Arhivă pentru Septembrie, 2011

Cum să spun altfel adevărul?

Posted in Atitudini, Jurnal, Meditatii on Septembrie 17, 2011 by Ionut Margin

Ajută-mi Doamne, să îmi port crucea!

Anunțuri

Nu avem voie să uităm!

Posted in Atitudini, Documentare video, Istorie, Meditatii with tags , , , , , , , , , , , , on Septembrie 6, 2011 by Ionut Margin

       Auzind tot mai des de Ţinutul Secuiesc, de monede noi, de exarcerbări naţionaliste maghiare, mă gândesc cât de posibilă poate fi o repetare a atrocităţilor prin care românii Transilvăneni au trecut nu demult, încât să şi uităm. Vă propun atenţiei dumneavoastră un documentar de 30 de minute, şi câteva date istorice. Menţionez respectul pe care îl port poporului şi culturii maghiare, cu speranţa că marea majoritate a acestei naţii dezaprobă actele de intoleranţă şi de cruzime pe care conaţionalii lor le-au săvârşit… şi sper că nu vor mai permite asemenea atrocităţi. În acest sens cred că trebuie să aducem în atenţia opiniei publice cruda realitate, pentru ca nu cumva nepăsarea să nască asemenea monstruozităţi. Cât va dura de la spânzurarea unei păpuşi cu chipul lui Avram Iancu pâna la cea a unui urmaş al său? Eu sper că cel puţin o veşnicie!

dacă doriţi accesaţi şi:

http://vimeo.com/16275866

Masacrele împotriva populaţiei româneşti din toamna anului 1940

La cinci zile după Dictatul de la Viena, pe data de 5 septembrie 1940 ora 7.00, prima unitate maghiară trece frontiera pe la Sighetul Marmaţiei. Două armate ungare intră pe teritoriul Ardealului anexat:

  • Armata I – cu un efectiv de 208000 militari, care a operat în partea de nord-est a Transilvaniei
  • Armata a II-a – cu un efectiv de 102000 militari, care a operat în zona Oradea-Cluj.

În prima zi principalele oraşe ocupate au fost Carei, Satu Mare, Sighetul Marmaţiei şi Ocna Şugatag. S-au stabilit 9 etape de înaintare, fiecare a câte 40-80 km. Ultimele localităţi luate în stăpânire la data de 13 septembrie 1940 au fost Sfântu Gheorghe şi Târgu Secuiesc.[3] Înaintarea trupelor maghiare s-a produs în condiţii paşnice, neexistând decât câteva incidente răzleţe cu ostaşii români aflaţi în retragere pe teritoriul Transilvaniei „de sud”. Armata horthystă a fost întâmpinată cu bucurie de către numeroşi localnici unguri, păstrându-se până astăzi imagini cu trupele maghiare defilând prin principalele oraşe ale Ardealului cedat. [4]

La numai 3 zile de la intrarea armatei ungare de ocupaţie pe teritoriul românesc´, a început seria masacrelor împotriva populaţiei civile româneşti. Acestea au avut o intensitate crescută în primele două săptămâni de la anexarea Transilvaniei de Nord. Astfel, în doar 11 zile, trupe ungureşti au ucis aproximativ 1.000 de români. Cel mai afectat de ucideri a fost judeţul Sălaj, unde au fost masacraţi 477 de români.[5]

Nuşfalău, 8 septembrie 1940

Nuşfalău este o comună din judeţul Sălaj, aflată la 39 km de oraşul Zalău. După ce la 7 septembrie 1940, armata ungară intră în Şimleul Silvaniei, iar o zi mai târziu ocupă Zalăul, în comună are loc un nou masacru împotriva civililor etnici români. Victime au fost 11 oameni, două femei şi 9 bărbaţi din satul bihorean Almaşu Mare, care se aflau în trecere spre casă în Nuşfalău.

Faptele au fost stabilite de către Tribunalul Poporului din Cluj, prin Hotărârea nr. 1, sentinţa publică din 13 martie 1946. În dimineaţa zilei de 8 septembrie 1940, la ieşirea din Nuşfalău, oamenii au fost opriţi din drum de localnicul etnic maghiar Szinkovitz Zoltan din comună şi de un soldat ungur care-l însoţea. Din sentinţa judecătorească reiese că aceşti doi maghiari au readus victimele în centrul satului, le-au percheziţionat, fără a găsi nimic comprominţător contra lor, şi-au însuşit obiectele personale, i-au bătut în mod sistematic şi i-au împus cu baionetele, după care cele două femei au fost lăsate în libertate. Cei 9 bărbaţi au fost urcaţi într-o căruţă militară, care a fost îndreptată spre comuna Zăuan până la o distanţă de aproximativ 500 de metri de această ultimă comună, unde românii au fost ucişi prin străpungerea cu baioneta în inimă. Concomitent, alţi doi localnici etnici maghiari, din proprie iniţiativă, le-au prins pe cele două femei lăsate libere, ducându-le la locul masacrului unde au împărtăşit aceeaşi soartă ca şi cei 9 bărbaţi.[6]

Toate cadavrele au fost înmormântate sumar şi acoperite numai cu frunze, iar îngroparea lor în cimitirul satului Nuşfalău a avut loc numai peste câteva zile, la stăruinţa locuitorilor, după ce cadavrele începuseră să se descompună. Numele etnicilor maghiari este cunoscut şi ei au fost pedepsiţi de către Tribunalul Poporului din Cluj, pe când militarii făptaşi unguri au rămas neidentificaţi.

Treznea, 9 septembrie 1940

Pentru detalii, vezi: Masacrul din Treznea.

Monumentul din centrul comunei dedicat victimelor horthyste din Treznea

Printre cele mai mari tragedii împotriva românilor săvârşite de către armata horthystă în înaintarea sa pe teritoriul Ardealului anexat se înscrie şi masacrul de la Treznea, comună aflată în judeţul Sălaj, la 15 km de oraşul Zalău. Trupe maghiare aparţinând batalionul 22 Grăniceri Debreţin aflat sub comanda locotenentului Akosi au intrat la data de 9 septembrie în localitate. Primele victime au fost copiii aflaţi cu vitele la păscut, cadavrele lor fiind descoperite ulterior pe izlazul comunal. După ocuparea satului, unităţile maghiare au dezlănţuit măcelul. Români şi evrei au fost masacraţi cu focuri de mitraliere, străpunşi cu săbiile şi baionetele, iar casele atacate cu grenade şi incendiate. În urma acestor incidente au murit 93 de persoane, dintre care 87 de români şi 6 evrei.[7]

Versiunea oficială dată la Budapesta a fost aceea că trupele maghiare care au intrat în comuna Treznea au fost atacate cu focuri de armă de fiica preotului din localitate şi de către alţi localnici, varianta fiind una falsă deoarece există dovezi prin care se demonstrează că masacrul a fost unul premeditat, armata horthystă abătându-se din marşul său pentru a-i ataca pe românii din sat. Versiunea maghiară este infirmată chiar de către un general ungur, care a intervenit în ultimul moment, diminuând dimensiunea dezastrului şi mustrându-l pe locotenentul Akosi, declarând textual:[8]

„Cum aceşti moşnegi, aceste femei şi aceşti copii din braţele mamelor au putut ataca armata? Trebuie să vă fie ruşine pentru cele ce aţi făcut. Aceasta este o ruşine care va rămâne înscrisă pe obrazul armatei maghiare.”

În fiecare an pe 9 septembrie sătenii din Treznea comemorează victimele acestui masacru la monumentul din localitate dedicat acestora.

Ip, 13/14 septembrie 1940

Pentru detalii, vezi: Masacrul din Ip.

Monumentul din Ip ridicat în memoria românilor ucişi de armata maghiară

Cea mai mare şi mai îngrozitoare atrocitate comisă de armata ungară în complicitate cu etnicii maghiari locali, unde au căzut cele mai numeroase victime nevinovate -157 de morţi[5]– cu ocazia ocupării Ardealului, este cea de la Ip, localitate din judeţul Sălaj, aflată la 45 km de oraşul Zalău. Modul în care s-a desfăşurat acest masacru a fost stabilit de către instanţa Tribunalului Poporului din Cluj la 13 martie 1946.

Sub pretextul răzbunării celor doi militari unguri morţi într-o explozie în comuna Ip la 7 septembrie 1940, cu ocazia trecerii trupelor prin localitate, locotenentul Vasvári Zoltán din armata horthystă părăseşte în ziua de 13 septembrie 1940 localitatea Nuşfalău unde se afla cantonat, îndreptându-se cu compania sa spre comuna Ip. Motivarea uciderii celor 157 de localnici este şi de această dată una fictivă, deoarece explozia s-a produs din cauza unui defect de ambalaj al muniţiei, dovadă fiind faptul că cei patru români arestaţi au fost eliberaţi după aproximativ o lună.

În noaptea de 13 spre 14 septembrie, în jurul orei 11 noaptea, locotenentul Vasvári Zoltán ajunge în comuna Ip. Imediat, împreună cu câţiva etnici maghiari încep să vâneze casele românilor. Aceştia erau treziţi din somn şi apoi ucişi cu cruzime. Localnicii unguri erau în special folosiţi pentru a indica gospodăriile româneşti. A doua zi dimineaţa, din ordinul locotenentului, mai mulţi localnici au fost puşi să sape o groapă în cimitiriul satului, iar alţi săteni au fost scoşi cu căruţele şi au mers din casă în casă pentru a ridica şi transporta cadavrele la cimitir.

În fiecare an pe 14 septembrie sătenii din Ip comemorează victimele acestui masacru la monumentul din localitate dedicat acestora.

Cerişa, 15 septembrie 1940

Fără a mai exista şi în acest caz vreun motiv de represalii, o companie de militari unguri neidentificaţi, conduşi de doi ofiţeri, au intrat, în dimineaţa zilei de 15 septembrie, în satul Cerişa, judeţul Sălaj. Date despre masacru aflăm din aceeaşi sentinţă a Tribunalului Poporului din Cluj. Aceşti soldaţi adună din localitate 64 de români, pe care îi duc pe dealul de lângă comună. În timpul strângerii sătenilor, aceiaşi militari împuşcă 7 oameni. Ajungând la locul amintit, unul dintre ofiţeri a ordonat evreilor să iasă în faţă şi astfel au ieşit 5 persoane, care au fost îndrumate, sub pază, pe celălalt versant al dealului. Apoi celor 59 de români rămăşi li s-a poruncit să fugă pe deal în jos, ceea ce ardelenii au executat, iar soldaţii, la ordinul ofiţerului, au deschis focul după ei. Norocul celor proscrişi în acest fel la moarte a fost că au reuşit să se ascundă la timp prin râpele şi cutele de teren ale dealului, astfel că numai un anume Herţa Gavril din comuna Cosniciul de Jos a fost lovit mortal.

Concomitent cu această teribilă operaţiune, pe celălalt versant s-a procedat în acelaşi fel şi cu cei 5 evrei, 4 dintre ei fiind împuşcaţi.[6]

Marca, 15-16 septembrie 1940

În dimineaţa zilei următoare masacrelor de la Ip, o companie de honvezi ce făcea parte din unitatea cantonată la Şimleul Silvaniei şi-a făcut apariţia în comuna Marca, din judeţul Sălaj aflată la 55km de oraşul Zalău. Această companie a fost însoţită şi de civili din Ip, dintre care unii erau îmbrăcaţi în haine militare, pentru a nu fi recunoscuţi. În ziua de 15 şi 16 septembrie 1940 aceşti militari, sub conducerea lui Ösz Arpad drept călăuza şi a lui Incze Ştefan, ambii din comuna Ip, au împuşcat pe câmp şi în curţile locuitorilor doi evrei, 3 slovaci şi 6 români. În documentele maghiare, motivul uciderii celor 11 persoane a fost retorsiunea militară. Pretextul nu este nici aici unul valid, deoarece în această comună nu numai că nu aveau nimic de reprimat din cauză că nu li se întâmplase nimic, dar nici măcar nu trecuseră trupele maghiare prin Marca.[9]

Breţcu, 16 septembrie 1940

La 12 septembrie 1940, Boldea Niculae din comuna Breţcu, judeţul Covasna, şi fiul său mai mare cu acelaşi nume, au fost închişi la Primăria localităţii, pe motivul că tatăl s-a plâns că fiul a fost bătut de către un localnic maghiar. Armata ungară intră în comună la 13 septembrie, iar căpitanul care comanda acea unitate a dispus ţinerea în continuare a românilor în arest. În noaptea de 13 spre 14 septembrie 1940 au fost devastate casele la aproximativ 20-30 de români de către oamenii din sat şi soldaţi. La 14 septembrie este întemniţat şi fiul cel mai mic al lui Boldea, în vârstă de 14 ani.

La 16 septembrie 1940, mai mulţi soldaţi maghiari merg la casa familiei Boldea, sub pretextul de a lua haine şi alimente necesare pentru expulzarea bărbaţilor în România. După ce au luat cele trebuincioase, militarii s-au întors la primărie, unde au dispus ca victimele să fie urcate într-un camion, ce a pornit mai apoi spre graniţa. Militarii s-au oprit însă pe vârful Măgheruş, unde Boldea şi fiii săi au fost împuşcaţi şi apoi îngropaţi.[9]

Mureşenii de Câmpie, 20 septembrie 1940

Tragedia familiei preotului român Andrei Bujor din satul clujean Mureşenii de Câmpie şi a altor locuitori din comună a avut loc după instaurarea oficială în Transilvania ocupată a administraţiei militare ungare. În localitate erau cantonaţi soldaţi ai armatei maghiare, conduşi de locotenentul Csordás Gergely, din Regimentul 19 honvezi din Nyiregyhaza.[10]

Modul în care s-a desfăşurat această atrocitate a fost stabilit de aceeaşi instanţă clujeană, Tribunalul Poporului, la 13 martie 1946. În casa preotului român, ce era căsătorit şi avea 3 copii, erau cantonaţi mai mulţi soldaţi unguri. Fiind deranjat de agresivitatea militarilor, părintele pleacă la Cluj pentru a solicita intervenţia comandamentului militar, însă se întoarce în seara zilei de 20 septembrie, fără a obţine nimic. Locotenentul Csordás Gergely trimite imediat o patrulă de 12 soldaţi înarmaţi în casa preotului Bujor cu ordinul precis de a-l extermina împreună cu toată familia, precum şi cu cei arestaţi în aceeaşi după amiază: cantorul Gurzău Ioan şi soţia lui Valeria, învăţătorul Petrea Gheorghe împreună cu soţia Natalia, fiica Rodica în vârstă de 5 ani şi soacra Ana Miron. Soldaţii trimişi se conformează ordinului primit şi îi împuşcă pe toţi cei prezenţi în casa parohială şi anume pe membrii familiei Bujor prin camerele de culcare, iar pe ceilalţi prin curte. Aceeaşi soartă a împărtăşit-o şi servitoarea preotului, unguroaica Juhasz Sarolta. Toate victimele, în număr de 11, au fost îngropate în aceeaşi noapte în curtea casei. S-a dovedit apoi în faţa instanţei clujene că masacrul a fost comis la îndemnul contelui Wass Albert, care îl ura pe părintele Bujor din cauza unui teren de vânătoare şi pentru că vedea în dânsul un mare român.

Cronologia altor masacre

  • 7 septembrie 1940, în satul bihorean Mihai Bravu începe seria atrocităţilor împotriva etnicilor români. Până pe 7 septembrie 1940 judeţul Bihor este ocupat în totalitate de către armata maghiară. În acest context are loc şi tragedia din localitatea menţionată când 22 de ţărani români, printre care şi doi copii, sunt adunaţi pe câmp şi împuşcaţi de soldaţi unguri.[5]
  • 8 septembrie 1940, în satul Ciumărna din judeţul Sălaj trupele ungare au ucis 11 persoane, în înaintarea lor spre centrul Ardealului.[7]
  • 9 septembrie 1940, Zalău soldaţi maghiari rămaşi neidentificaţi au intrat în casele românilor Vicaş Grigore şi Prunea Gheorghe. omorând prin împuşcare pe Vicaş Grigore împreună cu soţia şi fratele său, precum şi pe soţia lui Prunea Gheorghe, însărcinată în ultima lună. În colţul casei lui Vicaş, tot aceşti soldaţi au mai ucis un ţăran din comuna Treznea, cu numele Pop Nicolae, care venise cu lapte la Zalău. Numărul victimelor ucise a fost 27.[11]
  • 10 septembrie 1940, Huedin trupele maghiare de ocupaţie în marşul lor spre Cluj-Napoca au maltratat şi ucis pe protopopul ortodox Aurel Munteanu şi pe poliţistul Gheorghe Nicula.[6]
  • 13/14 septembrie 1940, în comunele Belin şi Zăbala din judeţul Trei Scaune interbelic, astazi Covasna, trupele maghiare sosite in aceste localităţi au atacat şi vandalizat casele românilor, oamenii fiind bătuţi şi maltrataţi în speranţa determinării lor să treacă frontiera în România. Mai multe familii şi-au părăsit caminele plecând în Regat, iar alţii au fost expulzaţi de către autorităţile ungare, proprietăţile lor fiind confiscate.[12]
  • 16 septembrie 1940, honvezi maghiari, rămaşi neidentificaţi, au ucis cu focuri de armă în comuna Halmăşd, judeţul Sălaj, 3 locuitori români, iar în dimineaţa zilei de 17 septembrie 1940 au fost împuşcaţi 7 membrii ai familiei Maticec, inclusiv un băiat de numai 5 luni. Toate aceste fapte au fost cuprinse în sentinţa din 13 martie 1946 a Tribunalului Cluj.
  • 16/17 septembrie 1940, în comuna bihoreană Sântion, familia ţăranului Tipănuţ Gheorghe a fost maltratată de câţiva soldaţi maghiari. Soţia acestuia a fost lovită cu revorvelul şi cu picioarele, iar Tipănuţ împreună cu cei doi fii ai săi au fost împuşcaţi. Dintre cei 3 bărbaţi doar fiul cel mai mic a scăpat cu viaţă.[13]
  • 16 septembrie 1940, în satul Cosniciu de Sus, judeţul Sălaj, un grup de soldaţi horthyşti au scos din caselor lor pe mai mulţi români, dintre care 11 au fost omorâţi. Pe 18 septembrie 1940 un alt grup de militari au prins şi împuşcat pe locuitorul Costelaş Dumitru. În tot timpul masacrelor, soldaţii erau însoţiţi de civili din comunele vecine, rămaşi neidentificaţi, care indicau casele românilor.[13]
  • 18 septembrie 1940, în comuna Camăr, din judeţul Sălaj, 4 români sunt ucişi în pădurea Zăuan, după ce mai înainte au fost schingiuţi şi mutilaţi.[13]
  • circa 18-21 septembrie 1940, în comuna clujeană Aghireş un nou român a fost ucis şi maltratat. În toamna anului 1940, Kovacs Iosif în calitate de primar al localităţii a desfăşurat o activitate ostilă contra populaţiei româneşti şi evreieşti, pe care o denunţa comandantului militar, întocmind liste cu cei ce trebuiau maltrataţi. Astfel, săteanul Gheorghe Boc a fost ridicat de acasă în seara zilei de 18 septembrie 1940 de către o patrulă horthystă, fiind supus timp de câteva zile unor groaznice schingiuiri. Mai apoi a fost silit să-şi sape singur groapa, fiind împuşcat iar corpul tăiat cu săbii. Este ulterior îngropat la marginea unui rău, unde cadavrul a fost descoperit întâmplător, la scurt timp după asasinarea victimei.[14]
  • 22 septembrie 1940, în satul Sucutard, din judeţul Cluj, alţi 2 români şi evrei sunt ucişi. La îndemnul familiei de grofi unguri Wass din localitate sunt arestaţi cetăţenii Moldovan Iosif şi Câţ Ioan, care în anul 1938 au pornit un proces penal împotriva contelui Wass Albert pentru leziuni corporale. Surorile Mihaly Estera şi Rozalia au fost şi ele reţinute, bănuite de Wass pentru activitate comunistă şi denunţătoare la autorităţile româneşti faţă de acesta. În ziua de 22 septembrie 1940, cei 4 arestaţi au fost duşi sub pază militară în comuna Ţaga, unde a doua zi dimineaţa au fost împuşcaţi şi aruncaţi în groapa comună.[10]
  • octombrie 1943, în comuna Suciu de Sus, judeţul Someş interbelic, astăzi judeţul Maramureş, doi români sunt împuşcaţi, în timp ce încercau să se ascundă de militarii maghiari.[15]

(Informaţiile au fost preluate de la adresa: http://ro.wikipedia.org/wiki/Masacre_%C3%AEn_Transilvania_de_Nord,_1940-1944)