Arhivă pentru August, 2011

Cruciaţii, de la eliberatorii Ierusalimului la cuceritorii Constantinopolului

Posted in Istorie on August 26, 2011 by Ionut Margin

            Perioada cruciadelor este una dintre cele mai interesante momente ale istoriei, atât prin idealul care a mişcat masele dar şi prin rezultatele neaşteptate la care au ajuns. Iar cel mai elocvent moment a deturnării scopurilor ideatice a fost cucerirea Constantinopolului de către cruciaţi.

            De aceea în rândurile ce urmează a fi aşternute vom încerca să înţelegem ce a determinat o asemenea mutaţie psihologică încât creştinii care au pornit în război împotriva necredincioşilor să lupte în final împotriva creştinilor ce îi întâmpinau cu cruci şi icoane în mână. Dar pentru aceasta mai întâi vom vedea ce a făcut ca occidentul să se îndrepte spre orient în mod organizat într-o dimensiune strict religioasă, cine erau cruciaţii, iar mai apoi cum s-a motivat în conştiinţa cruciaţilor cucerirea Constantinopolului.

            Pentru a înţelege revărsarea occidentală spre orient şi cu precădere spre Ierusalim, trebuie să amintim mai întâi dimensiunea spirituală a pelerinului. Deoarece pelerinul creştin este acela care va duce în cele din urmă la o mişcare militară expansivă şi protectivă denumită cruciadă.

Pelerinajul  este un fenomen religios. Pelerinul este un înstrăinat care merge în căutarea a ceea ce lumea fizică de acasă nu îi poate dărui. Deşi este o deplasare fizică şi o înstrăinare de casă, de familial, de poziţia socială, pelerinajul oferă o învingere a spaţiului fizic şi a timpului profan. Face din pelerin un fiu al lui Dumnezeu. Deşi se îndreaptă spre un spaţiu fizic – Ierusalimul de pildă, el caută defapt Ierusalimul ceresc, iertarea păcatelor, salvarea din moarte, chiar şi vindecare.[1] De aceea pelerinul îşi ia această stare în mod particular şi oficios, printr-o slujbă specială oficiată de un preot, urmând a purta anumite semne distictive toiag şi desagă şi în final chiar semnul crucii.[2] Urmează a trăi din mila celor ce îl vor primi, de aceea era o mare binefacere să hrăneşti un pelerin, dar şi un risc ce nu era asumat de oricine.[3] Pelerin putea fi oricine, mirean sau preot, ţăran sau cavaler, principe sau rege.  Locul de pelerinaj era un loc sfânt, Roma, Compostela dar mai ales Ierusalimul. Deoarece cel mai sfânt loc Ierusalimul, care a fost dat de Împrăteasa Elena şi de Constantin creştinătăţii ca un spaţiu protejat, a căzut în mâna păgânilor, perşi mai întâi apoi arabi şi pe urmă a selgiucizilor s-a născut ideea în timp de eliberare a locurilor sfinte. Astfel s-a născut epoca cruciadelor având anii 1096 şi 1270 repere pentru o intensitate maximă existând în această perioadă o mişcare continuă punctată de opt mari evenimente ce vor purta numele de cruciade.[4]

Aceasta însă va însemna un conflict armat, un război sfânt. Cum se va împăca dar credinţa lui Tertulian conform căreia a fi creştin însemna că nu poţi fi soldat[5], sau porunca nu ucide, cu războiul, dar cu sintagma de război sfânt?

Ei bine lucrurile erau pe calea unei concesii a unui rău mai mic încă din timpul lui Augustin care vorbeşte de bellum justum[6] dar care va evolua în timp la o cale de izbăvire. Lupta împotriva necredincioşilor se va identifica cu lupta împotriva răului şi va avea ca plată iertarea păcatelor. ”Alexandru al II-lea declară că cei care ajung în Spania, pentru eliberarea de sub jugul Islamului, au dreptul la iertarea păcatelor. Este un privilegiu de război sfânt, care se poate dobândi pe orice câmp de bătălie.”[7] „Folosirea armelor împotriva păgânilor sau împotriva necredincioşilor nu ridică multe obiecţii. Ele asigură celor care au murit luptând, deoarece şi-au vărsat sângele pentru o cauză sfântă, o mântuire meritată şi indiscutabilă”[8].  Papa Leon IV în anul 848 vorbea deja de un proemium coeleste pentru cei care luptau împotriva necredincioşilor.[9]

Iată aşadar cum imboldul sufletesc curat al pelerinului se îmbină cu necesitatea pragmatică a siguranţei drumului. Pe de altă parte este o luptă ce se desfăşoară între lumea creştină şi cea mahomedană. Se naşte un nou concept cel de cruciadă la care va participa creştinul apusean, de la rege la ţăran. Toţi sunt în căutarea mântuirii, unii în dimensiune umilă iar alţii într-una cavalerească. „(…)ei merg împreună pentru acelaşi scop: Ierusalim, totuşi în mod diferit (…) Oamenii cu arme au datoria să deschidă drumul către cetatea sfântă şi să protejeze mulţimea dezarmată pe parcursul drumului său (…) prezenţa pelerinilor este unica justificare spirituală a aventurii cruciatului. Fără acest popor în marş, expediţia militară nu ar avea nici raţiune nici suflet.”[10] „Explicaţia pentru marele avânt al pelerinajului din secolul al XI-lea, care avea să conducă la cruciadă, o putem descoperi totuşi în renaşterea spirituală şi în dezvolatrea preocupărilor eshatologice la cumpăna dintre cele două milenii.”[11]Marea masă creştină în sine este mânată de acelaşi imbold, mântuirea, modul însă în care mântuirea este câştigată este în esenţă diferit, şi va favoriza în cele din urmă deturnarea adevăratului sens al cruciadei.

O caracterizare a cruciaţilor presupune o privire asupra păturilor sociale medievale. Ne vom lăsa ajutaţi de Jaques Paul care remarcă ”Aceste trupe populare (care îl însoţeau pe Petru Eremitul sau pe Gautier Fără de Avere n.n.) au fost recrutate de predicatori, care le lasă speranţa eliberării de toate relele şi purificării generale a lumii. Asemenea sentimente se combină destul de uşor cu impulsuri agresive. Eliberarea mormântului lui Hristos, chiar şi pentru oameni care nu poartă arme, este o expediţie violentă care trebuie să-i elimine pe duşmanii lui Dumnezeu. Masacrarea prealabilă a evreilor răspunde, incontestabil, unei anumite logici. Spiritului de părăsire a bunurilor şi de plecare fără întoarcere i se adaugă convingerea că folosirea forţei este indispensabilă realizării scopului lui Dumnezeu. La urma urmelor, cruciaţii se consideră a fi un popor ales, pe care Dumnezeu îl cheamă la Ierusalim pentru a realiza voinţa sa suverană prin intermediul lui. Devotamentul cel mai înalt, inspirat de spiritul mistic, poate atunci să coexiste cu onoarea, din moment ce trebuie să facă loc celor care au misiunea sfântă de a împlini voinţa lui Dumnezeu. Nimic nu opreşte o mulţime pusă în mişcare dintr-o asemenea convingere. Ea are întotdeauna dreptate, este mai presus de păcat şi de scandal. Neguvernabilă, ea urmează la întâmplare evenimentele, după propria-i inspiraţie. Nu se izbeşte decât de propriul eşec. Atrage asupra ei masacrul şi suferă astfel martiriul. În momentele critice, de exemplu la Antiohia, este în acelaşi timp inspirată şi fragilă. Fuga lui Petru Eremitul spune destul despre tensiunea de nesuportat a unei asemenea aventuri.”[12]

            ”Prin contrast, cruciada baronilor este cea a oamenilor pentru care mânuirea armelor este meseria. Ei au venit pentru a lupta, pentru eliberarea mormântului lui Hristos şi pentru a proteja pelerinii.”[13] Spiritul cavaleresc[14] este unul definitoriu defapt asupra raţionamentelor ideologice ale cruciadei. ”Cavalerii formau aşadar categoria socială a războinicilor profesionişti, luptând prin excelenţă călare. Fiecare cavaler sau miles se putea înarma potrivit averii sale, de unde rezultă că războinicii profesionişti constituiau în primul rând o categorie social economică. (…) trebuia să dispui în primul rând de un cal cu  harnaşament complet, precum şi de toată panoplia de arme ofensive şi defensive necesare luptătorului călare. De asemenea, cavalerul trebuia să aibă timp liber pentru a face antrenamentul de luptă, pentru a participa la diferite convocări în vederea exerciţiilor în grup”[15] Însă pentru aceasta era nevoie de venituri care se realizau dintr-o feudă. De aceea după posibilităţile lor cavalerii se deosebeau între ei. Pe treapta superioară se aflau cei care posedau un castel[16] însă ”majoritatea cavalerilor duceau în casele lor de ţară o existenţă pe jumătate ţărănească”[17]. Legile timpului prevedeau ca ”feudalul să lase moştenitor principal pe fiul cel mare”[18], astfel ceilalţi copii pretendenţi la titlul de cavaler ca să nu cadă în rândul ţăranilor se vedeau nevoiţi să îşi caute norocul în alte părţi mai puţin populate sau să participe la expediţii cruciate cu posibilitatea înbogăţirii.[19]

”Abnegaţia, slujirea, renunţarea la sine şi la bunurile sale pot în mod evident să întemeieze o viaţă creştină exigentă. Nu se cere nimic în plus în viaţa monastică. Cei care, în contextul cruciadei, iau iniţiativa de a întemeia ordine militare suportă consecinţa ultimă a acestei orientări.”[20] Iată modul în care iau naştere ordinele militare monahale care îmbină misiunea creştină cu cavalerismul şi onoarea. Desigur că un astfel de monahism militar va trezi neîncrederea unor reprezentanţi ai Bisericii precum Sfântul Bernard, în calea spre mântuire adoptată.[21]

Am văzut mai sus cum sa ajuns la ideea de călugăr luptător, îmbinând ascetismul unei vieţi în lipsuri cu cavalerismul. Foarte pe scurt vom privi asupra ordinelor călugăreşti ca şi reprezentaţi de frunte ai ideii de cruciadă.

            Ordinul Spitalului Sf. Ioan de la Ierusalim sau al Ospitalierilor a fost înfiinţat în anul 1070 în urma eforturilor neguţătorilor italieni din Amalfi care au obţinut de la califul de Cairo dreptul de a ridica un spital în Ierusalim. Se bazau pe deviza castitate-sărăcie-supunere. S-au dezvoltat foarte repede şi au acumulat bogăţii fabuloase care le vor permite să ajute peste 2000 de săraci zilnic şi deţineau o armată de mercenari. Pe timp de pace purtau o manta roşie, iar pe timp de război una neagră. S-au luptat cu templierii şi au acaparat averile lor după desfiinţare.[22]

            Ordinul templierilor întemeiat de prelaţii Hugues de Payens şi Geoffroy de Saint-Omer în anul 1119 format din 7 membrii şi vor ajunge în 200 de ani la un număr de aproximativ 15000 de membri cu 9000 de castele. Pentru că îşi aveau reşedinţa într-o aripă a  palatului din Ierusalim construit pe ruinele templului lui Solomon au primit numele de milicia Templi sau Templieri. Se considerau într-un exil continuu şi în război sfânt până la moarte, erau obligaţi să lupte şi când erau în inferioritate numerică şi să nu ceară niciodată ajutor. Unii au primit dreptul de a se căsători dar nu mai aveau dreptul să poarte pelerina albă simbol al castităţii. Au dobândit averi considerabile şi au intrat în conflict cu Ospitalierii, Papalitatea şi unii suverani Europeni.[23]

            Cavalerii teutoni sunt un ordin monahal militar instituit în anul 1128 cu scopul de a adăposti pelerinii germani sosiţi la locurile sfinte. Membrii erau împărţiţi în trei categorii: cavaleri (putea deveni cavaler orice tânăr robust capabil de efort peste 15 ani), capelani şi servanţi. Purtau manta albă cu cruce neagră, trebuia să trăiască în castitate şi sărăcie, nu-şi închideau camerele niciodată pentru a putea fi verificaţi.[24]

            Ordinele militare călugăreşti depindeau de scaunul papal şi nu de puţine ori erau folosite de papalitate ca instrument de expansiune.

            Acum că am văzut în mare cine erau defapt cuciaţii trebuie să remarcăm faptul că toţi cruciaţii urmează un mesaj evanghelic şi au o misiune sfântă: ”Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine şi să-Mi urmeze Mie.”[25] De aceea călătoria lor are un aspect ascetic şi eshatologic. Este o călătorie pentru izbăvirea de păcate pentru salvarea Ierusalimului dar şi a sufletelor proprii. ” Prin reflecţia asupra ei înseşi şi asupra Scripturii, cruciada devine un mijloc de mântuire evanghelică.”[26]

Cum se poate aşadar ca mânaţi de asemenea imbolduri cruciaţii să ajungă să cucerească Constantinopolul şi nu Ierusalimul? Cum mai poate fi vorba de iertarea păcatelor şi de război sfânt?

Răspunsul, deşi unul complex se află în realitatea cruciadelor de până la anul 1204, în schisma de la 1054 dar şi în ruptura dintere occident şi răsărit.

Pe scurt vom spune că experienţa realistă a cruciadelor care vor trece de la masacru la organizări militare şi puncte strategice va duce la un pragmatism militar.[27] Nefericitele experienţe ale înşelărilor bizantine vor aduce o dezaprobare şi o neîncredere faţă de bizantini.

Deşi primele contacte au fost fericite şi pline de speranţă rezultatul final va fi unul dezastruos. Din punct de vedere religios „ruptura veritabilă şi definitivă s-a produs odată cu cruciadele. (…) Cruciaţii au început prin a recunoaşte drepturile canonice ale episcopilor locali şi au intrat în comuniune sacramentală (…) avem numeroase mărturii ce afirmă fără urmă de îndoială că ruptura ecleziastică nu era consumată la sfârşitul secolului XI şi pe întreaga perioadă a secolului XII. Dar principii şi clericii latini au pus capăt acestei stări de lucru: episcopii răsăriteni au fost înlocuiţi de cei latini. Vestita cruciadă a IV-a mai cu seamă a dat lovitura de graţie vestigiilor unităţii ce încă existau.”[28]

Deturnarea planurilor celei de a IV-a cruciade a pornit de la prinţul bizantin Alexie fiul lui Isac II Anghel care a fost detronat şi orbit. Alexie a făcut promisiuni măreţe cruciaţilor: întreţinerea armatei şi a flotei cruciate timp de un an, plata a două sute de mii de dinari pentru cheltuielile de război ajutor împotriva necredincioşilor pe mai departe cu 10000 de ostaşi, întreţinerea a cinci sute de cavaleri la Ierusalim cât va trăi el şi cea mai măreaţă promisiune încetarea schismei religioase prin supunerea Bisericii Ortodoxe faţă de scaunul papal.[29] Bonifaciu de Montferrat a fost foarte receptiv şi împreună cu Enrico Dandolo reprezentantul Veneţiei au reuşit să convingă cruciaţii să se îndrepte către Constantinopol care a căzut în mâinile lor în luna aprilie a anului 1204[30]. Constantinopolul a fost cucerit practic de două ori, prima dată fiind cedat lui Isac II care nu a recunoscut pretenţiile cruciaţilor semnate în tratat de fiul său, pe de altă parte bizantinii îl urau şi nu l-au acceptat.[31] Astfel cruciaţii au cucerit Constantinopolul pentru ei. Momentul a fost atât de nefast şi de crunt încât a rupt relaţiile între cele două lumi definitiv, consumându-se astfel în mod practic schisma de la 1054.

Istoricul bizantin Nikita Acominatul a consemnat: ” (…) acest popor cu gât de aramă (…) au ridicat pe umerii lor crucea, au depus de mai multe ori legământ că vor trece prin ţările creştine fără a vărsa sânge, fără a se abate de la drumul drept, iar ei au rămas neînduplecaţi chiar şi atunci când locuitorii oraşului, înspăimântaţi de moarte, au încercat să-i îmblânzească pe învingători, ieşindu-le în întâmpinare cu cruci şi icoane, purtând imaginea lui Hristos.”[32]

Motivaţia uciderii creştinilor răsăriteni a rezidat în final în schismă şi în erezie. ”Sub pretext că grecii sunt eretici, edificiile religioase, ca şi cele publice au fost prădate fără deosebire.”[33]

Atitudinea papei faţă de acest eveniment este una realistă. ”Papa Inocenţiu III îi scria lui Bonifaciu de Montferrat: Neavând nici drept nici putere asupra Greciei, v-aţi abătut, imprudent şi în mod nechibzuit, de la planul vostru, îndreptându-vă privirea spre Constantinopol în loc de Ierusalim(…). Dar vinovăţia voastră se agravează prin faptul că nu aţi cruţat nimic şi pe nimeni, purtarea voastră a făcut ca biserica grecească să nu mai vrea să se supună tronului apostolic, văzând din partea latinilor numai fapte diabolice şi criminale, ceea ce le dă dreptul de a-i privi cu dezgust, ca pe nişte câini.”[34]

De altfel Papa Inocenţiu III când a aflat de deturnarea armatei lui Dumnezeu în alte scopuri ”a aruncat excomunicarea atât asupra participanţilor cât şi asupra republicii veneţiene.”[35]

În concluzie putem spune că drumul spre mântuire ales de cruciaţi s-a împlinit pentru fiecare aşa cum merita, adica cei care au căutat Ierusalimul cel Ceresc în parte l-au dobândit chiar şi pe cel pământesc, iar cei care au căutat propria îmbogăţire sub pretextul iertării păcatelor printr-un război sfânt au cules excomunicarea papală şi dezaprobarea istoriei. Am căutat în cele de mai sus să înţelegem cum s-au născut cruciadele şi cum a fost posibilă lamentabila deturnare a cruciadei a IV-a şi a sensurilor ei, de aceea considerăm că numele de cruciadă nu i se potriveşte în final.


[1] Despre Pelerinaj mai mult se găseşte la Le Goff, Jaques, Schmitt, Jean-Claude coord., Dicţionar tematic al evului mediu occidental, Ed. Polirom, Iaşi, 2002, pp. 605-614 articol semnat Michael Sot; sau Jaques Paul, Biserica şi cultura în Occident, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1996, vol II, p. 211 şi următoarele.

[2] Jaques Paul, Biserica şi cultura în Occident, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1996, vol II, p. 211

[3] Ibidem

[4] Platon Florin-Alexandru, Rădvan Laurenţiu, Maleon Bogdan-Petru, O istorie a Europei de Apus în evul mediu, Polirom, Bucureşti, 2010, p. 388

[5] Le Goff, Jaques, Schmitt, Jean-Claude coord., Dicţionar tematic al evului mediu occidental, Ed. Polirom, Iaşi, 2002, p. 635 – cap. Război şi Cruciadă semnat Franco Cardini

[6] Ibidem

[7] Paul Jaques, Biserica şi Cultura în Occident, Ed. Meridiane, București, 1996, vol II, p.215

[8] Jaques Paul, Biserica şi cultura în Occident, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1996, vol II, p.215

[9] Ibidem

[10] Jaques Paul, Biserica şi cultura în Occident, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1996, vol II, p.214

[11] Le Goff, Jaques, Schmitt, Jean-Claude coord., Dicţionar tematic al evului mediu occidental, Ed. Polirom, Iaşi, 2002, p. 607

[12] Paul Jaques, Biserica şi Cultura în Occident, Ed. Meridiane, București, 1996, vol II, p.217-218

[13] Paul Jaques, Biserica şi Cultura în Occident, Ed. Meridiane, București, 1996, vol II, p.218

[14] Despre cavalerism şi cavaleri mai pe larg să găsesc informaţii la: Manolescu, Radu, Societatea feudală în Europa Apuseană, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti 1974, p.257 şi următoarele; Le Goff, Jaques, Schmitt, Jean-Claude coord., Dicţionar tematic al evului mediu occidental, Ed. Polirom, Iaşi, 2002, p. 112-121 semnat de Jean Flori

[15] Columbeanu S., Valentin R., Cruciadele, Ed. Enciclopedică Română, Bucureşti, 1971, p. 9-10

[16] Columbeanu S., Valentin R., Cruciadele, Ed. Enciclopedică Română, Bucureşti, 1971, p.10

[17] Columbeanu S., Valentin R., Cruciadele, Ed. Enciclopedică Română, Bucureşti, 1971, p.10

[18] Columbeanu S., Valentin R., Cruciadele, Ed. Enciclopedică Română, Bucureşti, 1971, p. 11

[19] Columbeanu S., Valentin R., Cruciadele, Ed. Enciclopedică Română, Bucureşti, 1971, p. 11

[20] Paul Jaques, Biserica şi Cultura în Occident, Ed. Meridiane, București, 1996, vol II, p.219

[21] Paul Jaques, Biserica şi Cultura în Occident, Ed. Meridiane, București, 1996, vol II, p.219

[22] Columbeanu S., Valentin R., Cruciadele, Ed. Enciclopedică Română, Bucureşti, 1971, p. 28-29

[23] Columbeanu S., Valentin R., Cruciadele, Ed. Enciclopedică Română, Bucureşti, 1971, p. 30-31

[24] Columbeanu S., Valentin R., Cruciadele, Ed. Enciclopedică Română, Bucureşti, 1971, p. 31

[25] Paul Jaques, Biserica şi Cultura în Occident, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1996, vol II, p.218

[26] Paul Jaques, Biserica şi Cultura în Occident, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1996, vol II, p.219

[27] Mai pe larg: Platon Florin-Alexandru, Rădvan Laurenţiu, Maleon Bogdan-Petru, O istorie a Europei de Apus în evul mediu, Polirom, Bucureşti, 2010, pp.388-419

[28] Meyendorff Jean, Biserica Ortodoxă ieri şi azi, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1996, pp.51-52

[29] Roşulescu Vladimir,  Cruciadele, Ed. SCORILO, Craiova, 1999, pp. 257-258

[30] Despre ruptura faptică şi coagularea ortodoxă în Carpentier, Jean, Leburn, Francois, Istoria Europei, Ed Humanitas, Bucureşti, 1997, p. 149

[31] Despre cucerirea Constantinopolului şi uciderea lui Isac II şi a fiului său Alexie în Berstei Serge, Milza Pierre, Istoria Europei, vol II, Institutul European, Iaşi, 1998, p.177

[32] Căzan Florentina, Cruciadele, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1990, p. 101

[33] Căzan Florentina, Cruciadele, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1990, p. 101

[34] Căzan Florentina, Cruciadele, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1990, p. 102

[35] Roşulescu Vladimir,  Cruciadele, Ed. SCORILO, Craiova, 1999, p. 257 (386 pagini)

BIBLIOGRAFIE

  1. Berstei Serge, Milza Pierre, Istoria Europei, vol II, Institutul European, Iaşi, 1998, 269 p.
  2. Căzan Florentina, Cruciadele, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1990, 269 p.
  3. Columbeanu S., Valentin R., Cruciadele, Ed. Enciclopedică Română, Bucureşti, 1971,  215 p.
  4. Carpentier, Jean, Leburn, Francois, Istoria Europei, Ed Humanitas, Bucureşti, 1997, 583 p.
  5. Le Goff, Jaques, Schmitt, Jean-Claude coord., Dicţionar tematic al evului mediu occidental, Ed. Polirom, Iaşi, 2002, 888 p.
  6. Manolescu, Radu, Societatea feudală în Europa Apuseană, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti 1974, 361p.
  7. Meyendorff Jean, Biserica Ortodoxă ieri şi azi, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1996, 239 p.
  8. Paul Jaques, Biserica şi Cultura în Occident, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1996, vol II, 448 p.
  9. Platon Florin-Alexandru, Rădvan Laurenţiu, Maleon Bogdan-Petru, O istorie a Europei de Apus în evul mediu, Polirom, Bucureşti, 2010, 548 p.
  10. Roşulescu Vladimir,  Cruciadele, Ed. SCORILO, Craiova, 1999, 386 p.
Anunțuri

Eminescu şi Catedrala Mântuirii Neamului

Posted in Atitudini, Ştiaţi că... on August 23, 2011 by Ionut Margin

„Eminescu dorea o catedrală a mântuirii neamului“ – interviu cu academician Tudor Nedelcea

Poet nepereche, prozator, eseist, gazetar, economist, cronicar. Iată doar câteva dintre atributele care ar putea caracteriza monumentala personalitate a lui Mihai Eminescu. De numele lui se leagă primul dicţionar de economie politică din ţară, ba chiar şi ideea construirii Catedralei Mântuirii Neamului. Despre dragostea sa pentru Biserică, despre preocupările sale gazetăreşti, uneori cu reverberaţii religioase, sau despre latura sa pragmatică ne-a vorbit prof. acad. dr. Tudor Nedelcea, cercetător ştiinţific la Institutul de Cercetări Socioumane „C.S. Nicolescu Plopşor“ (Craiova) – Academia Română şi pasionat de opera eminesciană.

Domnule academician, cum aţi putea descrie implicarea lui Eminescu în viaţa Bisericii din perioada în care trăit?

Am fost plăcut surprins să constat că Eminescu dorea o catedrală a mântuirii neamului. Aceşti termeni îi foloseşte Eminescu încă din 1881, atunci când la Bucureşti era o dezbatere între cercurile austro-ungare şi maghiare pentru reînfiinţarea unei mitropolii catolice la Bucureşti, având în vedere religia regelui nostru, religia catolică. Ei bine, primul din România care a luat atitudine împotriva acestei pledoarii nedrepte a fost Mihai Eminescu. El a fost acela care s-a contrapus acestui demers, publicând în ziarul „Timpul“ şi câte trei articole pe zi prin care arăta parlamentarilor că nu este normal ca într-o ţară ortodoxă să se creeze o catedrală catolică. Asta a atras după sine arestarea şi „îmbolnăvirea“ lui din 1883. El a demonstrat atunci că cel care urma să fie numit în scaunul acestei mitropolii, contele Peoli, era de fapt spion, iar faptul că Vaticanul l-a retras pe acest monsenior a arătat că argumentarea sa era întru totul justificată. De asemenea, Eminescu a spus că regele Carol I trebuia să aleagă între a fi de partea religiei supuşilor săi sau de partea religiei familiei sale. Ei bine, spre onoarea sa, regele Carol nu a aprobat înfiinţarea acestei catedrale. În această situaţie, Eminescu a venit cu ideea înfiinţării unei catedrale a mântuirii neamului. Această idee era mai veche, fiind exprimată în ziarul „Timpul“, însă nu cu aceşti termeni. Se pare că el, aflându-se în redacţia ziarului, a văzut dorobanţii care se întorceau de pe câmpul de luptă din Bulgaria, unde s-a purtat Războiul de Neatârnare, unii fără un picior, alţii zdrenţuiţi, şi atunci a afirmat că pentru aceşti nenorociţi, dar şi pentru cei care au căzut pe câmpul de luptă, avem datoria, noi toţi, să ridicăm o catedrală a mântuirii neamului, pentru a înlocui aceste jertfe de vieţi omeneşti. Acestea erau scrise într-un articol, dar termenul propriu-zis a apărut abia în 1881.

Lucru interesant este că, la aceste propuneri, Eminescu venea şi cu soluţii practice. Era un pragmatic… ce nu s-a văzut! Ei bine, pentru catedrala mântuirii neamului, Eminescu a spus că fondurile trebuie luate de la Loteria Naţională şi demonstra cu cifre statistice (este ştiut faptul că a fost pentru o scurtă perioadă profesor de statistică la universitate) că se poate lua o sumă oarecare pentru împlinirea acestui vis care, din păcate, nu s-a putut încă concretiza. Măreţul proiect a fost dezvoltat de patriarhul Miron Cristea, de patriarhul Teoctist şi, astăzi, de Preafericitul Patriarh Daniel. Acest text despre catedrala mântuirii neamului l-am găsit cu totul întâmplător.

Alături de ideea aceasta a catedralei mântuirii, Eminescu a mai susţinut că Biserica noastră strămoşească este o Biserică naţională, lucru pe care l-a şi demonstrat. Sunt foarte multe idei în ceea ce priveşte opinia lui despre Biserică şi despre Mântuitorul Hristos, are chiar un articol superb publicat în ziarul „Timpul“ la data de 12 aprilie 1881, în care vorbeşte despre viaţa Mântuitorul şi despre Învierea Sa, amintind totodată că singura modalitate de guvernare care ar putea fi în stare să aducă roade bune este cea creştină.

„Eminescu este creatorul sociologiei pozitivist-europene“

Ce ne puteţi spune despre partea operei sale care este mai puţin accesibilă şi cunoscută cititorului de rând?

Noi l-am perceput în manualele şcolare, şi chiar eu la facultate, ca filolog, doar ca mare poet, oarecum şi prozator, dramaturg, dar ceea ce mi se pare fundamental este publicistica lui, este gazetăria lui, care nu era o simplă gazetărie, cum se face în zilele noastre, ci era o adevărată enciclopedie, în care el aduna cunoştinţe din toate domeniile de activitate: din sociologie, din statistică, din economie, din istorie, din arheologie, religie etc. Marele sociolog Ilie Bădescu demonstrează că Eminesu este creatorul sociologiei pozitivist-europene şi ideile sunt preluate şi în domeniul economiei. Faptul că are foarte multe studii de economie în îndreptăţeşte să fie studiat şi la istoria doctrinelor economice. El nu s-a considerat niciodată poet. Atunci când Titu Maiorescu i-a tipărit, pe când el era în spital, un prim volum de poezie, în decembrie 1883, şi a apărut în ianuarie 1884, Eminescu nu a fost de acord cu acest volum afirmând că acestea nu sunt poezii, sunt versuri şi nu sunt încă bine organizate. Vă daţi seama cât de pretenţios era!

În timpul Războiului de Neatârnare, în 1877, Eminescu nu a scris nici o poezie. Nimeni nu a constatat treaba asta, eu însă am observat şi mi-am pus întrebarea: de ce? Am găsit răspunsul atunci când am cercetat cronica pe care a făcut-o unei piese de teatru care avea ca temă Războiul de Neatârnare, unde îl critică foarte dur pe regizor, în ciuda intenţiilor sale bune, afirmând că nu poţi să te joci cu suferinţa unui neam. Prin urmare, el nu a scris nici o poezie pentru că neamul despre care vorbea în aceea cronică era pe atunci în mare cumpănă, iar ţara nu stătea de poezele. În această perioadă, el pregătea pentru tipar un curs de economie politică. Este şi autorul primului dicţionar de economie politică, iar articolele sale erau atât de dure, încât oamenilor politici le era pur şi simplu frică de el. Mergea de multe ori chiar în parlament şi acolo le spunea parlamentarilor adevărul în faţă. Însuşi Titu Maiorescu, mentorul lui într-un fel, a fost atacat tangenţial de Eminescu, pentru faptul că fusese avocat într-un proces al fraţilor evrei Mihăilescu–Varşavski care concesionaseră Căile ferate române în timpul Războiului de Independenţă în favoarea lor. El mergea pe ideea că avocatul poate să apere şi un criminal. Ei bine, Eminescu a afirmat că avocatul trebuie să aibă mai întâi de toate o moralitate. În felul acesta l-a atins şi pe Titu Maiorescu, dar numai în calitate de avocat.

Eminescu şi presa bisericească

Care a fost dimensiunea religioasă a gazetăriei eminesciene?

Eminescu este, categoric, un promotor al presei bisericeşti, dar nu se limita la viaţa bisericească. Aducea în sprijinul acesteia argumente din toate domeniile de activitate. Era o adevărată enciclopedie în care se îmbinau toate pentru a se ajunge la atingerea sopului respectiv. Atunci când a demonstrat drepturile Mitropoliei Bucovinei asupra pădurilor şi a altor teritorii, el a venit cu argumente şi cu informaţii luate din statistici, din arhivele şi din comentariile străinilor. Era în permanent la zi cu tot ce se publica în Europa, mai ales despre România.

„El a fost cel care a dat definiţia economiei politice“

Care ar fi sintagma prin care l-aţi putea caracteriza cel mai bine, din perspectiva dumneavoastră, pe Mihai Eminescu?

Cred că „Eminescu – salvarea noastră“, pentru că, dacă s-ar studia şi s-ar aplica ideile lui, poate ar fi altă lume. Şi, tot legat de întrebarea aceasta, aş vrea să amintesc despre vizita unui ambasador al Braziliei la Bucureşti, un mare filosof şi om de cultură. A ajuns şi la noi, la Craiova, unde a primit titlul de doctor honoris causa. În discursul său a spus: „Vreau să mul- ţumesc României şi în special domnului Eminescu, datorită căruia Brazilia a avut cea mai mare dezvoltare economică din lume“. În anii â70, într-adevăr, ritmul de dezvoltare economică a Braziliei a uimit lumea. Ambasadorul a şi justificat afirmaţia sa, afirmând că economiştii lor au cunoscut opera lui Mihai Manoilescu care valorificase pragmatismul economic al lui Eminescu. Brazilienii l-au primit pe Eminescu prin Manoilescu şi iată-l recunoscut oficial de ambasadorul Braziliei, care a fost până acum trei-patru ani la Bucureşti. El a fost cel care a dat definiţia economiei politice.

Cum credeţi că receptează generaţiile de astăzi opera lui Eminescu?

Astăzi lectura clasică este concurată de internet, dar, fără doar şi poate, se va întoarce la forma ei iniţială şi bineînţeles la Eminescu. El se redescoperă în orice epocă. În perioada interbelică, de exemplu, a fost folosit şi de comunişti, şi de legionari, parţial însă, pentru că nu era nici de dreapta, nici de stânga. Chiar dacă este pus de către unii profesori universitari pe aceeaşi linie cu alţi scriitori şi poeţi, după mine obişnuiţi şi chiar mediocri, valoarea lui va creşte în timp. Nici nu are nevoie să fie lăudat sau idolatrizat excesiv, trebuie doar să i se citească opera în întregime, în special publicistica. A fost un consens general încă de la moartea lui. La mormântul lui, un ziarist care i-a făcut mult rău cât a fost în viaţă a dat indicaţia: „Doar poetul să fie studiat“. Ei bine, această indicaţie a durat de la 15 iunie 1889, de la moartea lui, până în 1980, atunci când a apărut primul volum din publicistica eminesciană. (interviu realizat de diac. Ioniţă APOSTOLACHE, ‘Ziarul Lumina’, vineri, 15 ianuarie 2010)

sursa