Arhivă pentru Iulie, 2010

Sfântul Mare Mucenic Pantelimon – 27 Iulie

Posted in Meditatii on Iulie 27, 2010 by Ionut Margin
Predica Mitropolitului Augustin de Florina la pomenirea
Sfântului Mare Mucenic Pantelimon
– 27 iulie –
A FOST PRIGONIT DIN INVIDIE

„Căci ştia că din invidie L-au predate lui” (Matei 27,18)

Şi iarăşi, iubiţii mei, cinstim sfânta pomenire a Marelui Mucenic Pantelimon. Tema noastră va fi întrebarea: Care este pricina prigoanei Sfântului Pantelimon? La aceasta vom da un scurt răspuns.
***
Sfântul Pantelimon a trăit şi s-a nevoit în epoca prigoanelor, când la Roma era împărat Diocleţian. S-a născut în Nicomidia, din Asia Mică. Tatăl său era idolatru, iar mama lui era dintre femeile care sădeau adânc în inima copiilor lor credinţa în Hristos. Aşadar, Sfântul Pantelimon a fost învăţat adevărurile credinţei de mama lui.
Era inteligent, binecrescut. Avea înclinaţie spre studiu. A studiat medicina lângă distinşi oameni de ştiinţă. S-a dovedit un medic excepţional. Mulţi medici existau atunci, după cum există şi astăzi. Însă rar se întâmplă să găseşti un medic creştin. Majoritatea sunt necredincioşi, materialişti. Şi măcar de-ar fi valoroşi?… Dumnezeu să vă păzească să nu ajungeţi pe mâinile lor. Sfântul Pantelimon era diferit. Prin ce era diferit? Era diferit în trei puncte.
Mai întâi, în ceea ce priveşte banul. Ceilalţi erau iubitori de arginţi. Profitau de pe urma bolnavilor şi adunau comori. Sfântul Pantelimon era dezinteresat, ideolog. El îşi exercita ştiinţa ca pe o misiune. Îl vedeau noaptea, vizitând colibele ca un înger. Dacă ceilalţi mergeau doar la casele celor mari, el mergea în cartierele sărace şi îi slujea pe cei bolnavi.
Al doilea lucru prin care se deosebea de ceilalţi: Precum a spus un renumit professor universitar elen, medicii, adeseori, exercită medicina ca pe o medicină veterinară; sunt mai degrabă medici veterinari, decât medici. Nu văd nimic altceva decât vene, oase, carne, ţesuturi, inimi, plămâni. Omul este şi asta, cu siguranţă. Dar, în spatele acestora, există ceva nevăzut. Există un “motoraş”, care mişcă existenţa biologico-somatică a omului. Şi doctorul, când nu “vede” acest “motoraş”, este orb, nu este în stare să-şi exercite lucrarea. Acest “motoraş” este un factor sufletesc, sufletul omului. O mulţime de experienţe şi observaţii au demonstrat că sufletul cu patimile, vinovăţia şi anxietatea lui acţionează mult asupra trupului. Există o influenţă reciprocă între trup şi suflet. Ceea ce cântă Biserica noastră în Postul Adormirii este un adevăr şi din punct de vedere ştiinţific: “Pentru păcatele mele cele multe mi se îmbolnăveşte trupul şi slăbeşte sufletul meu”  (Paraclisul Mic). Ambele sunt bolnave. Dar izvorul-rădăcină a răului este păcatul. Aşadar,  Sfântul Pantelimon avea o diagnoză corectă. A înţeles că atunci când sufletul se izbăveşte de vinovăţie, trupul se revigorează, omul respiră. Multe boli (apoplexii, obstrucţii, canceruri) îşi au cauza în lumea psihică, sufletească; vreo amărăciune din remuşcări sau din calomnie, învrăjbire, nedreptate sau înlăturare adapă trupul cu otravă.
Aşadar, s-a deosebit mai întâi pentru că nu se uita la bani. În al doilea rând, pentru că vedea omul ca pe un tot psiho-somatic, iar în al treilea rând, pentru că, în afara celorlalte medicamente, pe care le aveau şi ceilalţi medici, Sfântul Pantelimon dispunea de un medicament rar şi unic, iar acesta era credinţa. Credea profund. De aceea, împreună cu medicamentele din plantele pământului, pe care le dăruia, îngenunchea lângă căpătâiul bolnavului, se ruga şi – să nu creadă necredincioşii, noi credem! – bolnavul se vindeca. Şi astăzi vedem semnul crucii în clinici, bolniţe şi spitale. Şi, într-adevăr, e uriaşă puterea credinţei, un medicament de vindecare pentru bolile trupeşti şi sufleteşti.
Acesta a fost Sfântul Pantelimon. La spitalul său, bolnavii formau în fiecare zi o coadă, în vreme ce la ceilalţi medici din Nicomidia nu se mai ducea nimeni. Însă această preferinţă a aprins în inimile confraţilor săi flacăra galbenă a invidiei. Îl invidiau, îl urau. Îşi dădeau seama că atât cât va fi el medic în Nicomidia, ei ar trebui să-şi schimbe meseria; toţi alergau la Sfântul Pantelimon. Şi bolnavi, pe care ei îi aruncaseră în deznădejde, îşi aflau vindecarea lângă el. Iată, deci, pricina invidiei. De aceea, l-au prigonit. L-au denunţat autorităţilor. Cu ce acuzaţie, ca ce? Ca iubitor de arginţi? Ca lacom de bani? Ca desfrânat? Ca adulter? Ca puşchiu? Ca şi criminal? Nimic din toate acestea. Dacă l-ar fi acuzat de aceste lucruri, în sistemul decăzut de atunci, l-ar fi scăpat. L-au învinuit cu acuzaţii care prindeau. Aşa este, pentru cei credincioşi acuzaţiile se schimbă, după epocă; se foloseşte, uneori, “x”, alteori, “y”, alteori, “z” acuzaţii. Nu mă voi extinde de aici, ca să vă prezint cum, din vremea în care am creat un regat, prin diferite acuzaţii false, prin cozile pe care le lipesc cei invidioşi pe spatele oamenilor vrednici, îi nimicesc – deşi în esenţă ei nu cred acuzaţiile – şi cum îi judecă pe oameni prin criterii neîntemeiate (moral), ci variabile (politic).
Aşadar, l-au denunţat cu acuzaţia, gravă atunci, că este creştin. Şi această acuzaţie era suficientă să-l conducă pe om spre plutonul de execuţie. A fost arestat. A fost dus înaintea autorităţilor, şi-a mărturisit cu îndrăzneală credinţa, a fost supus la tot feluri de chinuri şi, astfel, sfântul lui suflet, ca un porumbel cu totul alb, a zburat în corturile cele cereşti, ca să se bucure împreună cu sfinţii îngeri şi arhangheli.
***
Iată, iubiţii mei, pricina prigonirii şi a muceniciei Sfântului Pantelimon: invidia.
O, invidia, mare, abisală patimă! Este viermele şi vipera care mănâncă cele dinlăuntru ale invidiosului, dar este şi mormântul marilor bărbaţi. Urmările ei sunt groaznice. Dacă vom deschide sfânta istorie, vom vedea că aceasta a fost începutul distrugerii neamului omenesc. “Prin invidia diavolului”, zice Solomon, “moartea a intrat în lume” (Înţelepciunea lui Solomon 2, 24). A invidiat satana măreţia omului şi o invidiază. Pentru primul sânge care a fost vărsat pe pământ, pricină a fost invidia. Cain l-a invidiat pe fratele său, Abel, şi l-a ucis “în câmpie” (Facere 3, 8). Din invidie, Esau l-a prigonit pe Iacov (Facere 27, 41), cei unsprezece copii ai lui Iacov l-au prigonit pe Iosif cel preafrumos (Facere 37), regele Saul l-a prigonit pe David (I Împăraţi 19, 10) şi un lung şir de oameni sfinţi au fost nimiciţi.
Exemple avem şi în istoria noastră naţională. Mari bărbaţi au fost nimiciţi, precum dreptul Aristidis în antichitate, Socrate, care a băut cucută, iar în vremurile mai recente, Harilaos Trikupis şi alţii.
Ce ne trebuie alte exemple? Aruncaţi o privire spre Pretoriu şi Golgota. “Pe care din cei doi vreţi să vi-l eliberez?” – întreabă Pillat – “pe Baraba sau pe Iisus?”. Toţi strigă: “Pe Baraba!”. Şi evanghelistul consemnează profund psihologic: Pilat ştia că, “din invidie L-au dat lui” (Matei 27, 18). Invidia cărturarilor şi fariseilor – care ca nişte licurici s-au stins înaintea soarelui-Hristos – a condus pe Domnul nostru spre Golgota.
De atunci, fraţii mei, este o regulă generală. Dacă va apare vreo statură, vreo persoană capabilă, care îşi face datoria, provoacă invidie şi atrage prigoană. Cei neimportanţi nu deranjează; sunt prigoniţi cei care aduc vreun folos şi dau viaţă în jurul lor. A spus-o şi apostolul Pavel: “Toţi cei ce voiesc să trăiască cucernic întru Hristos Iisus vor fi prigoniţi”(II Timotei 3,12). Vor fi izgoniţi toţi cei care cred în Hristos şi care caută să trăiască potrivit poruncilor Lui. Este soarta lor.
Toţi câţi sunt creştini, fie prin cuvânt, fie prin pildă, provoacă un cutremur. Însă acest cutremur este mântuitor. Fericite societăţile care au astfel de bărbaţi, fie în ştiinţă, fie în armată, fie în politică, fie în sfântul cler, pentru că aceştia constituie factorii educaţiei corecte.
Rugaţi-vă, fraţilor, ca boala invidiei să fie vindecată, să dispară. Şi fie ca Domnul, cu mijlocirile Sfântului Pantelimon, să izbăvească de această boală inimile noastre, ale tuturor, ca să petrecem în virtute şi în dragoste spre slava lui Dumnezeu. Amin.
† Episcopul Augustin
(Sfânta Biserică a Sfântului Pantelimon din Florina,
27-7-1976)
(traducere: M.L., sursa: http://www.augoustinos-kantiotis.gr/?p=14059)
Anunțuri

Crezul Ortodox al lui Nicolae Steinhardt

Posted in Atitudini, Meditatii on Iulie 19, 2010 by Ionut Margin

Cred în Sfânta Treime.


Cred într-Unul Domn Iisus Hristos Care neschimbat, din milă şi iubire pentru noi, S-a întrupat spre a ne mângâia, a ne veni în ajutor şi a ne da simţul demnităţii şi nobleţei. Care pentru noi oamenii S-a urcat vitejeşte pe cruce deoarece n-a fost numai bun, blând şi smerit cu inima ci şi mai presus de orice, curajos. Care a mers către moarte nu numai ca un miel dus la junghiere, ci şi ca un leu hotărât să înfrunte chinul. Care n-a vrut să pătimească măreţ şi solemn, ci să fie batjocorit şi ocarât şi să rabde până la capăt agonia cea mai cumplită şi mai înjositoare din câte pot fi. Pentru ca astfel să asume cel mai caracteristic dintre elementele condiţiei omeneşti: suferinţa.


Care pe cei drepţi îi iubeşte şi de cei păcătoşi se îndură, însă celor netemători le poartă o trainică şi nedezminţită afecţiune, fie ei încărcaţi cu grele trecute poveri. Care nu uită că a fost şi El om pe pământ, unde Şi-a primit stigmatele şi a dobândit o silă anume faţă de turnători, funcţionari straşnici şi birocraţie.


Cred în Duhul Sfânt, care suflă unde şi când vrea, spre scandalul şi zăpăceala fariseilor, angeliştilor şi habotnicilor, care, ca şi Tatăl şi Fiul, vrea altceva decât numai forme, filosofie, dovezi istorice şi scripturale. Căruia îi este lehamite de ţapi şi viţei sub orice chip, pricepându-se a-i desluşi şi identifica în formele lor cele mai moderne şi mai neaşteptate. Carele nu grăieşte pilduitor, serafic şi preţios, Carele ne călăuzeşte modest şi sigur, după dreapta socotinţă şi nu apreciază în mod deosebit stilul voit onctuos, mâinile cucernic împreunate şi morala ostentativă.


Credinţa noastră, sunt convins, nu se confundă cu „înalta spiritualitate”, nu urmăreşte o cunoaştere ocultă, o igienă mintală ori constituirea unei prime de asigurare la Judeţul de Apoi şi este străină de unele intransigenţe naive ca de pildă: orice ar fi, eu un mint (pe când monahul îmbunătăţit din Pateric minte pentru a salva, la nevoie, viaţa unui om). Şi nu se potriveşte cu o concepţie pur organizatorică a Bisericii – organizare juridică şi rece şi, până la urmă, inchizitorială: frunţi încruntate şi grumaji ţepeni; după cum nici cu hlizeala prostesc serafică ori neorânduiala şi neastâmpărul. Nu se lasă înfrântă şi convinsă de toate silniciile, durerile, nedreptăţile şi cruzimile lumii; crede în Dumnezeu adversativ: împotriva, în ciuda, în pofida lor, deşi ele, vai, există cu prisosinţă.


Mărturisesc un botez spre iertarea păcatelor şi dezrobirea de sub jugul prejudecăţilor, micimilor şi meschinăriei, spre adoptarea unor reacţii creştineşti în iureşul vieţii de toate zilele, faptelor şi evenimentelor ei.


Nu aştept ca Dumnezeu să ne rezolve treburile noastre lumeşti, a căror înţeleaptă chivernisire ne revine nouă ca fiinţe înzestrate de El cu minte raţională şi o inimă fierbinte. Nu dau treburilor acestora lumeşti mai multă însemnătate decât se cuvine, dar nici nu le dispreţuiesc deoarece ţin de creaţia divină. Iar viaţa, defaimându-i deşărtăciunile, o iau în serios, pentru că într-însa şi printr-însa ni se joacă soarta de veci.
Cred în Biserică şi în Sfintele Taine, mă aştept ca Biserica să nu se amestece unde nu-i sade bine a interveni şi să păstreze cu sfinţenie cele duhovniceşti spre întărirea noastră. Totodată, contradictoriu şi paradoxal, n-o vreau nici oarbă şi nepăsătoare la păsurile credincioşilor şi la complicaţiile existenţei.


Dau puţină importanţă filosofiei, argumentelor istorice, moralismului, estetismului şi erudiţiei, care toate nu-s de o fiinţă cu dreapta credinţă liberă, nemotivată, pascaliană. Nu-mi fac iluzii, i-am citit pe existenţialişti, dar nici nu văd totul numai în negru, ştiu că lumea e neunitară şi surprinzătoare, că totul – în bine ca şi în rău – se poate petrece în cuprinsul ei.


Mă rog fierbinte să fiu cucerit de Domnul Hristos şi slobozit din mrejele părelniciilor şi de frică, să mă port bine cu semenii, să mă învrednicesc de o ţinută nimerită unuia ce poate fi oricând numit prieten al Domnului şi să-mi fie nu numai faptele ci şi gândurile curate şi onorabile.


Cred în minuni (ca şi eroul lui Mircea Eliade în O fotografie veche de 14 ani) şi că Iisus Hristos cu instinct de vânător, se va milui de mine, deşi mă las atât de greu răpus de nesfârşita Lui iubire.


Aştept, mort de spaimă şi plin de nădejde, Judecata de Apoi, ştiu că nu ştiu nimic, n-am nici o dovadă, nici un argument şi nici o îndreptăţire şi singurul lucru pe care-l ştiu este că Domnul e Calea, Adevărul şi Viaţa. Aflat pe Golgota în vremea răstignirii sunt sigur că nu I-aş fi cerut Domnului să coboare de pe cruce spre a crede că e împărat. Ci, odată cu Dostoievski, cred că măcar de-ar fi adevărul altceva decât Hristos, eu tot voi rămâne, orice s-ar întâmpla, cu Hristos.


Muţumesc puterilor cereşti că m-am învrednicit a crede, că mi s-a fâcut această neasemuită onoare şi din tot sufletul rostesc, strigând cu lacrimi ca la Marcu 9, 24: „Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele”.

sursa

Lecţia de iubire

Posted in Gabriela T., Poezie on Iulie 9, 2010 by Ionut Margin

În pustiu Te ispitise.

Şi-n loc de pietre,

Ai lăsat

Să fie

Pietre.

În piaţă, călăii,

Aruncau în mine cu pietre.

Şi-n loc de pietre,

În inimile lor,

Au lăsat

Să fie

Pietre.

Aşteptam, ghemuită, osânda

Pietrelor ce mă izbeau în inimă.

Şi-n loc de pietre

Ai făcut

Să fie

Pâini.

aprilie 2009

scris de Gabriela T.