Archive for the Atitudini Category

Adevărul despre Roşia Montană în ochii părintelui Ilie Moldovan

Posted in Atitudini, Sfinţi Români on Februarie 16, 2012 by Ionut Margin

*** interviu publicat în Formula-AS

Prof. dr. Ilie Moldovan. – Profesor la Facultatea de Teologie Ortodoxa . „Andrei Saguna” din Sibiu -. „Daca semnam la Rosia Montana actul de deces . al unui simbol al neamului romanesc, vom suporta . consecintele in istorie si-n vesnicie”. Parintele profesor Ilie Moldovan din Sibiu este unul din marii…

Prof. dr. Ilie Moldovan

– Profesor la Facultatea de Teologie Ortodoxa
„Andrei Saguna” din Sibiu –

„Daca semnam la Rosia Montana actul de deces
al unui simbol al neamului romanesc, vom suporta
consecintele in istorie si-n vesnicie”

Parintele profesor Ilie Moldovan din Sibiu este unul din marii iluminati ai ortodoxiei. Adevarat „apostol” al lui Iisus, cutreiera tara de la un capat la altul, propovaduind peste tot nadejdea si frumusetea vietii crestine, iubirea de neam si de tara in care am fost asezati. Sacerdot de o frumusete spirituala coborand parca direct din Sfintii Parinti, pr. dr. Moldovan este printre cei mai aprigi „paznici de far” ai Naturii vazute drept creatia primordiala a lui Dumnezeu. Traim intr-un secol al nesigurantei, cand oamenii par neputinciosi in fata realitatii, iar durabilitatea naturii este amenintata de lacomia oarba a cautatorilor de comori. Consumismul, care este opus durabilitatii, altereaza credinta, distruge bazele vietii spirituale. Corolarul sau este egoismul, urmarirea exclusiva a propriilor interese, care il pune pe om in situatia de a accepta secularizarea accentuata, distrugerea temeliei puse de Mantuitor in lume. Fata de toate acestea, parintele Moldovan spune: „Ca sa existe ceva durabil, trebuie sa gandim intr-o perspectiva care nu este franta de trecerea anilor, avem chemarea de a-i pune un fundament etern. Daca-l excludem pe Dumnezeu, nu mai e posibil sa vorbim de durabilitate, ci de consumism grabit, cu pecetea sa malefica. Prin consumism ne alegem alt Dumnezeu.”.
Nelipsit de la reuniunile cu caracter teologic si national, invitat la seminarii ecumenice sau la conferinte ecologice, parintele, care este si un orator fascinant, pledeaza pentru ecumenism, dar numai cu pastrarea intacta a propriei noastre spiritualitati. In cadrul unui interviu pe care ni l-a acordat recent, cu ocazia primei conferinte de ecologie din Sibiu, organizata de Academia Evanghelica Transilvania, parintele profesor a facut elogiul responsabilitatii si al durabilitatii ca baze ale unei gandiri eco-teologice. Ca exemplu de incalcare a acestor concepte, pr. dr. Ilie Moldovan a indicat proiectul de la Rosia Montana.

„Cand ne-am pierdut radacinile, ne-am pierdut pe noi insine”

– In cadrul Conferintei de la Sibiu, ati vorbit despre responsabilitatea individuala ca dimensiune a propriei spiritualitati. Cat e de grea responsabilitatea oficialilor romani care au dat lumina verde si sustin proiectul de la Rosia Montana?
– Dupa parerea mea, proiectul de la Rosia Montana este una din actiunile de surpare a rosturilor existentei neamului romanesc, neam care a vazut lumina zilei in spatiul acesta si mai ales in munti, spatiu sacru care a fost inzestrat de Dumnezeu cu tot ceea ce exista pe pamant si sub pamant. Intr-un fel oarecare, ni se fura comorile de toate felurile: minerale, spirituale, culturale, istorice. Cine a randuit pe pamant ca muntii sa fie paradisul neamului nostru? Si cine ne-a incredintat comorile acestea? Fara indoiala, bunul Dumnezeu. Si le-a incredintat nu doar unor persoane, nu doar unei generatii, ci unui neam. Si daca este un neam, inseamna ca sunt mai multe generatii, trecute si viitoare, si toate sunt miruite de Dumnezeu cu aceste comori. Iata de ce responsabilitatea dregatorilor nostri este atat de coplesitoare. Calcand-o in picioare, dansii isi ignora propria spiritualitate, nesocotesc valorile neamului romanesc, iar in acest fel nu-si dau seama ca ating insasi voia lui Dumnezeu.
– La fel ca in toate satele Muntilor Apuseni, la Rosia sunt bogatii si biserici crestine, cimitire, vestigii dacice, romane si medievale. Acolo dureaza o asezare straveche – tipar al lumii romanesti de odinioara, un loc asuprit acum de durerea si jalea celor ce refuza sa-si lase casele si sa plece. De ce e nevoie ca toate acestea sa fie salvate? Ce ne leaga pe noi, romanii, de ele?
– Intre mormintele crestine, galeriile romane, vestigiile trecutului, bogatiile locului si istoria unui popor sunt legaturi indestructibile. In momentul in care ai atacat una din ele, le-ai atacat pe toate. La Rosia Montana sunt semnele celor care au pus bazele unui neam. Acolo e un neam. In momentul in care neamul acesta este privat de zestrea lui, ii ataci fiinta nationala si viitorul. Urmasii nostri nu trebuie sa mai aiba nimica? Ce le dam noi celor care-or veni dupa noi? Ce durabilitate ni se propune acolo? Se inscrie ea in raportul dintre timp si vesnicie? Nu. Credinta populara spune ca, la Judecata din Urma, fiecare om va trebui sa se prezinte in locul unde a trait, in casa si curtea in care si-a dus viata trecatoare pe pamant. Or, daca sunt stramutati pe alte meleaguri, unde se vor prezenta rosienii in fata Domnului? Intr-un iaz de decantare sau intr-un crater cu ape acide? Sa nu uitam: cand ne-am pierdut radacinile, intr-un fel oarecare ne-am pierdut pe noi insine, pentru ca radacinile acelea au conotatii vesnice. Fata de acest proiect minier ne comportam ca un popor invins. Consecintele acestei calamitati istorice se vor rasfrange in viitor intr-un mod inca nebanuit.
– Compania aurifera spune ca va aduce dezvoltare si locuri de munca. Unii dintre tinerii rosieni sustin aceasta perspectiva, netinand seama de valorile care vor fi distruse. Cum vi se pare aceasta logica?
– La drept vorbind, logica aceasta se dovedeste mai mult decat inconsistenta, este vicioasa. Cui dai loc de munca, in ce proportii si care este de fapt finalitatea? Un cuvant exprima totul: profit. Sunt in stare sa ne spuna ca nu lucreaza pentru un profit generos? Si profitul unde se revarsa? In Elvetia. Trebuie sa ai orbul gainilor sa nu vezi acest lucru. Iar daca unii tineri accepta distrugerea de dragul unei asa-zise „vieti mai bune”, inseamna ca sunt legati, poate fara sa stie, de o lucrare de surpare a duhurilor rele. Ei au pierdut radacina spirituala cu pamantul. Nu stiu ca proprietarul acolo este numai Dumnezeu, si nu administratorii vremelnici de azi.
– Sfantul Sinod si-a exprimat pozitia fata de acest proiect, care ar urma sa demoleze biserici si cimitire, cerand autoritatilor sa nu permita dezvoltarea lui. Cum ati primit comunicatul acela de importanta istorica?
– Consider ca Sfantul Sinod a pus degetul pe rana. Daca avea alta atitudine, nu mai era Sfantul Sinod. Dorind sa fie vocea lui Dumnezeu, el a cerut statului sa ia masuri pentru salvarea identitatii nationale, pentru impiedicarea desfiintarii noastre. Proiectul minier ataca frontal aceste valori si este o experienta pe care suntem pusi de pe acuma sa o inregistram. Daca este o experienta, este si primul examen. Daca-l pierdem si vom ramane repetenti, inseamna ca repetentia aceasta ne costa lipsa de durabilitate a actiunilor industriale de acolo. Sa luam seama: insuccesele nu se pierd. Se cumuleaza, se contabilizeaza. Dar nici biruintele. Iar daca biruinta, in Apuseni, va fi de partea celor ce nu cred in valorile noastre, atunci ea va fi sinonima cu pierderea unei parti din tara. Cu o mutilare. Biruinta lor va dovedi un lucru: suntem pamant cucerit, cotropit. In ce priveste daramarea bisericilor, le demoleaza, dar Dumnezeu nu accepta, nu semneaza actul de demolare. Contand pe Dumnezeu, nu se poate sa nu iesim la lumina. Pentru ca, daca noi semnam acolo actul de deces al unui simbol al neamului romanesc, vom suporta consecintele in istorie si-n vesnicie.

„Adevarul Rosiei este un adevar romanesc”

– Parinte profesor, sunteti oare impotriva globalizarii?
– Nu eu sunt impotriva globalizarii, ci globalizarea este impotriva mea. Ea e impotriva mea, ea-mi sterge identitatea. Cum fenomenul integrarii europene nu mai poate fi oprit, trebuie

sa stim ce avem de facut, dupa ce am intrat in lanturi. Sa nu ajungem sa ne blestemam zilele cu vorba aceea din popor: decat sarac, mai bine sa nu ai nimic!
– Vorbiti cu multa elocinta, cu un talent oratoric iesit din comun. De unde va inspirati?
– Din dragostea de adevar. Numai ea ma face sa ma exprim mai involt, mai metaforic. Insa metafora nu-mi place, pentru ca ascunde adevarul. Sunt insa si metafore care descopera adevarul.
– Care ar fi metafora potrivita pentru proiectul de la Rosia Montana?
– Metafora care se potriveste la Rosia Montana este cea care defineste zaharina: minte-ma, dar spune-mi vorbe dulci! Oare nu acest lucru se intampla acolo de cativa ani? Nu ascund aceia adevarul, in dosul unor vorbe frumoase si al unor promisiuni siropoase? Datoria noastra este sa-l aducem, din nou, in lumina. Adevarul Rosiei este un adevar romanesc. Rosia Montana traieste in Romania, iar Romania traieste si in mine! Ati inteles? Eu sunt si Rosia Montana si Sighisoara care se salveaza de Dracula Park. Noi suntem cei ce poarta in sine paradisul etnic romanesc. Mie, popor roman, Rosia Montana mi-a fost data ca dar de nunta! Iar aceasta nunta a avut loc in etnogeneza, in veacurile formarii romanitatii in Dacia. La botez, L-am primit pe Hristos, iar la nunta, am primit comorile muntilor si campiilor de la Cel de Sus. Aici ne-a randuit Dumnezeu sa fim, aici ne-a tinut radacinile, chiar si cand ne-am retras din fata navalitorilor. Cum nu m-ar interesa un pamant, un pamant care ne-a fost lasat mostenire pentru fiii fiilor nostri? De aceea, pentru el trebuie sa ne rugam si la ingerii Domnului. S-au identificat in Carpati 12 terase agro-montane pe care, dupa Retragerea Aureliana (274 d. Hr. – n. red.), stramosii nostri cultivau grau, pentru a duce la biserica prescure pentru Iisus si mirida (hrana) pentru ingeri. Acest grau era pazit chiar de ingeri, fiind un miracol ca putea sa rodeasca in varf de munte. Rosia Montana e din acea vreme, in care ingerii Domnului pazeau muntele. Lor trebuie sa ne rugam, sa ne salveze muntii si bisericile si cimitirele de acolo.
– V-as ruga, parinte profesor, sa le adresati un cuvant celor ce traiesc la Rosia Montana si refuza sa accepte bani, oricat ar fi de multi, in schimbul parasirii satului…
– Cuvantul nu este de pe pamant. Nici nu poate fi de pe pamant. El nu poate fi decat din ceruri. Ceea ce inseamna ca oamenii aceia sunt inspirati de Sus. Ei sunt buni de pusi in icoana, rezistenta lor are ceva sfant in ea. Ei sunt de partea lui Hristos. Trebuie sa stie ca tara e cu ei. Iar ca sa le aratam acest lucru, ii indemn pe toti cititorii revistei dvs., care nu are astampar cu aceasta tema nationala, sa mearga la Rosia Montana, sa-i viziteze in aceasta vara. Sa nu uite ca, daca ar renunta la gandul bun, ei ar renunta la Dumnezeul parintilor lor, pentru ca, odata cu botezul intru Hristos, acelora li s-a oferit in dar si paradisul etnic romanesc, care sunt Muntii Carpati.

Ion Longin Popescu

Veşnica pomenire!

Posted in Atitudini, Meditatii with tags , , , , , , , on Februarie 9, 2012 by Ionut Margin

Pentru Părintele Ilie nu pot să spun decât: „Fericită este calea pe care mergi astăzi suflete, că ţi-a gătit ţie Domnul loc de odihnă!”

Pentru familia sfinţiei sale şi pentru apropiaţi cuvânt de mângâiere le spun doar Hristos a Înviat!

Sfântul Nectarie de Eghina

Posted in Atitudini, Sfintii lui Dumnezeu with tags , , , , on Noiembrie 9, 2011 by Ionut Margin

*Articol apărut în cotidianul Magazin Sălăjean la 09.11.2011

Unul dintre cei mai iubiţi şi mai celebrii sfinţi contemporani, care mişcă sufletele credincioşilor este Sfântul Ierarh Nectarie, ce este celebrat în fiecare an la data de 9 Noiembrie. Pomenirii lui vor fi închinate rândurile ce urmează pentru amintirea celor ce îl cunosc şi pentru cunoştinţa celor ce nu au auzit de el până acum.

Pentru al descrie pe Sfântul Ierarh Nectarie nu voi povesti toată viaţa lui, ci voi puncta câteva momente relevante pentru calităţile şi sensibilitatea lui, care se doresc în cele din urmă un îndemn la a-i urma pilda vieţii, pentru că dacă el a fost capabil de empatie, dragoste şi credinţă, şi noi la rândul nostru putem face la fel.

Copilul care i-a scris o scrisoare lui Iisus Hristos

            Născut la 1 Octombrie 1846 micuţul Anastasie, pentru că aşa se chema din botez avea să fie ocrotit de Maica Domnului a cărei Acoperământ este prăznuit în această zi. După ce începe primii ani de educaţie în casa părinţilor săi, va fi trimis de aceştia pentru continuarea studiilor la Constantinopol unde lucra pentru a se întreţine într-un magazin şi va fi încercat de mari lipsuri. În timpul unei ierni un bun domn Temistocle la întâmpinat în timp ce tânărul Anastasie ducea corespondenţa şi pentru că l-a văzut dezbrăcat s-a oferit să ducă el scrisorile la poştă. Pe drum observă că printre scrisorile adresate diferitelor persoane stă şi una pe care era scris citeţ şi ordonat destinatarul: Domnului nostru Iisus Hristos cu adresa: Sus în cer. Evident că a fost intrigat de conţinut. A citit-o:

„Hristoase al meu,

Hainele mi s-au rupt, pantofii mi s-au stricat şi mi-e frig. Din ce-mi dă stăpânul nu-mi ajunge nici de mâncare. N-am reuşit să trimit aproape nimic mamei mele, care este săracă. Ce să mă fac acum? Cum ies eu din iarnă, Doamne? Ajută-mă! Mă închin Ţie!

Robul Tău,
Anastasie“

Domnul Temistocle a făcut atunci o minunată faptă trimiţîndu-i copilului Anastasie din partea Domnului Iisus Hristos hăinuţe şi pantofi, îmbrăcându-l astfel cu credinţă, râvnă şi sfinţenie în Dumnezeu cel care i-a ascultat rugăciunea.

Mai departe viaţa la dus la douăzeci de ani în oastea lui Hristos primind la călugărie numele de Lazăr, iar mai apoi când a luat schima cea mare (schimnicia) a primit numele de Nectarie cu care îl pomenim noi azi. După ce şi-a terminat şi studiile universitare a fost dus la Alexandria în Egipt unde a fost hirotonit preot apoi Mitropolit al Pentapolisului în Libia. Bârfa, invidia şi răutatea unor slujitori alexandrini vor face ca abia după un an să fie scos din demnitatea mitropolitană şi să devină pribeag prin Grecia. La Atena va fi numit director la celebrul seminar particular Rizarios.

Directorul care ştergea pe jos

            Smerenia şi dragostea lui a schimbat sufletele tinerilor băieţi din seminarul atenian. Au fost surprinşi să găsească o inimă în care se ascundea dragostea lui Hristos. Generaţiile care l-au cunoscut ca şi îndrumător s-au considerat binecuvântate dăruind bisericii unii dintre cei mai celebrii slujitori. Pilduitoare este atitudinea lui când doi băieţi ce s-au bătut au fost aduşi în faţa lui pentru a fi pedepsiţi, iar el a spus: Vai, eu sunt de vină, nu am dat o pildă de viaţă destul de bună pentru ca aceşti copii să nu facă aşa ceva! Vă rog să nu îmi mai aduceţi de mâncare trei zile! Această atitudine a schimbat realmente sufletele tinere, care nu îndrăzneau să mai greşească cumva.

            Se spune că Sfântul a fost văzut dimineaţa înainte de răsăritul soarelui spălând şcoala pe jos şi toaletele. Iar aceasta a făcut-o pentru ca omul de servici să nu îşi piardă slujba pentru că era bolnav şi nu putea veni la servici. Ştiind că are copii mici şi că el era sursa de venit din casă, pentru ca acei copii să nu rămână fără de mâncare şi dezbrăcaţi a făcut tainic acest lucru, în aşa fel ca lipsa omului de servicu să nu fie simţită. De aceea cei cu probleme la servici şi cei care nu au un loc de muncă se roagă sfântului să le ajute.

Sfântul tămăduitor de cancer

            Între 1904 şi 1907 Sfântul Nectarie ridică o mănăstire de maici în insula Eghina, unde se retrage şi îndrumă duhovniceşte obştea până la trecerea la cele veşnice în anul 1920 la data de 8 noiembrie. Anii de la Eghina nu au fost uşori, deoarece dincolo de lipsuri nu l-au părăsit ura confraţilor săi din care de fiecare dată, oricât de josnică ar fi fost Bunul Dumnezeu îl scotea cu cinstea nepătată. Oamenii de rând îl iubeau necondiţionat cu atât mai mult cu cât se tămăduiau prin rugăciunile lui, sau aducea ploaia când insula era sub secetă, tot prin rugăciune. Şi-a cunoscut sfârşitul dinainte, şi după ce a fost ţinut la pat aproape două luni a trecut la Domnul. Dar cum viaţa sfinţilor e mai vie şi mai palpitantă după moarte, aghiografia lui continuă până astăzi prin minunile ce le-a făcut. Mai întâi de toate trupul nu i-a putrezit timp de douăzeci de ani de la aflarea moaştelor sale. Abia în 1953 s-au descompus dar oasele lui dăruiau mireasmă şi multe vindecări. De aceea Biserica Greciei l-a trecut în rândul Sfinţilor în anul 1961. Cele mai multe minuni relatate în cărţi ce se tipăresc an de an vorbesc despre tămăduiri miraculoase ale cancerului. Voi aminti aici doar tămăduirea extraordinară consemnată de un părinte grec cu numele tot de Nectarie care a ridicat o biserică în cinstea Sfântului. Era bolnav de cancer la gât şi după mai multe încercări de a fi operat a reuşit să fie primit de o echipă de medici londonezi care erau într-un schimb de experienţă la Atena. Era bucuros că va fi operat dar era şi foarte slăbit şi se ruga sfântului să îi ajute. În ajunul operaţiei a început să verse ceva negru, pentru ca dimineaţa medici să constate cu surprindere tămăduirea sa miraculoasă.

Cum să spun altfel adevărul?

Posted in Atitudini, Jurnal, Meditatii on Septembrie 17, 2011 by Ionut Margin

Ajută-mi Doamne, să îmi port crucea!

Nu avem voie să uităm!

Posted in Atitudini, Documentare video, Istorie, Meditatii with tags , , , , , , , , , , , , on Septembrie 6, 2011 by Ionut Margin

       Auzind tot mai des de Ţinutul Secuiesc, de monede noi, de exarcerbări naţionaliste maghiare, mă gândesc cât de posibilă poate fi o repetare a atrocităţilor prin care românii Transilvăneni au trecut nu demult, încât să şi uităm. Vă propun atenţiei dumneavoastră un documentar de 30 de minute, şi câteva date istorice. Menţionez respectul pe care îl port poporului şi culturii maghiare, cu speranţa că marea majoritate a acestei naţii dezaprobă actele de intoleranţă şi de cruzime pe care conaţionalii lor le-au săvârşit… şi sper că nu vor mai permite asemenea atrocităţi. În acest sens cred că trebuie să aducem în atenţia opiniei publice cruda realitate, pentru ca nu cumva nepăsarea să nască asemenea monstruozităţi. Cât va dura de la spânzurarea unei păpuşi cu chipul lui Avram Iancu pâna la cea a unui urmaş al său? Eu sper că cel puţin o veşnicie!

dacă doriţi accesaţi şi:

http://vimeo.com/16275866

Masacrele împotriva populaţiei româneşti din toamna anului 1940

La cinci zile după Dictatul de la Viena, pe data de 5 septembrie 1940 ora 7.00, prima unitate maghiară trece frontiera pe la Sighetul Marmaţiei. Două armate ungare intră pe teritoriul Ardealului anexat:

  • Armata I – cu un efectiv de 208000 militari, care a operat în partea de nord-est a Transilvaniei
  • Armata a II-a – cu un efectiv de 102000 militari, care a operat în zona Oradea-Cluj.

În prima zi principalele oraşe ocupate au fost Carei, Satu Mare, Sighetul Marmaţiei şi Ocna Şugatag. S-au stabilit 9 etape de înaintare, fiecare a câte 40-80 km. Ultimele localităţi luate în stăpânire la data de 13 septembrie 1940 au fost Sfântu Gheorghe şi Târgu Secuiesc.[3] Înaintarea trupelor maghiare s-a produs în condiţii paşnice, neexistând decât câteva incidente răzleţe cu ostaşii români aflaţi în retragere pe teritoriul Transilvaniei „de sud”. Armata horthystă a fost întâmpinată cu bucurie de către numeroşi localnici unguri, păstrându-se până astăzi imagini cu trupele maghiare defilând prin principalele oraşe ale Ardealului cedat. [4]

La numai 3 zile de la intrarea armatei ungare de ocupaţie pe teritoriul românesc´, a început seria masacrelor împotriva populaţiei civile româneşti. Acestea au avut o intensitate crescută în primele două săptămâni de la anexarea Transilvaniei de Nord. Astfel, în doar 11 zile, trupe ungureşti au ucis aproximativ 1.000 de români. Cel mai afectat de ucideri a fost judeţul Sălaj, unde au fost masacraţi 477 de români.[5]

Nuşfalău, 8 septembrie 1940

Nuşfalău este o comună din judeţul Sălaj, aflată la 39 km de oraşul Zalău. După ce la 7 septembrie 1940, armata ungară intră în Şimleul Silvaniei, iar o zi mai târziu ocupă Zalăul, în comună are loc un nou masacru împotriva civililor etnici români. Victime au fost 11 oameni, două femei şi 9 bărbaţi din satul bihorean Almaşu Mare, care se aflau în trecere spre casă în Nuşfalău.

Faptele au fost stabilite de către Tribunalul Poporului din Cluj, prin Hotărârea nr. 1, sentinţa publică din 13 martie 1946. În dimineaţa zilei de 8 septembrie 1940, la ieşirea din Nuşfalău, oamenii au fost opriţi din drum de localnicul etnic maghiar Szinkovitz Zoltan din comună şi de un soldat ungur care-l însoţea. Din sentinţa judecătorească reiese că aceşti doi maghiari au readus victimele în centrul satului, le-au percheziţionat, fără a găsi nimic comprominţător contra lor, şi-au însuşit obiectele personale, i-au bătut în mod sistematic şi i-au împus cu baionetele, după care cele două femei au fost lăsate în libertate. Cei 9 bărbaţi au fost urcaţi într-o căruţă militară, care a fost îndreptată spre comuna Zăuan până la o distanţă de aproximativ 500 de metri de această ultimă comună, unde românii au fost ucişi prin străpungerea cu baioneta în inimă. Concomitent, alţi doi localnici etnici maghiari, din proprie iniţiativă, le-au prins pe cele două femei lăsate libere, ducându-le la locul masacrului unde au împărtăşit aceeaşi soartă ca şi cei 9 bărbaţi.[6]

Toate cadavrele au fost înmormântate sumar şi acoperite numai cu frunze, iar îngroparea lor în cimitirul satului Nuşfalău a avut loc numai peste câteva zile, la stăruinţa locuitorilor, după ce cadavrele începuseră să se descompună. Numele etnicilor maghiari este cunoscut şi ei au fost pedepsiţi de către Tribunalul Poporului din Cluj, pe când militarii făptaşi unguri au rămas neidentificaţi.

Treznea, 9 septembrie 1940

Pentru detalii, vezi: Masacrul din Treznea.

Monumentul din centrul comunei dedicat victimelor horthyste din Treznea

Printre cele mai mari tragedii împotriva românilor săvârşite de către armata horthystă în înaintarea sa pe teritoriul Ardealului anexat se înscrie şi masacrul de la Treznea, comună aflată în judeţul Sălaj, la 15 km de oraşul Zalău. Trupe maghiare aparţinând batalionul 22 Grăniceri Debreţin aflat sub comanda locotenentului Akosi au intrat la data de 9 septembrie în localitate. Primele victime au fost copiii aflaţi cu vitele la păscut, cadavrele lor fiind descoperite ulterior pe izlazul comunal. După ocuparea satului, unităţile maghiare au dezlănţuit măcelul. Români şi evrei au fost masacraţi cu focuri de mitraliere, străpunşi cu săbiile şi baionetele, iar casele atacate cu grenade şi incendiate. În urma acestor incidente au murit 93 de persoane, dintre care 87 de români şi 6 evrei.[7]

Versiunea oficială dată la Budapesta a fost aceea că trupele maghiare care au intrat în comuna Treznea au fost atacate cu focuri de armă de fiica preotului din localitate şi de către alţi localnici, varianta fiind una falsă deoarece există dovezi prin care se demonstrează că masacrul a fost unul premeditat, armata horthystă abătându-se din marşul său pentru a-i ataca pe românii din sat. Versiunea maghiară este infirmată chiar de către un general ungur, care a intervenit în ultimul moment, diminuând dimensiunea dezastrului şi mustrându-l pe locotenentul Akosi, declarând textual:[8]

„Cum aceşti moşnegi, aceste femei şi aceşti copii din braţele mamelor au putut ataca armata? Trebuie să vă fie ruşine pentru cele ce aţi făcut. Aceasta este o ruşine care va rămâne înscrisă pe obrazul armatei maghiare.”

În fiecare an pe 9 septembrie sătenii din Treznea comemorează victimele acestui masacru la monumentul din localitate dedicat acestora.

Ip, 13/14 septembrie 1940

Pentru detalii, vezi: Masacrul din Ip.

Monumentul din Ip ridicat în memoria românilor ucişi de armata maghiară

Cea mai mare şi mai îngrozitoare atrocitate comisă de armata ungară în complicitate cu etnicii maghiari locali, unde au căzut cele mai numeroase victime nevinovate -157 de morţi[5]– cu ocazia ocupării Ardealului, este cea de la Ip, localitate din judeţul Sălaj, aflată la 45 km de oraşul Zalău. Modul în care s-a desfăşurat acest masacru a fost stabilit de către instanţa Tribunalului Poporului din Cluj la 13 martie 1946.

Sub pretextul răzbunării celor doi militari unguri morţi într-o explozie în comuna Ip la 7 septembrie 1940, cu ocazia trecerii trupelor prin localitate, locotenentul Vasvári Zoltán din armata horthystă părăseşte în ziua de 13 septembrie 1940 localitatea Nuşfalău unde se afla cantonat, îndreptându-se cu compania sa spre comuna Ip. Motivarea uciderii celor 157 de localnici este şi de această dată una fictivă, deoarece explozia s-a produs din cauza unui defect de ambalaj al muniţiei, dovadă fiind faptul că cei patru români arestaţi au fost eliberaţi după aproximativ o lună.

În noaptea de 13 spre 14 septembrie, în jurul orei 11 noaptea, locotenentul Vasvári Zoltán ajunge în comuna Ip. Imediat, împreună cu câţiva etnici maghiari încep să vâneze casele românilor. Aceştia erau treziţi din somn şi apoi ucişi cu cruzime. Localnicii unguri erau în special folosiţi pentru a indica gospodăriile româneşti. A doua zi dimineaţa, din ordinul locotenentului, mai mulţi localnici au fost puşi să sape o groapă în cimitiriul satului, iar alţi săteni au fost scoşi cu căruţele şi au mers din casă în casă pentru a ridica şi transporta cadavrele la cimitir.

În fiecare an pe 14 septembrie sătenii din Ip comemorează victimele acestui masacru la monumentul din localitate dedicat acestora.

Cerişa, 15 septembrie 1940

Fără a mai exista şi în acest caz vreun motiv de represalii, o companie de militari unguri neidentificaţi, conduşi de doi ofiţeri, au intrat, în dimineaţa zilei de 15 septembrie, în satul Cerişa, judeţul Sălaj. Date despre masacru aflăm din aceeaşi sentinţă a Tribunalului Poporului din Cluj. Aceşti soldaţi adună din localitate 64 de români, pe care îi duc pe dealul de lângă comună. În timpul strângerii sătenilor, aceiaşi militari împuşcă 7 oameni. Ajungând la locul amintit, unul dintre ofiţeri a ordonat evreilor să iasă în faţă şi astfel au ieşit 5 persoane, care au fost îndrumate, sub pază, pe celălalt versant al dealului. Apoi celor 59 de români rămăşi li s-a poruncit să fugă pe deal în jos, ceea ce ardelenii au executat, iar soldaţii, la ordinul ofiţerului, au deschis focul după ei. Norocul celor proscrişi în acest fel la moarte a fost că au reuşit să se ascundă la timp prin râpele şi cutele de teren ale dealului, astfel că numai un anume Herţa Gavril din comuna Cosniciul de Jos a fost lovit mortal.

Concomitent cu această teribilă operaţiune, pe celălalt versant s-a procedat în acelaşi fel şi cu cei 5 evrei, 4 dintre ei fiind împuşcaţi.[6]

Marca, 15-16 septembrie 1940

În dimineaţa zilei următoare masacrelor de la Ip, o companie de honvezi ce făcea parte din unitatea cantonată la Şimleul Silvaniei şi-a făcut apariţia în comuna Marca, din judeţul Sălaj aflată la 55km de oraşul Zalău. Această companie a fost însoţită şi de civili din Ip, dintre care unii erau îmbrăcaţi în haine militare, pentru a nu fi recunoscuţi. În ziua de 15 şi 16 septembrie 1940 aceşti militari, sub conducerea lui Ösz Arpad drept călăuza şi a lui Incze Ştefan, ambii din comuna Ip, au împuşcat pe câmp şi în curţile locuitorilor doi evrei, 3 slovaci şi 6 români. În documentele maghiare, motivul uciderii celor 11 persoane a fost retorsiunea militară. Pretextul nu este nici aici unul valid, deoarece în această comună nu numai că nu aveau nimic de reprimat din cauză că nu li se întâmplase nimic, dar nici măcar nu trecuseră trupele maghiare prin Marca.[9]

Breţcu, 16 septembrie 1940

La 12 septembrie 1940, Boldea Niculae din comuna Breţcu, judeţul Covasna, şi fiul său mai mare cu acelaşi nume, au fost închişi la Primăria localităţii, pe motivul că tatăl s-a plâns că fiul a fost bătut de către un localnic maghiar. Armata ungară intră în comună la 13 septembrie, iar căpitanul care comanda acea unitate a dispus ţinerea în continuare a românilor în arest. În noaptea de 13 spre 14 septembrie 1940 au fost devastate casele la aproximativ 20-30 de români de către oamenii din sat şi soldaţi. La 14 septembrie este întemniţat şi fiul cel mai mic al lui Boldea, în vârstă de 14 ani.

La 16 septembrie 1940, mai mulţi soldaţi maghiari merg la casa familiei Boldea, sub pretextul de a lua haine şi alimente necesare pentru expulzarea bărbaţilor în România. După ce au luat cele trebuincioase, militarii s-au întors la primărie, unde au dispus ca victimele să fie urcate într-un camion, ce a pornit mai apoi spre graniţa. Militarii s-au oprit însă pe vârful Măgheruş, unde Boldea şi fiii săi au fost împuşcaţi şi apoi îngropaţi.[9]

Mureşenii de Câmpie, 20 septembrie 1940

Tragedia familiei preotului român Andrei Bujor din satul clujean Mureşenii de Câmpie şi a altor locuitori din comună a avut loc după instaurarea oficială în Transilvania ocupată a administraţiei militare ungare. În localitate erau cantonaţi soldaţi ai armatei maghiare, conduşi de locotenentul Csordás Gergely, din Regimentul 19 honvezi din Nyiregyhaza.[10]

Modul în care s-a desfăşurat această atrocitate a fost stabilit de aceeaşi instanţă clujeană, Tribunalul Poporului, la 13 martie 1946. În casa preotului român, ce era căsătorit şi avea 3 copii, erau cantonaţi mai mulţi soldaţi unguri. Fiind deranjat de agresivitatea militarilor, părintele pleacă la Cluj pentru a solicita intervenţia comandamentului militar, însă se întoarce în seara zilei de 20 septembrie, fără a obţine nimic. Locotenentul Csordás Gergely trimite imediat o patrulă de 12 soldaţi înarmaţi în casa preotului Bujor cu ordinul precis de a-l extermina împreună cu toată familia, precum şi cu cei arestaţi în aceeaşi după amiază: cantorul Gurzău Ioan şi soţia lui Valeria, învăţătorul Petrea Gheorghe împreună cu soţia Natalia, fiica Rodica în vârstă de 5 ani şi soacra Ana Miron. Soldaţii trimişi se conformează ordinului primit şi îi împuşcă pe toţi cei prezenţi în casa parohială şi anume pe membrii familiei Bujor prin camerele de culcare, iar pe ceilalţi prin curte. Aceeaşi soartă a împărtăşit-o şi servitoarea preotului, unguroaica Juhasz Sarolta. Toate victimele, în număr de 11, au fost îngropate în aceeaşi noapte în curtea casei. S-a dovedit apoi în faţa instanţei clujene că masacrul a fost comis la îndemnul contelui Wass Albert, care îl ura pe părintele Bujor din cauza unui teren de vânătoare şi pentru că vedea în dânsul un mare român.

Cronologia altor masacre

  • 7 septembrie 1940, în satul bihorean Mihai Bravu începe seria atrocităţilor împotriva etnicilor români. Până pe 7 septembrie 1940 judeţul Bihor este ocupat în totalitate de către armata maghiară. În acest context are loc şi tragedia din localitatea menţionată când 22 de ţărani români, printre care şi doi copii, sunt adunaţi pe câmp şi împuşcaţi de soldaţi unguri.[5]
  • 8 septembrie 1940, în satul Ciumărna din judeţul Sălaj trupele ungare au ucis 11 persoane, în înaintarea lor spre centrul Ardealului.[7]
  • 9 septembrie 1940, Zalău soldaţi maghiari rămaşi neidentificaţi au intrat în casele românilor Vicaş Grigore şi Prunea Gheorghe. omorând prin împuşcare pe Vicaş Grigore împreună cu soţia şi fratele său, precum şi pe soţia lui Prunea Gheorghe, însărcinată în ultima lună. În colţul casei lui Vicaş, tot aceşti soldaţi au mai ucis un ţăran din comuna Treznea, cu numele Pop Nicolae, care venise cu lapte la Zalău. Numărul victimelor ucise a fost 27.[11]
  • 10 septembrie 1940, Huedin trupele maghiare de ocupaţie în marşul lor spre Cluj-Napoca au maltratat şi ucis pe protopopul ortodox Aurel Munteanu şi pe poliţistul Gheorghe Nicula.[6]
  • 13/14 septembrie 1940, în comunele Belin şi Zăbala din judeţul Trei Scaune interbelic, astazi Covasna, trupele maghiare sosite in aceste localităţi au atacat şi vandalizat casele românilor, oamenii fiind bătuţi şi maltrataţi în speranţa determinării lor să treacă frontiera în România. Mai multe familii şi-au părăsit caminele plecând în Regat, iar alţii au fost expulzaţi de către autorităţile ungare, proprietăţile lor fiind confiscate.[12]
  • 16 septembrie 1940, honvezi maghiari, rămaşi neidentificaţi, au ucis cu focuri de armă în comuna Halmăşd, judeţul Sălaj, 3 locuitori români, iar în dimineaţa zilei de 17 septembrie 1940 au fost împuşcaţi 7 membrii ai familiei Maticec, inclusiv un băiat de numai 5 luni. Toate aceste fapte au fost cuprinse în sentinţa din 13 martie 1946 a Tribunalului Cluj.
  • 16/17 septembrie 1940, în comuna bihoreană Sântion, familia ţăranului Tipănuţ Gheorghe a fost maltratată de câţiva soldaţi maghiari. Soţia acestuia a fost lovită cu revorvelul şi cu picioarele, iar Tipănuţ împreună cu cei doi fii ai săi au fost împuşcaţi. Dintre cei 3 bărbaţi doar fiul cel mai mic a scăpat cu viaţă.[13]
  • 16 septembrie 1940, în satul Cosniciu de Sus, judeţul Sălaj, un grup de soldaţi horthyşti au scos din caselor lor pe mai mulţi români, dintre care 11 au fost omorâţi. Pe 18 septembrie 1940 un alt grup de militari au prins şi împuşcat pe locuitorul Costelaş Dumitru. În tot timpul masacrelor, soldaţii erau însoţiţi de civili din comunele vecine, rămaşi neidentificaţi, care indicau casele românilor.[13]
  • 18 septembrie 1940, în comuna Camăr, din judeţul Sălaj, 4 români sunt ucişi în pădurea Zăuan, după ce mai înainte au fost schingiuţi şi mutilaţi.[13]
  • circa 18-21 septembrie 1940, în comuna clujeană Aghireş un nou român a fost ucis şi maltratat. În toamna anului 1940, Kovacs Iosif în calitate de primar al localităţii a desfăşurat o activitate ostilă contra populaţiei româneşti şi evreieşti, pe care o denunţa comandantului militar, întocmind liste cu cei ce trebuiau maltrataţi. Astfel, săteanul Gheorghe Boc a fost ridicat de acasă în seara zilei de 18 septembrie 1940 de către o patrulă horthystă, fiind supus timp de câteva zile unor groaznice schingiuiri. Mai apoi a fost silit să-şi sape singur groapa, fiind împuşcat iar corpul tăiat cu săbii. Este ulterior îngropat la marginea unui rău, unde cadavrul a fost descoperit întâmplător, la scurt timp după asasinarea victimei.[14]
  • 22 septembrie 1940, în satul Sucutard, din judeţul Cluj, alţi 2 români şi evrei sunt ucişi. La îndemnul familiei de grofi unguri Wass din localitate sunt arestaţi cetăţenii Moldovan Iosif şi Câţ Ioan, care în anul 1938 au pornit un proces penal împotriva contelui Wass Albert pentru leziuni corporale. Surorile Mihaly Estera şi Rozalia au fost şi ele reţinute, bănuite de Wass pentru activitate comunistă şi denunţătoare la autorităţile româneşti faţă de acesta. În ziua de 22 septembrie 1940, cei 4 arestaţi au fost duşi sub pază militară în comuna Ţaga, unde a doua zi dimineaţa au fost împuşcaţi şi aruncaţi în groapa comună.[10]
  • octombrie 1943, în comuna Suciu de Sus, judeţul Someş interbelic, astăzi judeţul Maramureş, doi români sunt împuşcaţi, în timp ce încercau să se ascundă de militarii maghiari.[15]

(Informaţiile au fost preluate de la adresa: http://ro.wikipedia.org/wiki/Masacre_%C3%AEn_Transilvania_de_Nord,_1940-1944)

Eminescu şi Catedrala Mântuirii Neamului

Posted in Atitudini, Ştiaţi că... on August 23, 2011 by Ionut Margin

„Eminescu dorea o catedrală a mântuirii neamului“ – interviu cu academician Tudor Nedelcea

Poet nepereche, prozator, eseist, gazetar, economist, cronicar. Iată doar câteva dintre atributele care ar putea caracteriza monumentala personalitate a lui Mihai Eminescu. De numele lui se leagă primul dicţionar de economie politică din ţară, ba chiar şi ideea construirii Catedralei Mântuirii Neamului. Despre dragostea sa pentru Biserică, despre preocupările sale gazetăreşti, uneori cu reverberaţii religioase, sau despre latura sa pragmatică ne-a vorbit prof. acad. dr. Tudor Nedelcea, cercetător ştiinţific la Institutul de Cercetări Socioumane „C.S. Nicolescu Plopşor“ (Craiova) – Academia Română şi pasionat de opera eminesciană.

Domnule academician, cum aţi putea descrie implicarea lui Eminescu în viaţa Bisericii din perioada în care trăit?

Am fost plăcut surprins să constat că Eminescu dorea o catedrală a mântuirii neamului. Aceşti termeni îi foloseşte Eminescu încă din 1881, atunci când la Bucureşti era o dezbatere între cercurile austro-ungare şi maghiare pentru reînfiinţarea unei mitropolii catolice la Bucureşti, având în vedere religia regelui nostru, religia catolică. Ei bine, primul din România care a luat atitudine împotriva acestei pledoarii nedrepte a fost Mihai Eminescu. El a fost acela care s-a contrapus acestui demers, publicând în ziarul „Timpul“ şi câte trei articole pe zi prin care arăta parlamentarilor că nu este normal ca într-o ţară ortodoxă să se creeze o catedrală catolică. Asta a atras după sine arestarea şi „îmbolnăvirea“ lui din 1883. El a demonstrat atunci că cel care urma să fie numit în scaunul acestei mitropolii, contele Peoli, era de fapt spion, iar faptul că Vaticanul l-a retras pe acest monsenior a arătat că argumentarea sa era întru totul justificată. De asemenea, Eminescu a spus că regele Carol I trebuia să aleagă între a fi de partea religiei supuşilor săi sau de partea religiei familiei sale. Ei bine, spre onoarea sa, regele Carol nu a aprobat înfiinţarea acestei catedrale. În această situaţie, Eminescu a venit cu ideea înfiinţării unei catedrale a mântuirii neamului. Această idee era mai veche, fiind exprimată în ziarul „Timpul“, însă nu cu aceşti termeni. Se pare că el, aflându-se în redacţia ziarului, a văzut dorobanţii care se întorceau de pe câmpul de luptă din Bulgaria, unde s-a purtat Războiul de Neatârnare, unii fără un picior, alţii zdrenţuiţi, şi atunci a afirmat că pentru aceşti nenorociţi, dar şi pentru cei care au căzut pe câmpul de luptă, avem datoria, noi toţi, să ridicăm o catedrală a mântuirii neamului, pentru a înlocui aceste jertfe de vieţi omeneşti. Acestea erau scrise într-un articol, dar termenul propriu-zis a apărut abia în 1881.

Lucru interesant este că, la aceste propuneri, Eminescu venea şi cu soluţii practice. Era un pragmatic… ce nu s-a văzut! Ei bine, pentru catedrala mântuirii neamului, Eminescu a spus că fondurile trebuie luate de la Loteria Naţională şi demonstra cu cifre statistice (este ştiut faptul că a fost pentru o scurtă perioadă profesor de statistică la universitate) că se poate lua o sumă oarecare pentru împlinirea acestui vis care, din păcate, nu s-a putut încă concretiza. Măreţul proiect a fost dezvoltat de patriarhul Miron Cristea, de patriarhul Teoctist şi, astăzi, de Preafericitul Patriarh Daniel. Acest text despre catedrala mântuirii neamului l-am găsit cu totul întâmplător.

Alături de ideea aceasta a catedralei mântuirii, Eminescu a mai susţinut că Biserica noastră strămoşească este o Biserică naţională, lucru pe care l-a şi demonstrat. Sunt foarte multe idei în ceea ce priveşte opinia lui despre Biserică şi despre Mântuitorul Hristos, are chiar un articol superb publicat în ziarul „Timpul“ la data de 12 aprilie 1881, în care vorbeşte despre viaţa Mântuitorul şi despre Învierea Sa, amintind totodată că singura modalitate de guvernare care ar putea fi în stare să aducă roade bune este cea creştină.

„Eminescu este creatorul sociologiei pozitivist-europene“

Ce ne puteţi spune despre partea operei sale care este mai puţin accesibilă şi cunoscută cititorului de rând?

Noi l-am perceput în manualele şcolare, şi chiar eu la facultate, ca filolog, doar ca mare poet, oarecum şi prozator, dramaturg, dar ceea ce mi se pare fundamental este publicistica lui, este gazetăria lui, care nu era o simplă gazetărie, cum se face în zilele noastre, ci era o adevărată enciclopedie, în care el aduna cunoştinţe din toate domeniile de activitate: din sociologie, din statistică, din economie, din istorie, din arheologie, religie etc. Marele sociolog Ilie Bădescu demonstrează că Eminesu este creatorul sociologiei pozitivist-europene şi ideile sunt preluate şi în domeniul economiei. Faptul că are foarte multe studii de economie în îndreptăţeşte să fie studiat şi la istoria doctrinelor economice. El nu s-a considerat niciodată poet. Atunci când Titu Maiorescu i-a tipărit, pe când el era în spital, un prim volum de poezie, în decembrie 1883, şi a apărut în ianuarie 1884, Eminescu nu a fost de acord cu acest volum afirmând că acestea nu sunt poezii, sunt versuri şi nu sunt încă bine organizate. Vă daţi seama cât de pretenţios era!

În timpul Războiului de Neatârnare, în 1877, Eminescu nu a scris nici o poezie. Nimeni nu a constatat treaba asta, eu însă am observat şi mi-am pus întrebarea: de ce? Am găsit răspunsul atunci când am cercetat cronica pe care a făcut-o unei piese de teatru care avea ca temă Războiul de Neatârnare, unde îl critică foarte dur pe regizor, în ciuda intenţiilor sale bune, afirmând că nu poţi să te joci cu suferinţa unui neam. Prin urmare, el nu a scris nici o poezie pentru că neamul despre care vorbea în aceea cronică era pe atunci în mare cumpănă, iar ţara nu stătea de poezele. În această perioadă, el pregătea pentru tipar un curs de economie politică. Este şi autorul primului dicţionar de economie politică, iar articolele sale erau atât de dure, încât oamenilor politici le era pur şi simplu frică de el. Mergea de multe ori chiar în parlament şi acolo le spunea parlamentarilor adevărul în faţă. Însuşi Titu Maiorescu, mentorul lui într-un fel, a fost atacat tangenţial de Eminescu, pentru faptul că fusese avocat într-un proces al fraţilor evrei Mihăilescu–Varşavski care concesionaseră Căile ferate române în timpul Războiului de Independenţă în favoarea lor. El mergea pe ideea că avocatul poate să apere şi un criminal. Ei bine, Eminescu a afirmat că avocatul trebuie să aibă mai întâi de toate o moralitate. În felul acesta l-a atins şi pe Titu Maiorescu, dar numai în calitate de avocat.

Eminescu şi presa bisericească

Care a fost dimensiunea religioasă a gazetăriei eminesciene?

Eminescu este, categoric, un promotor al presei bisericeşti, dar nu se limita la viaţa bisericească. Aducea în sprijinul acesteia argumente din toate domeniile de activitate. Era o adevărată enciclopedie în care se îmbinau toate pentru a se ajunge la atingerea sopului respectiv. Atunci când a demonstrat drepturile Mitropoliei Bucovinei asupra pădurilor şi a altor teritorii, el a venit cu argumente şi cu informaţii luate din statistici, din arhivele şi din comentariile străinilor. Era în permanent la zi cu tot ce se publica în Europa, mai ales despre România.

„El a fost cel care a dat definiţia economiei politice“

Care ar fi sintagma prin care l-aţi putea caracteriza cel mai bine, din perspectiva dumneavoastră, pe Mihai Eminescu?

Cred că „Eminescu – salvarea noastră“, pentru că, dacă s-ar studia şi s-ar aplica ideile lui, poate ar fi altă lume. Şi, tot legat de întrebarea aceasta, aş vrea să amintesc despre vizita unui ambasador al Braziliei la Bucureşti, un mare filosof şi om de cultură. A ajuns şi la noi, la Craiova, unde a primit titlul de doctor honoris causa. În discursul său a spus: „Vreau să mul- ţumesc României şi în special domnului Eminescu, datorită căruia Brazilia a avut cea mai mare dezvoltare economică din lume“. În anii â70, într-adevăr, ritmul de dezvoltare economică a Braziliei a uimit lumea. Ambasadorul a şi justificat afirmaţia sa, afirmând că economiştii lor au cunoscut opera lui Mihai Manoilescu care valorificase pragmatismul economic al lui Eminescu. Brazilienii l-au primit pe Eminescu prin Manoilescu şi iată-l recunoscut oficial de ambasadorul Braziliei, care a fost până acum trei-patru ani la Bucureşti. El a fost cel care a dat definiţia economiei politice.

Cum credeţi că receptează generaţiile de astăzi opera lui Eminescu?

Astăzi lectura clasică este concurată de internet, dar, fără doar şi poate, se va întoarce la forma ei iniţială şi bineînţeles la Eminescu. El se redescoperă în orice epocă. În perioada interbelică, de exemplu, a fost folosit şi de comunişti, şi de legionari, parţial însă, pentru că nu era nici de dreapta, nici de stânga. Chiar dacă este pus de către unii profesori universitari pe aceeaşi linie cu alţi scriitori şi poeţi, după mine obişnuiţi şi chiar mediocri, valoarea lui va creşte în timp. Nici nu are nevoie să fie lăudat sau idolatrizat excesiv, trebuie doar să i se citească opera în întregime, în special publicistica. A fost un consens general încă de la moartea lui. La mormântul lui, un ziarist care i-a făcut mult rău cât a fost în viaţă a dat indicaţia: „Doar poetul să fie studiat“. Ei bine, această indicaţie a durat de la 15 iunie 1889, de la moartea lui, până în 1980, atunci când a apărut primul volum din publicistica eminesciană. (interviu realizat de diac. Ioniţă APOSTOLACHE, ‘Ziarul Lumina’, vineri, 15 ianuarie 2010)

sursa

Crezul Ortodox al lui Nicolae Steinhardt

Posted in Atitudini, Meditatii on Iulie 19, 2010 by Ionut Margin

Cred în Sfânta Treime.


Cred într-Unul Domn Iisus Hristos Care neschimbat, din milă şi iubire pentru noi, S-a întrupat spre a ne mângâia, a ne veni în ajutor şi a ne da simţul demnităţii şi nobleţei. Care pentru noi oamenii S-a urcat vitejeşte pe cruce deoarece n-a fost numai bun, blând şi smerit cu inima ci şi mai presus de orice, curajos. Care a mers către moarte nu numai ca un miel dus la junghiere, ci şi ca un leu hotărât să înfrunte chinul. Care n-a vrut să pătimească măreţ şi solemn, ci să fie batjocorit şi ocarât şi să rabde până la capăt agonia cea mai cumplită şi mai înjositoare din câte pot fi. Pentru ca astfel să asume cel mai caracteristic dintre elementele condiţiei omeneşti: suferinţa.


Care pe cei drepţi îi iubeşte şi de cei păcătoşi se îndură, însă celor netemători le poartă o trainică şi nedezminţită afecţiune, fie ei încărcaţi cu grele trecute poveri. Care nu uită că a fost şi El om pe pământ, unde Şi-a primit stigmatele şi a dobândit o silă anume faţă de turnători, funcţionari straşnici şi birocraţie.


Cred în Duhul Sfânt, care suflă unde şi când vrea, spre scandalul şi zăpăceala fariseilor, angeliştilor şi habotnicilor, care, ca şi Tatăl şi Fiul, vrea altceva decât numai forme, filosofie, dovezi istorice şi scripturale. Căruia îi este lehamite de ţapi şi viţei sub orice chip, pricepându-se a-i desluşi şi identifica în formele lor cele mai moderne şi mai neaşteptate. Carele nu grăieşte pilduitor, serafic şi preţios, Carele ne călăuzeşte modest şi sigur, după dreapta socotinţă şi nu apreciază în mod deosebit stilul voit onctuos, mâinile cucernic împreunate şi morala ostentativă.


Credinţa noastră, sunt convins, nu se confundă cu „înalta spiritualitate”, nu urmăreşte o cunoaştere ocultă, o igienă mintală ori constituirea unei prime de asigurare la Judeţul de Apoi şi este străină de unele intransigenţe naive ca de pildă: orice ar fi, eu un mint (pe când monahul îmbunătăţit din Pateric minte pentru a salva, la nevoie, viaţa unui om). Şi nu se potriveşte cu o concepţie pur organizatorică a Bisericii – organizare juridică şi rece şi, până la urmă, inchizitorială: frunţi încruntate şi grumaji ţepeni; după cum nici cu hlizeala prostesc serafică ori neorânduiala şi neastâmpărul. Nu se lasă înfrântă şi convinsă de toate silniciile, durerile, nedreptăţile şi cruzimile lumii; crede în Dumnezeu adversativ: împotriva, în ciuda, în pofida lor, deşi ele, vai, există cu prisosinţă.


Mărturisesc un botez spre iertarea păcatelor şi dezrobirea de sub jugul prejudecăţilor, micimilor şi meschinăriei, spre adoptarea unor reacţii creştineşti în iureşul vieţii de toate zilele, faptelor şi evenimentelor ei.


Nu aştept ca Dumnezeu să ne rezolve treburile noastre lumeşti, a căror înţeleaptă chivernisire ne revine nouă ca fiinţe înzestrate de El cu minte raţională şi o inimă fierbinte. Nu dau treburilor acestora lumeşti mai multă însemnătate decât se cuvine, dar nici nu le dispreţuiesc deoarece ţin de creaţia divină. Iar viaţa, defaimându-i deşărtăciunile, o iau în serios, pentru că într-însa şi printr-însa ni se joacă soarta de veci.
Cred în Biserică şi în Sfintele Taine, mă aştept ca Biserica să nu se amestece unde nu-i sade bine a interveni şi să păstreze cu sfinţenie cele duhovniceşti spre întărirea noastră. Totodată, contradictoriu şi paradoxal, n-o vreau nici oarbă şi nepăsătoare la păsurile credincioşilor şi la complicaţiile existenţei.


Dau puţină importanţă filosofiei, argumentelor istorice, moralismului, estetismului şi erudiţiei, care toate nu-s de o fiinţă cu dreapta credinţă liberă, nemotivată, pascaliană. Nu-mi fac iluzii, i-am citit pe existenţialişti, dar nici nu văd totul numai în negru, ştiu că lumea e neunitară şi surprinzătoare, că totul – în bine ca şi în rău – se poate petrece în cuprinsul ei.


Mă rog fierbinte să fiu cucerit de Domnul Hristos şi slobozit din mrejele părelniciilor şi de frică, să mă port bine cu semenii, să mă învrednicesc de o ţinută nimerită unuia ce poate fi oricând numit prieten al Domnului şi să-mi fie nu numai faptele ci şi gândurile curate şi onorabile.


Cred în minuni (ca şi eroul lui Mircea Eliade în O fotografie veche de 14 ani) şi că Iisus Hristos cu instinct de vânător, se va milui de mine, deşi mă las atât de greu răpus de nesfârşita Lui iubire.


Aştept, mort de spaimă şi plin de nădejde, Judecata de Apoi, ştiu că nu ştiu nimic, n-am nici o dovadă, nici un argument şi nici o îndreptăţire şi singurul lucru pe care-l ştiu este că Domnul e Calea, Adevărul şi Viaţa. Aflat pe Golgota în vremea răstignirii sunt sigur că nu I-aş fi cerut Domnului să coboare de pe cruce spre a crede că e împărat. Ci, odată cu Dostoievski, cred că măcar de-ar fi adevărul altceva decât Hristos, eu tot voi rămâne, orice s-ar întâmpla, cu Hristos.


Muţumesc puterilor cereşti că m-am învrednicit a crede, că mi s-a fâcut această neasemuită onoare şi din tot sufletul rostesc, strigând cu lacrimi ca la Marcu 9, 24: „Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele”.

sursa