασιν νεκρῶν.

Καὶ ζωὴν τοῦ μέλλοντος αἰῶνος. Ἀμήν.[16]

Această expunere concisă și hotărâtoare a credinței ortodoxe a servit mai multe secole ca mod de mărturisire identitară. Odată însă cu provocările pe care islamul și dezbinările creștine le-au adus s-a simțit nevoia unei mărturisiri mai ample a credinței ortodoxe. Vom aminti aici câteva mărturisiri de credință care au avut în istorie un rol important:

  • Mărturisirea de credință a Patriarhului Ghenadie al Constantinopolului (1455-1456);[17]
  • Răspunsul lui Ieremia al II-lea către luterani (1573-1581);
  • Mărturisirea de credință a lui Mitrofan Critopol (1625); [18]
  • Mărturisirea Ortodoxă a lui Petru Movilă, în forma sa revizuită ratificată de către Sinodul de la Iași din 1642;[19]
  • Mărturisirea lui Dositei al Ierusalimului Pavăza Ortodoxiei (ratificată de Sinodul de la Ierusalim din 1672);[20]
    • · Enciclica patri­arhilor ortodocsi de la 1848, ca raspuns la enciclica papei Pius al IX-lea.[21]

Rolul acestor mărturisiri este unul covârșitor într-un nou spațiu de manifestare a identității de credință ortodoxă, într-un spațiu creștin dar neortodox. Prin aceste mărturisiri de credință s-a dorit păstrarea unității de credință între ortodocși dar și prezentarea credinței eterodocșilor protestanți sau catolici, ori în cazul primei mărturisiri amintite în fața sultanului Mahomed II.

Provocările ecumenice a secolelor XX și XXI aduc în prim plan mărturisiri comune în cadrul unei organizații religioase cu o identitate neclarificată încă: Consiliul Ecumenic al Bisericilor – o organizație ecumenistă care are ca deziderat suprem unirea bisericilor creștine. Adunările CEB au întotdeauna o finalitate ce seamănă cu rezoluțiile unui sinod ecumenic, însă nu sunt investite cu autoritate tocmai din lipsa unei identității precise a unei organizații suprabisericești care nu are drept de guvernare în nici una din bisericile participante. Definitoriu pentru credința ecumenică este conștiința mărturisirii comune. Punctul de plecare este însă tocmai simbolul de credință Niceo-Constantinopolitan care este socotit a fi definitoriu pentru fiecare biserică participantă în parte.[22]

În acest context o definire ortodoxă a mărturisirii este imperios necesară. Părintele Profesor Ioan Ică aduce o precizare clară asupra nevoii unei unități de credință înaintea oricărei mărturisiri:

In general, problema „Marturisirii de credinta comuna”, este vazuta si solutionata azi in teologia ecumenica, in termenii si in spiritul „Comunitatii conciliare”, ambiguu si echivoc si aceasta. Confuze sunt si structura si functia pe care o are aceasta noua marturisire de credinta comuna in cadrul Bisericilor. Ea nu va lua locul Marturisirilor particulare ci va subsista alaturi de acestea provocand Bisericile sa-si recepteze intr-un chip nou Marturisirile de credinta proprii si pe ale celorlalte. In felul acesta marturi­sirea fiecaruia isi va imbogati si largi mereu continutul, devenind ecumenica.

Dar din punct de vedere ortodox nu se poate ajunge la o marturisire de credinta comuna daca nu s-a ajuns in prealabil la unitate deplina de credinta. Ce fel de credinta marturisesc crestinii in comun daca ei sunt si raman in continuare deosebiti doctri­nar ? Apoi, marturisirea de credinta comuna nu este o cale sau mijloc prin care se ajunge la unitatea de credinta, ci mijlocul prin care se exprima unitatea noastra deplina in credinta, la care ajungem insa prin dialogul teologic largit treptat asupra intregii sfere a credintei apostolice integrale, pana la obtinerea consensului teologic deplin asupra acesteia.

Termenii trebuie deci inversati : nu prin marturisirea de credinta comuna la unitatea crestina, ci prin unitatea deplina in credinta dogmatica la marturisirea de credinta comuna. O marturisire de credinta ecumenica are deci un sens numai daca ar exprima unitatea doctrinara deplina a Bisericii, care este scopul insusi al ecumenismului.

De aceea, astazi consensul teologic in credinta integrala apostolica sau cres­terea impreuna in plinatatea Traditiei comune apostolice, constituie tinta primor­diala a tuturor eforturilor ecumenice, atat la nivel bilateral sau multilateral, fiind singura cale,care duce cu adevarat la refacerea unitatii vazute a crestinilor prin martu­risirea comuna a credintei apostolice. Numai cand continutul marturisirii noastre de credinta va fi identic cu continutul marturisirii de credinta apostolice, ea va fi cu adevarat o marturisire de credinta comuna, in temeiul careia toate Bisericile locale vor putea marturisi la fel pe Hristos in comun, inaintea lui Dumnezeu si a oamenilor si vor putea participa impreuna la comuniunea euharistica deplina cu Hristos si prin El cu intreaga Sfanta Treime si toti intreolalta in trupul Sau eclesial.”[23]

ISTORIA SIMBOLULUI DE CREDINȚĂ NICEO-CONSTANTINOPOLITAN

Provocările istorice cu care s-a confruntat biserica în istoria ei au dus în mod natural la o evoluție de nuanță a identității bisericii, definită în simbolurile de credință. Astfel ereziile au săpat adânc în conștiința creștină care a căutat adevărata cale de mărire (ortodoxia) sau cunoaștere a Lui Dumnezeu cel Revelat!

Cea mai mare provocare a fost apariția ereziei lui Arie, care nu credea în trinitate, negând dumnezeirea în persoana lui Iisus Hristos. Răspândirea acestei erezii și lupta internă pentru scaunele episcopale între arieni și ortodocși au dus la convocarea primului sinod ecumenic de la Nicea[24] din anul 325 de către împăratul Constantin. Sinodul a discutat problema dumnezeirii lui Iisus Hristsos și a concluzionat unitatea de ființă dintre Dumnezeu Fiul și Dumnezeu Tatăl. Aceste concluzii au primit forma simbolului de credință amintit mai sus. La redactarea lui Sfinții Părinți sinodali s-au folosit de simbolurile de credință deja existente în uzul Bisericii.

Următoarea mare criză din sânul Bisericii a fost erezia lui Macedoniu care combătea dumnezeirea celei de-a treia persoane treimice: Duhul Sfânt. Cei care au îmbrățișat ideile lui au fost numiți pnevmatomahi – luptători împotriva Duhului. Anul 381 a adus un nou Sinod Ecumenic, al II-lea și a avut loc la Constantinopol[25]. Sinodalii au concluzionat dumnezeirea celei de-a treia persoane treimice într-un nou Simbol de Credință. Preia primele șapte articole ale sinodului de la Niceea pe care le reformulează mai precis pealocuri și dezvoltă al optulea articol adugând încă patru. Desigur că s-a ținut cont de tradiția de până atunci a mărturisirii și astfel se poate observa asemănarea cu Simbolul Apostolic sau Roman.

Din acest moment Bisrica și-a găsit formularea potrivită a credinței trinitare. Credința în cele Trei Persoane a Ființei Dumnezeiești și-a găsit prin lucrarea Sfântului Duh definirea cea mai potrivită. Până astăzi această mărturisire este socotită deplină și necesară pentru comuniunea bisericească.

INTRAREA ÎN SFÂNTA LITURGHIE A SIMBOLULUI DE CREDINȚĂ[26]

Unul dintre cele mai interesante aspecte istorice ale Simbolului de Credință Niceo-Constantinopolitan este modul în care acesta a ajuns să fie parte integrantă în Sfânta Liturghie.

Spre sfârşitul secolului al V-lea, în toiul controverselor hristologice dintre ortodocşi şi monofiziţi, ambele tabere se declarau fidele Simbolului niceo-constantinopolitan, ceea ce amplifica şi mai mult confuziile teologice. În acest context, printr-o adevărată stratagemă politico-religioasă, patriarhul monofizit de Antiohia Petru Gnafevs (sau Fulon), în anul 471, introduce Simbolul de Credinţă în Sfânta Liturghie. În anul 512 patriarhul monofizit de Constantinopol Timothei generalizează Crezul în Liturghie pentru tot Imperiul. Deja în anul 518, când scaunul de Constantinopol a revenit ortodocşilor, aceştia nu mai puteau scoate acest Simbol de Credinţă din Liturghie (chiar dacă el era destinat doar Botezului), pentru că în acest fel ar fi fost acuzaţi de erezie de către monofiziţi. Şi iată aşa am ajuns să avem Simbolul niceo-constantinopolitan chiar în Liturghie, deşi însăşi Anaforaua liturgică şi toate celelalte rugăciuni, pe lângă conţinutul lor liturgic-sacramental, sunt şi mărturisiri de credinţă; deci Liturghia nu era lipsită de Crez nici până atunci.

În Apus, Simbolul de Credinţă a fost introdus prin hotărârea Sinodului de la Toledo din anul 589, având şi adaosul Filioque (pe atunci folosit doar în Spania, în lupta cu arienii vizigoţi).

ADAUSUL LATIN ”FILIOQUE”

Filioque este un termen din limba latină; înseamnă şi de la fiul – cazul ablativ plurisemantic; este cunoscut mai ales sub forma şi de la Fiul, cu referire la Fiul lui Dumnezeu, a doua Persoană din Sfânta Treime, şi la raportul dintre Fiul şi Duhul Sfânt, a treia persoană a Sfintei Treimi; prin urmare, în accepţia generală, Filioque este un termen teologic;

Termenul latin Filioque este traducerea expresiei greceşti Ekpouretai, expouresis, a purcede, dar în acelaşi timp redă şi termenul, folosit de Părinţii Bisericii, exerchetai, „a veni de la”. Traducând doi termeni printr-unul singur, latina creează o falsă echivalenţă.

„Filioque” se afirmă explicit mai întâi în simbolul de credinţă „Quicumque” al lui Athanasie, secolul al V-lea. Este asumat de biserica latină prin Sinodul de la Toledo, din 589, apoi în Italia, prin Sinodul de la Aquileia, în 796, iar în Europa Centrală, în 809, prin Sinodul de la Aquisgrana.

Conciliul de la Toledo din 589 era unul local, prin care se voia întărirea poziţiei antiariene şi afirmarea clară a credinţei că Iisus Hristos este Dumnezeu, de aceeaşi substanţă cu Tatăl. Scopul era apărarea dreptei credinţe faţă de arianism, iar accentul pus pe Filioque voia să facă mai explicit ceea ce în crezul niceo-constantinopolitan era conţinut deja, anume că Hristos nu primeşte Duhul (aceasta ar fi însemnat că devine sfânt) ci, fiind El însuşi Dumnezeu, participă şi la originarea Duhului. Astfel,                 Filioque avea drept menire afirmarea divinităţii Fiului. Astfel, Filioque a fost introdus de latini în contextul luptei împotriva arianismului.

Papa Leon al III-lea (795-816), pus în faţa alegerii, a afirmat că formula Crezului trebuie rostită fără Filioque şi ordonă imprimarea versiunii Orientale a Crezului, pe două plăci de argint, puse pe porţile Palatului Lateran. Pe ele, sub textul Simbolului credinţei stă scris, Haec Leo posui amore et cautela ortodoxe fidei, adică Eu, Leon, am pus (acestea) din dragoste şi purtare de grijă faţă de credinţa ortodoxă. Plăcile au fost depozitate ulterior la San Pietro. Prin acest gest Papa se opunea poziţiei împăraţilor franci, favorabili iconoclasmului şi lui Filioque.

Papa Benedict al VIII-lea (10121024) determină introducerea termenului Filioque în crezul latin, în anul 1014, cu prilejul încoronării solemne a împăratului Henric al III-lea (9731024).

Odată cu Sinodul de la Florenţa (1438-1439), expresia lui Maxim Mărturisitorul, dia tou Hyiou (per Filium) este prescurtată şi afirmată ca atare: Filioque. Se voia astfel evitarea considerării Fiului ca un simplu „canal” de trecere al Sfântului Duh.[27]

Adausul latin aduce un nou principiu în ființa divină, astfel Tatăl are un concurent în Fiul, iar Duhul Sfânt are o divinitate știrbită. Fiul preia de la Tatăl dimensiuni proprii doar Lui și conduce la o confundare de identitate personală în privința relației cu Duhul Sfânt.

SIMBOLUL DE CREDINȚĂ ȘI SFÂNTA SCRIPTURĂ

O privire comparativă a textului Simbolului de Credință Niceo-Constantinopolitan cu textele Sfintei Scripturi ne vor ajuta să înțelegem unitatea duhovnicească a trăirii ortodoxe. Astfel vom înțelege legătura indisolubilă între cele două Izvoare ale Revelației: Sfânta Scriptură și Simbolul de Credință, precum și duhovniceasca gândire a Sfinților Părinți:

1. Cred întru unul[28] Dumnezeu, Tatăl Atotţiitorul[29], Făcă­torul[30] cerului şi al pământului, al tuturor celor văzute şi ne­văzute[31].

2. Şi întru unul[32] Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu[33], Unul Năs­cut[34], Care din Tatăl S‑a născut[35] mai înainte de toţi vecii[36]: Lu­mină din Lumină[37], Dumnezeu adevărat din Dum­nezeu adevărat[38], născut, nu făcut[39], Cel de o fiinţă cu Tatăl[40], prin Care toate s‑au fă­cut[41];

3. Care, pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântu­ire[42], S‑a pogorât din ceruri[43] şi S‑a întrupat[44] de la Duhul Sfânt şi din Maria Fecioara şi S‑a făcut om[45];

4. Şi S‑a răstignit pentru noi în zilele lui Ponţiu[46] Pilat[47] şi a pă­timit şi S‑a îngropat[48];

5. Şi a înviat a treia zi, după Scripturi[49];

6. Şi S‑a suit la ceruri[50] şi şade de‑a dreapta Tatălui[51];

7. Şi iarăşi va să vină, cu slavă[52], să judece viii şi morţii[53], a Că­rui Împărăţie nu va avea sfârşit[54].

8. Şi întru Duhul Sfânt, Domnul[55] de viaţă Făcătorul[56], Care din Tatăl purcede[57], Cel ce împreună cu Tatăl şi cu Fiul este închinat şi slăvit[58], Care a grăit prin proroci[59].

9. Întru una[60], sfântă[61], sobornicească şi apostolească[62] Bi­se­rică;

10. Mărturisesc un[63] botez spre iertarea păcatelor[64];

11. Aştept învierea morţilor[65];

12. Şi viaţa veacului ce va să fie[66]. Amin!

Vedem astfel că mărturia de credință a Sfinților Părinți este una bazată pe Sfânta Scriptură pe credința Sfinților Apostoli, evidențiindu-se astfel unitatea învățăturii, continuitatea ei prin oblăduirea aceluiași Duh Sfânt!

ECUMENISMUL ȘI SIMBOLUL DE CREDINȚĂ NICEO-CONSTANTINOPOLITAN SAU DETURNAREA SENSURILOR

Din cele de mai sus am observat că Simbolul de Credință este legat de necesitatea de a mărturisi public credința unui individ sau a comunității, și că această mărturisire de credință denotă identitatea religioasă și apartenența la credința apostolică. Cu alte cuvinte împlinirea în credincioși sau în Biserică a poruncii Mântuitorului Iisus Hristos: ”Drept aceea, mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele  Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă, şi iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului. Amin.” (Matei  28:19-20). De asemenea am văzut că Simbolul de Credință a trecut de la dimensiunea baptismală personală la identitatea  comunitară a Bisericii, de la Cred la Credem. Ba mai mult am văzut prin hotărârea a două Sinoade Ecumenice că Simbolul de Credință devine criteriul Ortodoxiei. Cine mărturisește Simbolul de Credință stă în comuniune apostolică, cine nu mărturisește așa se rupe de comuniune și cade în erezie.

Odată cu Sinodul I Ecumenic Simbolul de Credință devine cartea de identitate a Bisericii. Simbolul de Credință capătă un sens nou, general și precis. Prin aceste articole ale crezului Sfinții Părinți delimitează credința. Simbolul de Credință devine armă a adevărului împotriva ereziei. Cu alte cuvinte Sfinții Părinți pun crezul ca și graniță; cine nu mărturisește așa să fie anatema. Biserica se identifică cu crezul ei, cu mărturisirea ei, împotriva ereziei. Cine mărturisește Crezul este ortodox.

Cu toate acestea însă, istoria ne-a arătat că sensurile pot fi deturnate. Că pe aceleași cuvinte se întemeiază din diferite perspective și ortodoxia și erezia.

Un prim astfel moment a apărut în disputa dintre monofiziți și ortodocși. Fiecare dintre cele două tabere se simțeau îndreptățite de Simbolul de Credință. Monofiziții încântați de accentuarea persoanei divine în Iisus Hristos au încurajat credința că în Iisus Hristos există doar firea dumnezeiască. Ortodocșii pe de altă parte nu simțeau nici o amenințare a credinței în două firi, umană și dumnezeiască în Iisus Hristos. Astfel că monofiziții au folosit Simbolul de Credință ca armă de popularizare a credinței lor, prin introducerea Crezului în Sfânta Liturghie, episod amintit mai sus.

În același context și astăzi mișcarea ecumenică se promovează prin Simbolul de Credință[67], făcând din el vârful de lance al discursului ecumenic. Cu toate că fiecare biserică gândește altfel același text, și că Simbolul de Credință dă identitate segregară în acest context, ecumeniștii deturnează ideea de graniță a celor care au dat lumii Simbolul de Credință și îl folosesc ca punct central. Dacă Sinodalii ecumenici de oarecând prin Simbolul de Credință excludeau erezia, ecumeniștii de astăzi adună la un loc erezia cu ortodoxia prin același simbol.

Părintele Profesor Ioan Ică a sesizat această eroare de înțelegere a mărturisirii ca act ultim a comuniunii  depline de credință și cult. De aceea părintele definește actul de mărturisire astfel:

” Termenul de „marturisire de credinta” – care vine de la cuvantul grecesc omologhia, semnificand acordul, adeziunea si consimtamantul mai multor persoane, de afirmare in public, prin cuvant si cu insasi viata, a unui fapt sau a unei convingeri sau credinte religioase – dogmatic insemneaza cartea care cuprinde invatatura de credinta, formulata de Biserica pe baza Revelatiei si pe care credinciosii sunt tinuti s-o marturiseasca inaintea lui Dumnezeu si a oamenilor, dupa porunca Mantuitorului: „Tot cel ce Ma va marturisi pe Mine inaintea oamenilor si Eu voi marturisi pentru el inaintea Tatalui Meu din ceruri” (Matei 10, 32). Fiindca nu-i suficient numai sa pri­mim cuvantul lui Dumnezeu si sa-l rostim „intru marturisirea inimii”, ci trebuie sa se dea si o buna marturie despre adevarul lui inaintea oamenilor (I Tim. 6, 12), dupa pilda lui Hristos care „a venit in lume sa marturiseasca adevarul” (Ioan 18, 37). Termenul pune accentul deci atat pe actul personal al marturisiri credintei cat si pe continutul sau adevarul credintei marturisite.”[68]

În contextul nevoii de mărturisire Părintele Profesor identifică în ecumenism și părțile pozitive dar nuanțează precis și eroarea de raportare la sensuri:

” Dat fiind importanta majora a Marturisirii de credinta pentru teologie si viata Bisericii in general, ea a devenit mai ales in ultimile decenii obiectul unei susti­nute preocupari atat in cadrul teologiei catolice si protestante contemporane, cat si ecumenismului contemporan. Imbucurator este faptul ca accentul cade acum, in general, nu numai pe lucrarea de innoire a formelor de exprimare si valorificare a credintei crestine in contextul lumii de azi, ci si pe precizarea continutului lor dogmatic con­fesional, precum si al fondului doctrinar comun al Bisericilor crestine in efortul ecu­menic actual de apropiere si unire a acestora.

a)  Desi mai exista inca unii teologi protestanti, care in efortul de modernizare a teologiei militeaza pentru o intelegere strict personalist-existentialist-actualista a cre­dintei si  a  marturisirii  ei,  totusi  preocuparea  dominanta  a  teologilor  si  autoritatilor oficiale bisericesti, luterane si reformate de astazi, este grija pentru pastrarea si apa­rarea continutului doctrinar specific al marturisirii lor de credinta, ca mijloc de afir­mare  a  identitatii  lor  bisericesti.  Merita  amintite  aici  cercetarile  in  acest  sens  ale unor teologi ca : W. Elert, E. Schlink, W. Meinhold, P. Brunner, V. Vajta, H. Weissgerber, L. Gunnar, H. Huschemenger, G. Kretschmar, G. Gasmann, N. Ehrenstrom, K. Barth, L. Vischer, Istvan Tokes, s.a. care au scos in evidenta revelatia istorica, teologica, eclesiologica si  ecumenica  a  Marturisirii lor  de  credinta,  ca raspuns  la cuvantul  lui Dumnezeu si de intarire a unitatii si identitatii Bisericii lor confesionale.

Din cercetarile acestea mai noi pot fi retinute cateva puncte pozitive importante in problema noastra, ca si pentru dialogul ortodox-luteran :

1.  Recunoasterea din partea Bisericii Evanghelice a Simboalelor vechi de credinta ca legatura cu Traditia si Biserica veche apostolica si ca mostenirea noastra comuna si prin aceasta o anumita recunoastere a Traditiei apostolice.

2.  Accentul pus pe continutul de adevar apostolic al Marturisirii de credinta si importanta acesteia pentru normarea predicii si vietii bisericesti, prin  care  se pas­treaza  de-a lungul veacurilor identitatea  adevarului  revelat  in  Biserica  ca  Traditie dinamica.

3.  Accentuarea unei legaturi mai stranse intre Scriptura si Biserica, in sensul ca Scriptura   este   suficienta  numai  in   si   prin  Biserica.  Marturisirea  fiind   interpretarea Scripturii de catre Biserica si are autoritate intrucat este in acord cu adevarul revelat.

4.  Afirmarea importantei autoritatii doctrinare a Bisericii si a functiei ei invatatoresti, fara institutionalizarea acesteia insa.

De asemenea merita amintit si efortul remarcabil de innoire si reactualizare a Marturisirilor de credinta protestante in contextul lumii de azi, cum este de ex. „Manualul de credinta sau catehismul evanghelic pentru maturi”, aparut in 1975, 1356 p., desi acesta din cauza tendintei lui de modernizare care s-a extins nu numai asupra formei de exprimare ci si asupra substantei credintei evanghelice, a starnit multe discutii chiar in sanul teologiei evanghelice : Noua carte de credinta crestina comuna», a aparut in 1972, 520 p. in contextul dialogului si conlucrarii ecumenice intre catolici si protestanti in Apus, precum si eforturile in acelasi sens intreprinse de teologi si ierarhi ai Bisericii Romano-Catolice pentru recunoasterea in 1980 de catre Biserica Romano-Catolica a Confesiei Augustane ca o expresie, legitima a cre­dintei catolice.

b)  In cadrul ecumenismului contemporan problema Marturisirii de credinta comuna a fost de asemenea o preocupare majora si constanta a Comisiei „Credinta si Consti­tutie”  a CEB, chiar de la prima intrunire a acesteia la Lausanne in  1927,  in cadrul sectiei a patra :  „Marturisirea  de  credinta  comuna  a Bisericii”. Insa raportul  acestei sectii s-a exprimat intr-o forma echivoca cand afirma ca in ciuda deosebirilor doctri­nare, Bisericile sunt totusi una in credinta comuna, asa cum s-a pastrat ea in sim­bolul apostolic, si niceo-constantinopolitan. Numai ca simpla acceptare a acestora fara intreaga Traditie apostolica pe care o concentreaza in ele, nu suprima deosebirile interconfesionale, nici nu reprezinta formula unirii Bisericilor si nici Marturisirea de credinta comuna spre care nazuieste miscarea ecumenica, totusi retinem ideea expri­mata in finalul raportului ca Duhul Sfant v-a calauzi Bisericile sa gaseasca noi forme de exprimare comune a adevarurilor Revelatiei in conformitate cu problemele noi dare apar. Aceste formule noi vor fi tot atatea trepte care vor contribui la largirea consensului lor dogmatic si la imbogatirea continua a Marturisirii de credinta ecume­nice, care in final trebuie sa coincida in esenta cu Marturisirea de credinta a Bisericii apostolice si sobornicesti, una si nedespartita.

Desi, intre timp s-au realizat unele progrese in directia largirii bazei teologice a CEB si .a consensului doctrinar intre Bisericile membre, ca de ex., in privinta Botezului, Euharistiei si Preotiei, cu toate acestea „contrastele dintre Biserici – zice directorul Comisiei „Credinta si Constitutie” V. Vischer – sunt departe de a fi invinse. Confesiunile singulare stau acum ca si inainte ca entitati mai mult sau mai putin iden­tificabile si toate eforturile de a ajunge la o marturisire comuna a credintei n-au fost in stare sa schimbe ceva esential in aceasta privinta. Comunitatii noastre „ecumenice ii lipseste baza doctrinara solida ca sa se poata dezvolta plenar, pentru ca nu este fundamentara in una si aceeasi Marturisire de credinta ci cuprinde o pluralitate de marturisiri care se contrazic intreolalta”. Fara sa contestam aceasta lipsa de baza solida in CEB, totusi folosirea termenului de „marturisire de credinta comuna”, inainte de a se fi realizat unitatea deplina in credinta apostolica, este confuz, ambiguu si echivoc, intelegandu-se prin aceasta fie o schema dogmatica minimala, fie o formula de acord realizata din suma tuturor traditiilor confesionale. Si intr-un caz si in altul, se revine la vechea teza minimalist-sineretista a lui G. Calixt, relativandu-se diferentele doctrinare si confesionale si simplificandu-se nepermis credinta integrala apostolica.

[69]In general, problema „Marturisirii de credinta comuna”, este vazuta si solutionata azi in teologia ecumenica, in termenii si in spiritul „Comunitatii conciliare”, ambiguu si echivoc si aceasta. Confuze sunt si structura si functia pe care o are aceasta noua marturisire de credinta comuna in cadrul Bisericilor. Ea nu va lua locul Marturisirilor particulare ci va subsista alaturi de acestea provocand Bisericile sa-si recepteze intr-un chip nou Marturisirile de credinta proprii si pe ale celorlalte. In felul acesta marturi­sirea fiecaruia isi va imbogati si largi mereu continutul, devenind ecumenica.

Dar din punct de vedere ortodox nu se poate ajunge la o marturisire de credinta comuna daca nu s-a ajuns in prealabil la unitate deplina de credinta. Ce fel de credinta marturisesc crestinii in comun daca ei sunt si raman in continuare deosebiti doctri­nar ? Apoi, marturisirea de credinta comuna nu este o cale sau mijloc prin care se ajunge la unitatea de credinta, ci mijlocul prin care se exprima unitatea noastra deplina in credinta, la care ajungem insa prin dialogul teologic largit treptat asupra intregii sfere a credintei apostolice integrale, pana la obtinerea consensului teologic deplin asupra acesteia.

Termenii trebuie deci inversati : nu prin marturisirea de credinta comuna la unitatea crestina, ci prin unitatea deplina in credinta dogmatica la marturisirea de credinta comuna. O marturisire de credinta ecumenica are deci un sens numai daca ar exprima unitatea doctrinara deplina a Bisericii, care este scopul insusi al ecumenismului.”[70]


BIBLIOGRAFIE

IZVOARE:

Sfânta Scriptură

Simbolul de Credință

CĂRȚI:

Braniște, Ene, Pr. Prof. Dr., Liturgică Specială Ed. Lumea Credinței, București, 2005

Catehism, Arhidiecezana Cluj, Cluj-Napoca, 1993

Chiril, Sfântul, al Ierusalimului, Cateheze, EIBMBOR, București, 2003

David, Petru, I., prof. Dr., Ecumenismul un factor de stabilitate în lumea de astăzi, Ed. Gnosis, București, 1998

Ică, Ioan jr, Arhidiac. Prof. Dr., Canonul Apostolic vol. I, Ed. Deisis / Stavropoleos 2008

Rămureanu, Ioan, Pr. Prof. Dr., Istoria Bisericească Universală, EIBMBOR, București, 2004

Zăgrean, Ioan, Arhid, Prof, Dr, & Todora, Isidor, Pr. Prof. Dr., Dogmatica Ortodoxă, Ed. Renașterea, Cluj-Napoca, 2003

INTERNET (studii/cărți/documente):

Ică, Ioan, Pr. Prof., Dr., http://www.crestinortodox.ro/dogmatica/dogma/rolul-importanta-marturisirii-credinta-68852.html

Pruteanu, Petru, Ierom, Prof, Dr., http://www.blog.teologie.net/2010/01/12/despre-simbolul-de-credinta/#_ftn2

http://www.oikoumene.org/en/resources/documents/assembly/porto-alegre-2006/1-statements-documents-adopted/christian-unity-and-message-to-the-churches/called-to-be-the-one-church-as-adopted

http://www.ecum.ro/infoecum/Ro/res-actual/call-for-papers-fuer-die-nummer-12011

http://www.oikoumene.org/resources/documents/wcc-commissions/faith-and-order-commission/iii-apostolic-faith/towards-sharing-the-one-faith/towards-sharing-the-one-faith.html

http://dexonline.ro

http://ro.orthodoxwiki.org

http://www.bibliaortodoxa.ro

http://curierulortodox.info

http://www.plasticsusa.com/ortho/creed.html

http://florinm.wordpress.com/2009/11/27/%E2%80%9Esi-s-a-rastignit-pentru-noi-in-zilele-lui-pontiu-pilat-a-patimit-si-s-a-ingropat-talcuire-la-crez-partea-vi/

http://www.ziarullumina.ro/articole;1235;1;36784;0;Rufin-de-Aquileia-%3Ci%3EComentariu-la-Crezul-Roman-Apostolic-%28I%29%3C/i%3E.html

http://ro.wikipedia.org/wiki/Primul_conciliu_de_la_Niceea

http://www.ec-patr.gr/creed/index.php?lang=en&i=en


[1] http://dexonline.ro/definitie/Simbol

[2] http://dexonline.ro/definitie/crez

[3] http://dexonline.ro/definitie/marturisire

[4] http://www.patriarhia.ro/ro/documente/catehism05.html

[5] http://www.patriarhia.ro/ro/documente/catehism05.html

[6] Todoran, Isidor, pr. prof. dr.; Zăgrean, Ioan, prof. dr. Dogmatica Ortodoxă, editura Renașterea, Cluj-Napoca, 2003 (reeditare) p.72

[7] Bria, Ioan, pr. Prof. dr.; Curs de Teologie Dogmatică și Ecumenică, Editura Universității ”Lucian Blaga”, Sibiu, 1997, p.86-87, 343

[8] Ica, Ioan, Pr. Prof, Dr.http://www.crestinortodox.ro/dogmatica/dogma/rolul-importanta-marturisirii-credinta-68852.html

[9] Mai este numit Roman, însă impropriu el fiind folosit mai mult în Milan și Galia

[10] http://www.crestinortodox.ro/carti-ortodoxe/parinti-scriitori-bisericesti/simbolul-apostolic-81374.html: Nu este usor sa se gaseasca forma originala, autentica a acestui Simbol, avand in vedere ca ne-au ramas forme mai tardive – originalul s-a pierdut. Versiunea latina, cea mai veche, e cea pastrata in Comentariul lui Rufin.

Originea apostolica a Simbolului de credinta al Bisericii romane pare destul de verosimila. Severitatea, simplicitatea, scurtimea si stilul sau lapidar atesta o inalta vechime pentru Simbolul de credinta. Kattenbuschi sustine ca Simbolul a aparut la Roma, in jurul anilor 100-120.

Simbolul de credinta apostolic este o piesa de importanta pentru practica si credinta Bisericii primare. Acesta nu este atat o piesa literara, cat un instrument practic necesar celor care se botezau si agentilor misionari. De aici scurtimea, simplitatea si forma sa schematica.

Fara a fi inspirat, asa cum s-a pretins, Simbolul apostolic reprezinta un document oficial al Bisericii de o importanta covarsitoare. El e primul catehism al crestinismului si prin aceasta primul manual de doctrina.

Acest Simbol a fost obiectul a numeroase comentarii. Primii autori patristici care-l comenteaza in Apus sunt: Rufin, Ambrozie, Niceta de Remesiana, Fer. Augustin si Petru Hrisologul; in Orient: Sf. Chirii al Ierusalimului.

Cuprinsul Simbolului apostolic nu e nici mare, nici complicat. El e alcatuit, in cea mai mare parte, din afirmatii privitoare la Sf. Treime si la Hristos. Vin apoi ideile despre Biserica, iertarea pacatelor, invierea trupului si viata vesnica. Cele trei Persoane ale Sf. Treimi: Tatal, Fiul si Sf. Duh, sunt toate prezente.

[11] http://www.basilica.ro/ro/2010_anul_crezului_si_al_autocefaliei/prima_formulare_a_crezului.html

[12] http://curierulortodox.info/blog/?p=472

[13] http://ro.wikipedia.org/wiki/Simbolul_atanasian

[14] Chiril, Sfântul, al Ierusalimului, Cateheze, EIBMBOR, București 2003

[15] Bria, Ioan, pr. Prof. dr.; Curs de Teologie Dogmatică și Ecumenică, Editura Universității ”Lucian Blaga”, Sibiu, 1997, p. 201

[16] http://ro.orthodoxwiki.org/Crezul

[17] Rămureanu, Ioan, Pr., Prof., Dr., Istoria Bisericească Universală, EIBMBOR, București, 2004 (reeditare), p. 510

[18] Rămureanu, Ioan, Pr., Prof., Dr., Istoria Bisericească Universală, EIBMBOR, București, 2004 (reeditare), p. 511

[19] Rămureanu, Ioan, Pr., Prof., Dr., Istoria Bisericească Universală, EIBMBOR, București, 2004 (reeditare), p. 512

[20] Rămureanu, Ioan, Pr., Prof., Dr., Istoria Bisericească Universală, EIBMBOR, București, 2004 (reeditare), p. 514

[21] http://ro.orthodoxwiki.org/Sinoade_Ecumenice

[22] http://www.oikoumene.org/resources/documents/wcc-commissions/faith-and-order-commission/iii-apostolic-faith/towards-sharing-the-one-faith/towards-sharing-the-one-faith.html

[23] http://www.crestinortodox.ro/dogmatica/dogma/rolul-importanta-marturisirii-credinta-68852.html

[24] Rămureanu, Ioan, Pr., Prof., Dr., Istoria Bisericească Universală, EIBMBOR, București, 2004 (reeditare), p. 133

[25] Rămureanu, Ioan, Pr., Prof., Dr., Istoria Bisericească Universală, EIBMBOR, București, 2004 (reeditare), p. 141

[26] Pruteanu, Petru, Ierom, Prof, Dr., http://www.blog.teologie.net/2010/01/12/despre-simbolul-de-credinta/#_ftn2

[27] http://ro.wikipedia.org/wiki/Filioque

[28] Iac.2:19, Mar.12:32, Rom.3:29-30, 1 Cor.8:4, 1 Cor.8:5-6, 1 Tim. 2:5, Efe. 4:6, Mal.2:10, Isa.45:18, Isa.45:21, 2 Împ.19:15, Deu.7:9, Ioa.17:3, Ioa.5:44, Isa.37:16

[29] Col. 1:17

[30] Isa.45:18, Psa.146:6, Ier.10:12, Ier.51:15, Evr.1:10, Iov.38:4, Isa.48:12-13, Isa.51:12-13, Psa.119:90, Zah.12:1

[31] Apo.4:11, Efe.3:9, Evr.3:4, Fap.17:24-25, Psa.119:91, Ecl.12:1, Col.1:16

[32] 1 Cor. 8:6

[33] Ioan 1:32-34, 1 Ioan 4:15, 2Cor.1:19, 1Cor.1:9, 1 Ioan 1:3, Rom.1:3-4

[34] Ioan 1:14

[35] Ioan 1:14, Evr.5:5

[36] 1 Petru 1:19-20, Col. 1:17

[37] Ioan 8:12, 1Ioan 1:5

[38] Ioan 1:1,2,14

[39] Nicăieri în Biblie nu este folosit cu privire la Fiul lui Dumnezeu termenul „creat” sau „făcut”, ci numai „născut”.

[40] De vreme ce Fiul Se naşte din Tatăl, rezultă că El se împărtăşeşte de aceeaşi natură dumnezeiască a Tatălui, respectiv că este „de o fiinţă” cu Tatăl.

[41] Ioan 1:3, Col. 1:16

[42] 1Cor.15:3, 1 Tes. 5:9-10, Fapte 4:12

[43] Ioan 3:13, Ioan 17:5; despre Tatăl mărturiseşte că este „în ceruri” (Mat.6:1, Mar.11:25,26, etc.)

[44] v. Ioan 1:14

1 Ioan 4:2, Rom.1:3-4

[45] Ioan 1:14, Mat. 1:18

[46] Mat.27:2

[47] Matei 27, Marcu 15, Luca 3 şi 23, Ioan 18-19, Fapte 3:13, Fapte 13:28

[48] Mat. 27, Mar.15, Luc.23, Ioa. 19

[49] 1 Cor.15:3-4, Fapte 10:4

[50] pentru „înălţare” v. Marcu 16, Luca 24, Ioan 20; Luca 24:51, Marcu 16:19, Ioan 20:17, 1 Pet.3:21-22, Evrei 10:12, Rom. 8:34

[51]Evr. 1:3

[52] Matei 25:31, Luca 9:26, Matei 16:27

[53] 2 Tim. 4:1, Matei 16:27, Fapte 17:31

[54] Luca 1:32-33, 2 Petru 1:11, Apoc. 11:15

[55] 2 Cor.3:17

[56] Ioan 6:63, 2 Cor. 3:6, 1Tim.6:13, Ioan 4:24

[57] Ioan 15:26

[58] 1 Ioan 5:7; de vreme ce Tatăl şi Fiul sînt proslăviţi, iar Duhul este „una” cu Tatăl şi cu Fiul, înseamnă că Duhul este proslăvit şi închinat deopotrivă cu Tatăl şi cu Fiul.

[59] Neemia 9:30, 2 Petru 1:21, 1 Petru 1:10-12

[60] În Noul Testament apare în mod constant expresia „Biserica lui Dumnezeu” (1Cor.10:32, 11:22, 15:9, 1Tim.3:5, 3:15, Gal.1:13, etc. ), iar Hristos vorbeşte despre „Biserica Mea” (Matei 16:18), de unde reiese clar unicitatea („una”) şi universalitatea („sobornicească”) Bisericii.

[61] Efes.5:26, 1 Pet.2:5

[62] Biserica îşi întemeiază existenţa şi funcţia pe mărturia istorică a apostolilor şi pe învăţăturile acestora: Fapte 2:42; Fapte 1:2, 2 Petru 3:2, Efe.2:19-20, Fapte 16:4, Iuda 1:17

[63] Efes. 4:4, Marcu 16:16 (Fapte 8:12,13, 38, Fapte 16:15,33, Fapte 18:8, etc.). (1 Petru 3:21)

[64] Fapte 2:38

[65] Luca 20:34-35, Marcu 12:25-27, Luca 14:13-14, 1Cor.15:12, Apoc.20:4-6

[66] Apoc. 21:1, 2Pet.3:13

[67] http://www.oikoumene.org/resources/documents/wcc-commissions/faith-and-order-commission/iii-apostolic-faith/towards-sharing-the-one-faith/towards-sharing-the-one-faith.html

[68] http://www.crestinortodox.ro/dogmatica/dogma/rolul-importanta-marturisirii-credinta-68852.html

[69] Acest paragraf îl citez din nou în încercarea de a sublinia încă o dată această realitate de delimitare a sensurilor, fiind o chemare la seriozitate teologică fiind în joc viața și fericirea veșnică a celor ce cred în Iisus Hristos

[70] http://www.crestinortodox.ro/dogmatica/dogma/rolul-importanta-marturisirii-credinta-68852.html