Archive for the Istorie Category

Nu avem voie să uităm!

Posted in Atitudini, Documentare video, Istorie, Meditatii with tags , , , , , , , , , , , , on Septembrie 6, 2011 by Ionut Margin

       Auzind tot mai des de Ţinutul Secuiesc, de monede noi, de exarcerbări naţionaliste maghiare, mă gândesc cât de posibilă poate fi o repetare a atrocităţilor prin care românii Transilvăneni au trecut nu demult, încât să şi uităm. Vă propun atenţiei dumneavoastră un documentar de 30 de minute, şi câteva date istorice. Menţionez respectul pe care îl port poporului şi culturii maghiare, cu speranţa că marea majoritate a acestei naţii dezaprobă actele de intoleranţă şi de cruzime pe care conaţionalii lor le-au săvârşit… şi sper că nu vor mai permite asemenea atrocităţi. În acest sens cred că trebuie să aducem în atenţia opiniei publice cruda realitate, pentru ca nu cumva nepăsarea să nască asemenea monstruozităţi. Cât va dura de la spânzurarea unei păpuşi cu chipul lui Avram Iancu pâna la cea a unui urmaş al său? Eu sper că cel puţin o veşnicie!

dacă doriţi accesaţi şi:

http://vimeo.com/16275866

Masacrele împotriva populaţiei româneşti din toamna anului 1940

La cinci zile după Dictatul de la Viena, pe data de 5 septembrie 1940 ora 7.00, prima unitate maghiară trece frontiera pe la Sighetul Marmaţiei. Două armate ungare intră pe teritoriul Ardealului anexat:

  • Armata I – cu un efectiv de 208000 militari, care a operat în partea de nord-est a Transilvaniei
  • Armata a II-a – cu un efectiv de 102000 militari, care a operat în zona Oradea-Cluj.

În prima zi principalele oraşe ocupate au fost Carei, Satu Mare, Sighetul Marmaţiei şi Ocna Şugatag. S-au stabilit 9 etape de înaintare, fiecare a câte 40-80 km. Ultimele localităţi luate în stăpânire la data de 13 septembrie 1940 au fost Sfântu Gheorghe şi Târgu Secuiesc.[3] Înaintarea trupelor maghiare s-a produs în condiţii paşnice, neexistând decât câteva incidente răzleţe cu ostaşii români aflaţi în retragere pe teritoriul Transilvaniei „de sud”. Armata horthystă a fost întâmpinată cu bucurie de către numeroşi localnici unguri, păstrându-se până astăzi imagini cu trupele maghiare defilând prin principalele oraşe ale Ardealului cedat. [4]

La numai 3 zile de la intrarea armatei ungare de ocupaţie pe teritoriul românesc´, a început seria masacrelor împotriva populaţiei civile româneşti. Acestea au avut o intensitate crescută în primele două săptămâni de la anexarea Transilvaniei de Nord. Astfel, în doar 11 zile, trupe ungureşti au ucis aproximativ 1.000 de români. Cel mai afectat de ucideri a fost judeţul Sălaj, unde au fost masacraţi 477 de români.[5]

Nuşfalău, 8 septembrie 1940

Nuşfalău este o comună din judeţul Sălaj, aflată la 39 km de oraşul Zalău. După ce la 7 septembrie 1940, armata ungară intră în Şimleul Silvaniei, iar o zi mai târziu ocupă Zalăul, în comună are loc un nou masacru împotriva civililor etnici români. Victime au fost 11 oameni, două femei şi 9 bărbaţi din satul bihorean Almaşu Mare, care se aflau în trecere spre casă în Nuşfalău.

Faptele au fost stabilite de către Tribunalul Poporului din Cluj, prin Hotărârea nr. 1, sentinţa publică din 13 martie 1946. În dimineaţa zilei de 8 septembrie 1940, la ieşirea din Nuşfalău, oamenii au fost opriţi din drum de localnicul etnic maghiar Szinkovitz Zoltan din comună şi de un soldat ungur care-l însoţea. Din sentinţa judecătorească reiese că aceşti doi maghiari au readus victimele în centrul satului, le-au percheziţionat, fără a găsi nimic comprominţător contra lor, şi-au însuşit obiectele personale, i-au bătut în mod sistematic şi i-au împus cu baionetele, după care cele două femei au fost lăsate în libertate. Cei 9 bărbaţi au fost urcaţi într-o căruţă militară, care a fost îndreptată spre comuna Zăuan până la o distanţă de aproximativ 500 de metri de această ultimă comună, unde românii au fost ucişi prin străpungerea cu baioneta în inimă. Concomitent, alţi doi localnici etnici maghiari, din proprie iniţiativă, le-au prins pe cele două femei lăsate libere, ducându-le la locul masacrului unde au împărtăşit aceeaşi soartă ca şi cei 9 bărbaţi.[6]

Toate cadavrele au fost înmormântate sumar şi acoperite numai cu frunze, iar îngroparea lor în cimitirul satului Nuşfalău a avut loc numai peste câteva zile, la stăruinţa locuitorilor, după ce cadavrele începuseră să se descompună. Numele etnicilor maghiari este cunoscut şi ei au fost pedepsiţi de către Tribunalul Poporului din Cluj, pe când militarii făptaşi unguri au rămas neidentificaţi.

Treznea, 9 septembrie 1940

Pentru detalii, vezi: Masacrul din Treznea.

Monumentul din centrul comunei dedicat victimelor horthyste din Treznea

Printre cele mai mari tragedii împotriva românilor săvârşite de către armata horthystă în înaintarea sa pe teritoriul Ardealului anexat se înscrie şi masacrul de la Treznea, comună aflată în judeţul Sălaj, la 15 km de oraşul Zalău. Trupe maghiare aparţinând batalionul 22 Grăniceri Debreţin aflat sub comanda locotenentului Akosi au intrat la data de 9 septembrie în localitate. Primele victime au fost copiii aflaţi cu vitele la păscut, cadavrele lor fiind descoperite ulterior pe izlazul comunal. După ocuparea satului, unităţile maghiare au dezlănţuit măcelul. Români şi evrei au fost masacraţi cu focuri de mitraliere, străpunşi cu săbiile şi baionetele, iar casele atacate cu grenade şi incendiate. În urma acestor incidente au murit 93 de persoane, dintre care 87 de români şi 6 evrei.[7]

Versiunea oficială dată la Budapesta a fost aceea că trupele maghiare care au intrat în comuna Treznea au fost atacate cu focuri de armă de fiica preotului din localitate şi de către alţi localnici, varianta fiind una falsă deoarece există dovezi prin care se demonstrează că masacrul a fost unul premeditat, armata horthystă abătându-se din marşul său pentru a-i ataca pe românii din sat. Versiunea maghiară este infirmată chiar de către un general ungur, care a intervenit în ultimul moment, diminuând dimensiunea dezastrului şi mustrându-l pe locotenentul Akosi, declarând textual:[8]

„Cum aceşti moşnegi, aceste femei şi aceşti copii din braţele mamelor au putut ataca armata? Trebuie să vă fie ruşine pentru cele ce aţi făcut. Aceasta este o ruşine care va rămâne înscrisă pe obrazul armatei maghiare.”

În fiecare an pe 9 septembrie sătenii din Treznea comemorează victimele acestui masacru la monumentul din localitate dedicat acestora.

Ip, 13/14 septembrie 1940

Pentru detalii, vezi: Masacrul din Ip.

Monumentul din Ip ridicat în memoria românilor ucişi de armata maghiară

Cea mai mare şi mai îngrozitoare atrocitate comisă de armata ungară în complicitate cu etnicii maghiari locali, unde au căzut cele mai numeroase victime nevinovate -157 de morţi[5]– cu ocazia ocupării Ardealului, este cea de la Ip, localitate din judeţul Sălaj, aflată la 45 km de oraşul Zalău. Modul în care s-a desfăşurat acest masacru a fost stabilit de către instanţa Tribunalului Poporului din Cluj la 13 martie 1946.

Sub pretextul răzbunării celor doi militari unguri morţi într-o explozie în comuna Ip la 7 septembrie 1940, cu ocazia trecerii trupelor prin localitate, locotenentul Vasvári Zoltán din armata horthystă părăseşte în ziua de 13 septembrie 1940 localitatea Nuşfalău unde se afla cantonat, îndreptându-se cu compania sa spre comuna Ip. Motivarea uciderii celor 157 de localnici este şi de această dată una fictivă, deoarece explozia s-a produs din cauza unui defect de ambalaj al muniţiei, dovadă fiind faptul că cei patru români arestaţi au fost eliberaţi după aproximativ o lună.

În noaptea de 13 spre 14 septembrie, în jurul orei 11 noaptea, locotenentul Vasvári Zoltán ajunge în comuna Ip. Imediat, împreună cu câţiva etnici maghiari încep să vâneze casele românilor. Aceştia erau treziţi din somn şi apoi ucişi cu cruzime. Localnicii unguri erau în special folosiţi pentru a indica gospodăriile româneşti. A doua zi dimineaţa, din ordinul locotenentului, mai mulţi localnici au fost puşi să sape o groapă în cimitiriul satului, iar alţi săteni au fost scoşi cu căruţele şi au mers din casă în casă pentru a ridica şi transporta cadavrele la cimitir.

În fiecare an pe 14 septembrie sătenii din Ip comemorează victimele acestui masacru la monumentul din localitate dedicat acestora.

Cerişa, 15 septembrie 1940

Fără a mai exista şi în acest caz vreun motiv de represalii, o companie de militari unguri neidentificaţi, conduşi de doi ofiţeri, au intrat, în dimineaţa zilei de 15 septembrie, în satul Cerişa, judeţul Sălaj. Date despre masacru aflăm din aceeaşi sentinţă a Tribunalului Poporului din Cluj. Aceşti soldaţi adună din localitate 64 de români, pe care îi duc pe dealul de lângă comună. În timpul strângerii sătenilor, aceiaşi militari împuşcă 7 oameni. Ajungând la locul amintit, unul dintre ofiţeri a ordonat evreilor să iasă în faţă şi astfel au ieşit 5 persoane, care au fost îndrumate, sub pază, pe celălalt versant al dealului. Apoi celor 59 de români rămăşi li s-a poruncit să fugă pe deal în jos, ceea ce ardelenii au executat, iar soldaţii, la ordinul ofiţerului, au deschis focul după ei. Norocul celor proscrişi în acest fel la moarte a fost că au reuşit să se ascundă la timp prin râpele şi cutele de teren ale dealului, astfel că numai un anume Herţa Gavril din comuna Cosniciul de Jos a fost lovit mortal.

Concomitent cu această teribilă operaţiune, pe celălalt versant s-a procedat în acelaşi fel şi cu cei 5 evrei, 4 dintre ei fiind împuşcaţi.[6]

Marca, 15-16 septembrie 1940

În dimineaţa zilei următoare masacrelor de la Ip, o companie de honvezi ce făcea parte din unitatea cantonată la Şimleul Silvaniei şi-a făcut apariţia în comuna Marca, din judeţul Sălaj aflată la 55km de oraşul Zalău. Această companie a fost însoţită şi de civili din Ip, dintre care unii erau îmbrăcaţi în haine militare, pentru a nu fi recunoscuţi. În ziua de 15 şi 16 septembrie 1940 aceşti militari, sub conducerea lui Ösz Arpad drept călăuza şi a lui Incze Ştefan, ambii din comuna Ip, au împuşcat pe câmp şi în curţile locuitorilor doi evrei, 3 slovaci şi 6 români. În documentele maghiare, motivul uciderii celor 11 persoane a fost retorsiunea militară. Pretextul nu este nici aici unul valid, deoarece în această comună nu numai că nu aveau nimic de reprimat din cauză că nu li se întâmplase nimic, dar nici măcar nu trecuseră trupele maghiare prin Marca.[9]

Breţcu, 16 septembrie 1940

La 12 septembrie 1940, Boldea Niculae din comuna Breţcu, judeţul Covasna, şi fiul său mai mare cu acelaşi nume, au fost închişi la Primăria localităţii, pe motivul că tatăl s-a plâns că fiul a fost bătut de către un localnic maghiar. Armata ungară intră în comună la 13 septembrie, iar căpitanul care comanda acea unitate a dispus ţinerea în continuare a românilor în arest. În noaptea de 13 spre 14 septembrie 1940 au fost devastate casele la aproximativ 20-30 de români de către oamenii din sat şi soldaţi. La 14 septembrie este întemniţat şi fiul cel mai mic al lui Boldea, în vârstă de 14 ani.

La 16 septembrie 1940, mai mulţi soldaţi maghiari merg la casa familiei Boldea, sub pretextul de a lua haine şi alimente necesare pentru expulzarea bărbaţilor în România. După ce au luat cele trebuincioase, militarii s-au întors la primărie, unde au dispus ca victimele să fie urcate într-un camion, ce a pornit mai apoi spre graniţa. Militarii s-au oprit însă pe vârful Măgheruş, unde Boldea şi fiii săi au fost împuşcaţi şi apoi îngropaţi.[9]

Mureşenii de Câmpie, 20 septembrie 1940

Tragedia familiei preotului român Andrei Bujor din satul clujean Mureşenii de Câmpie şi a altor locuitori din comună a avut loc după instaurarea oficială în Transilvania ocupată a administraţiei militare ungare. În localitate erau cantonaţi soldaţi ai armatei maghiare, conduşi de locotenentul Csordás Gergely, din Regimentul 19 honvezi din Nyiregyhaza.[10]

Modul în care s-a desfăşurat această atrocitate a fost stabilit de aceeaşi instanţă clujeană, Tribunalul Poporului, la 13 martie 1946. În casa preotului român, ce era căsătorit şi avea 3 copii, erau cantonaţi mai mulţi soldaţi unguri. Fiind deranjat de agresivitatea militarilor, părintele pleacă la Cluj pentru a solicita intervenţia comandamentului militar, însă se întoarce în seara zilei de 20 septembrie, fără a obţine nimic. Locotenentul Csordás Gergely trimite imediat o patrulă de 12 soldaţi înarmaţi în casa preotului Bujor cu ordinul precis de a-l extermina împreună cu toată familia, precum şi cu cei arestaţi în aceeaşi după amiază: cantorul Gurzău Ioan şi soţia lui Valeria, învăţătorul Petrea Gheorghe împreună cu soţia Natalia, fiica Rodica în vârstă de 5 ani şi soacra Ana Miron. Soldaţii trimişi se conformează ordinului primit şi îi împuşcă pe toţi cei prezenţi în casa parohială şi anume pe membrii familiei Bujor prin camerele de culcare, iar pe ceilalţi prin curte. Aceeaşi soartă a împărtăşit-o şi servitoarea preotului, unguroaica Juhasz Sarolta. Toate victimele, în număr de 11, au fost îngropate în aceeaşi noapte în curtea casei. S-a dovedit apoi în faţa instanţei clujene că masacrul a fost comis la îndemnul contelui Wass Albert, care îl ura pe părintele Bujor din cauza unui teren de vânătoare şi pentru că vedea în dânsul un mare român.

Cronologia altor masacre

  • 7 septembrie 1940, în satul bihorean Mihai Bravu începe seria atrocităţilor împotriva etnicilor români. Până pe 7 septembrie 1940 judeţul Bihor este ocupat în totalitate de către armata maghiară. În acest context are loc şi tragedia din localitatea menţionată când 22 de ţărani români, printre care şi doi copii, sunt adunaţi pe câmp şi împuşcaţi de soldaţi unguri.[5]
  • 8 septembrie 1940, în satul Ciumărna din judeţul Sălaj trupele ungare au ucis 11 persoane, în înaintarea lor spre centrul Ardealului.[7]
  • 9 septembrie 1940, Zalău soldaţi maghiari rămaşi neidentificaţi au intrat în casele românilor Vicaş Grigore şi Prunea Gheorghe. omorând prin împuşcare pe Vicaş Grigore împreună cu soţia şi fratele său, precum şi pe soţia lui Prunea Gheorghe, însărcinată în ultima lună. În colţul casei lui Vicaş, tot aceşti soldaţi au mai ucis un ţăran din comuna Treznea, cu numele Pop Nicolae, care venise cu lapte la Zalău. Numărul victimelor ucise a fost 27.[11]
  • 10 septembrie 1940, Huedin trupele maghiare de ocupaţie în marşul lor spre Cluj-Napoca au maltratat şi ucis pe protopopul ortodox Aurel Munteanu şi pe poliţistul Gheorghe Nicula.[6]
  • 13/14 septembrie 1940, în comunele Belin şi Zăbala din judeţul Trei Scaune interbelic, astazi Covasna, trupele maghiare sosite in aceste localităţi au atacat şi vandalizat casele românilor, oamenii fiind bătuţi şi maltrataţi în speranţa determinării lor să treacă frontiera în România. Mai multe familii şi-au părăsit caminele plecând în Regat, iar alţii au fost expulzaţi de către autorităţile ungare, proprietăţile lor fiind confiscate.[12]
  • 16 septembrie 1940, honvezi maghiari, rămaşi neidentificaţi, au ucis cu focuri de armă în comuna Halmăşd, judeţul Sălaj, 3 locuitori români, iar în dimineaţa zilei de 17 septembrie 1940 au fost împuşcaţi 7 membrii ai familiei Maticec, inclusiv un băiat de numai 5 luni. Toate aceste fapte au fost cuprinse în sentinţa din 13 martie 1946 a Tribunalului Cluj.
  • 16/17 septembrie 1940, în comuna bihoreană Sântion, familia ţăranului Tipănuţ Gheorghe a fost maltratată de câţiva soldaţi maghiari. Soţia acestuia a fost lovită cu revorvelul şi cu picioarele, iar Tipănuţ împreună cu cei doi fii ai săi au fost împuşcaţi. Dintre cei 3 bărbaţi doar fiul cel mai mic a scăpat cu viaţă.[13]
  • 16 septembrie 1940, în satul Cosniciu de Sus, judeţul Sălaj, un grup de soldaţi horthyşti au scos din caselor lor pe mai mulţi români, dintre care 11 au fost omorâţi. Pe 18 septembrie 1940 un alt grup de militari au prins şi împuşcat pe locuitorul Costelaş Dumitru. În tot timpul masacrelor, soldaţii erau însoţiţi de civili din comunele vecine, rămaşi neidentificaţi, care indicau casele românilor.[13]
  • 18 septembrie 1940, în comuna Camăr, din judeţul Sălaj, 4 români sunt ucişi în pădurea Zăuan, după ce mai înainte au fost schingiuţi şi mutilaţi.[13]
  • circa 18-21 septembrie 1940, în comuna clujeană Aghireş un nou român a fost ucis şi maltratat. În toamna anului 1940, Kovacs Iosif în calitate de primar al localităţii a desfăşurat o activitate ostilă contra populaţiei româneşti şi evreieşti, pe care o denunţa comandantului militar, întocmind liste cu cei ce trebuiau maltrataţi. Astfel, săteanul Gheorghe Boc a fost ridicat de acasă în seara zilei de 18 septembrie 1940 de către o patrulă horthystă, fiind supus timp de câteva zile unor groaznice schingiuiri. Mai apoi a fost silit să-şi sape singur groapa, fiind împuşcat iar corpul tăiat cu săbii. Este ulterior îngropat la marginea unui rău, unde cadavrul a fost descoperit întâmplător, la scurt timp după asasinarea victimei.[14]
  • 22 septembrie 1940, în satul Sucutard, din judeţul Cluj, alţi 2 români şi evrei sunt ucişi. La îndemnul familiei de grofi unguri Wass din localitate sunt arestaţi cetăţenii Moldovan Iosif şi Câţ Ioan, care în anul 1938 au pornit un proces penal împotriva contelui Wass Albert pentru leziuni corporale. Surorile Mihaly Estera şi Rozalia au fost şi ele reţinute, bănuite de Wass pentru activitate comunistă şi denunţătoare la autorităţile româneşti faţă de acesta. În ziua de 22 septembrie 1940, cei 4 arestaţi au fost duşi sub pază militară în comuna Ţaga, unde a doua zi dimineaţa au fost împuşcaţi şi aruncaţi în groapa comună.[10]
  • octombrie 1943, în comuna Suciu de Sus, judeţul Someş interbelic, astăzi judeţul Maramureş, doi români sunt împuşcaţi, în timp ce încercau să se ascundă de militarii maghiari.[15]

(Informaţiile au fost preluate de la adresa: http://ro.wikipedia.org/wiki/Masacre_%C3%AEn_Transilvania_de_Nord,_1940-1944)

Anunțuri

Cruciaţii, de la eliberatorii Ierusalimului la cuceritorii Constantinopolului

Posted in Istorie on August 26, 2011 by Ionut Margin

            Perioada cruciadelor este una dintre cele mai interesante momente ale istoriei, atât prin idealul care a mişcat masele dar şi prin rezultatele neaşteptate la care au ajuns. Iar cel mai elocvent moment a deturnării scopurilor ideatice a fost cucerirea Constantinopolului de către cruciaţi.

            De aceea în rândurile ce urmează a fi aşternute vom încerca să înţelegem ce a determinat o asemenea mutaţie psihologică încât creştinii care au pornit în război împotriva necredincioşilor să lupte în final împotriva creştinilor ce îi întâmpinau cu cruci şi icoane în mână. Dar pentru aceasta mai întâi vom vedea ce a făcut ca occidentul să se îndrepte spre orient în mod organizat într-o dimensiune strict religioasă, cine erau cruciaţii, iar mai apoi cum s-a motivat în conştiinţa cruciaţilor cucerirea Constantinopolului.

            Pentru a înţelege revărsarea occidentală spre orient şi cu precădere spre Ierusalim, trebuie să amintim mai întâi dimensiunea spirituală a pelerinului. Deoarece pelerinul creştin este acela care va duce în cele din urmă la o mişcare militară expansivă şi protectivă denumită cruciadă.

Pelerinajul  este un fenomen religios. Pelerinul este un înstrăinat care merge în căutarea a ceea ce lumea fizică de acasă nu îi poate dărui. Deşi este o deplasare fizică şi o înstrăinare de casă, de familial, de poziţia socială, pelerinajul oferă o învingere a spaţiului fizic şi a timpului profan. Face din pelerin un fiu al lui Dumnezeu. Deşi se îndreaptă spre un spaţiu fizic – Ierusalimul de pildă, el caută defapt Ierusalimul ceresc, iertarea păcatelor, salvarea din moarte, chiar şi vindecare.[1] De aceea pelerinul îşi ia această stare în mod particular şi oficios, printr-o slujbă specială oficiată de un preot, urmând a purta anumite semne distictive toiag şi desagă şi în final chiar semnul crucii.[2] Urmează a trăi din mila celor ce îl vor primi, de aceea era o mare binefacere să hrăneşti un pelerin, dar şi un risc ce nu era asumat de oricine.[3] Pelerin putea fi oricine, mirean sau preot, ţăran sau cavaler, principe sau rege.  Locul de pelerinaj era un loc sfânt, Roma, Compostela dar mai ales Ierusalimul. Deoarece cel mai sfânt loc Ierusalimul, care a fost dat de Împrăteasa Elena şi de Constantin creştinătăţii ca un spaţiu protejat, a căzut în mâna păgânilor, perşi mai întâi apoi arabi şi pe urmă a selgiucizilor s-a născut ideea în timp de eliberare a locurilor sfinte. Astfel s-a născut epoca cruciadelor având anii 1096 şi 1270 repere pentru o intensitate maximă existând în această perioadă o mişcare continuă punctată de opt mari evenimente ce vor purta numele de cruciade.[4]

Aceasta însă va însemna un conflict armat, un război sfânt. Cum se va împăca dar credinţa lui Tertulian conform căreia a fi creştin însemna că nu poţi fi soldat[5], sau porunca nu ucide, cu războiul, dar cu sintagma de război sfânt?

Ei bine lucrurile erau pe calea unei concesii a unui rău mai mic încă din timpul lui Augustin care vorbeşte de bellum justum[6] dar care va evolua în timp la o cale de izbăvire. Lupta împotriva necredincioşilor se va identifica cu lupta împotriva răului şi va avea ca plată iertarea păcatelor. ”Alexandru al II-lea declară că cei care ajung în Spania, pentru eliberarea de sub jugul Islamului, au dreptul la iertarea păcatelor. Este un privilegiu de război sfânt, care se poate dobândi pe orice câmp de bătălie.”[7] „Folosirea armelor împotriva păgânilor sau împotriva necredincioşilor nu ridică multe obiecţii. Ele asigură celor care au murit luptând, deoarece şi-au vărsat sângele pentru o cauză sfântă, o mântuire meritată şi indiscutabilă”[8].  Papa Leon IV în anul 848 vorbea deja de un proemium coeleste pentru cei care luptau împotriva necredincioşilor.[9]

Iată aşadar cum imboldul sufletesc curat al pelerinului se îmbină cu necesitatea pragmatică a siguranţei drumului. Pe de altă parte este o luptă ce se desfăşoară între lumea creştină şi cea mahomedană. Se naşte un nou concept cel de cruciadă la care va participa creştinul apusean, de la rege la ţăran. Toţi sunt în căutarea mântuirii, unii în dimensiune umilă iar alţii într-una cavalerească. „(…)ei merg împreună pentru acelaşi scop: Ierusalim, totuşi în mod diferit (…) Oamenii cu arme au datoria să deschidă drumul către cetatea sfântă şi să protejeze mulţimea dezarmată pe parcursul drumului său (…) prezenţa pelerinilor este unica justificare spirituală a aventurii cruciatului. Fără acest popor în marş, expediţia militară nu ar avea nici raţiune nici suflet.”[10] „Explicaţia pentru marele avânt al pelerinajului din secolul al XI-lea, care avea să conducă la cruciadă, o putem descoperi totuşi în renaşterea spirituală şi în dezvolatrea preocupărilor eshatologice la cumpăna dintre cele două milenii.”[11]Marea masă creştină în sine este mânată de acelaşi imbold, mântuirea, modul însă în care mântuirea este câştigată este în esenţă diferit, şi va favoriza în cele din urmă deturnarea adevăratului sens al cruciadei.

O caracterizare a cruciaţilor presupune o privire asupra păturilor sociale medievale. Ne vom lăsa ajutaţi de Jaques Paul care remarcă ”Aceste trupe populare (care îl însoţeau pe Petru Eremitul sau pe Gautier Fără de Avere n.n.) au fost recrutate de predicatori, care le lasă speranţa eliberării de toate relele şi purificării generale a lumii. Asemenea sentimente se combină destul de uşor cu impulsuri agresive. Eliberarea mormântului lui Hristos, chiar şi pentru oameni care nu poartă arme, este o expediţie violentă care trebuie să-i elimine pe duşmanii lui Dumnezeu. Masacrarea prealabilă a evreilor răspunde, incontestabil, unei anumite logici. Spiritului de părăsire a bunurilor şi de plecare fără întoarcere i se adaugă convingerea că folosirea forţei este indispensabilă realizării scopului lui Dumnezeu. La urma urmelor, cruciaţii se consideră a fi un popor ales, pe care Dumnezeu îl cheamă la Ierusalim pentru a realiza voinţa sa suverană prin intermediul lui. Devotamentul cel mai înalt, inspirat de spiritul mistic, poate atunci să coexiste cu onoarea, din moment ce trebuie să facă loc celor care au misiunea sfântă de a împlini voinţa lui Dumnezeu. Nimic nu opreşte o mulţime pusă în mişcare dintr-o asemenea convingere. Ea are întotdeauna dreptate, este mai presus de păcat şi de scandal. Neguvernabilă, ea urmează la întâmplare evenimentele, după propria-i inspiraţie. Nu se izbeşte decât de propriul eşec. Atrage asupra ei masacrul şi suferă astfel martiriul. În momentele critice, de exemplu la Antiohia, este în acelaşi timp inspirată şi fragilă. Fuga lui Petru Eremitul spune destul despre tensiunea de nesuportat a unei asemenea aventuri.”[12]

            ”Prin contrast, cruciada baronilor este cea a oamenilor pentru care mânuirea armelor este meseria. Ei au venit pentru a lupta, pentru eliberarea mormântului lui Hristos şi pentru a proteja pelerinii.”[13] Spiritul cavaleresc[14] este unul definitoriu defapt asupra raţionamentelor ideologice ale cruciadei. ”Cavalerii formau aşadar categoria socială a războinicilor profesionişti, luptând prin excelenţă călare. Fiecare cavaler sau miles se putea înarma potrivit averii sale, de unde rezultă că războinicii profesionişti constituiau în primul rând o categorie social economică. (…) trebuia să dispui în primul rând de un cal cu  harnaşament complet, precum şi de toată panoplia de arme ofensive şi defensive necesare luptătorului călare. De asemenea, cavalerul trebuia să aibă timp liber pentru a face antrenamentul de luptă, pentru a participa la diferite convocări în vederea exerciţiilor în grup”[15] Însă pentru aceasta era nevoie de venituri care se realizau dintr-o feudă. De aceea după posibilităţile lor cavalerii se deosebeau între ei. Pe treapta superioară se aflau cei care posedau un castel[16] însă ”majoritatea cavalerilor duceau în casele lor de ţară o existenţă pe jumătate ţărănească”[17]. Legile timpului prevedeau ca ”feudalul să lase moştenitor principal pe fiul cel mare”[18], astfel ceilalţi copii pretendenţi la titlul de cavaler ca să nu cadă în rândul ţăranilor se vedeau nevoiţi să îşi caute norocul în alte părţi mai puţin populate sau să participe la expediţii cruciate cu posibilitatea înbogăţirii.[19]

”Abnegaţia, slujirea, renunţarea la sine şi la bunurile sale pot în mod evident să întemeieze o viaţă creştină exigentă. Nu se cere nimic în plus în viaţa monastică. Cei care, în contextul cruciadei, iau iniţiativa de a întemeia ordine militare suportă consecinţa ultimă a acestei orientări.”[20] Iată modul în care iau naştere ordinele militare monahale care îmbină misiunea creştină cu cavalerismul şi onoarea. Desigur că un astfel de monahism militar va trezi neîncrederea unor reprezentanţi ai Bisericii precum Sfântul Bernard, în calea spre mântuire adoptată.[21]

Am văzut mai sus cum sa ajuns la ideea de călugăr luptător, îmbinând ascetismul unei vieţi în lipsuri cu cavalerismul. Foarte pe scurt vom privi asupra ordinelor călugăreşti ca şi reprezentaţi de frunte ai ideii de cruciadă.

            Ordinul Spitalului Sf. Ioan de la Ierusalim sau al Ospitalierilor a fost înfiinţat în anul 1070 în urma eforturilor neguţătorilor italieni din Amalfi care au obţinut de la califul de Cairo dreptul de a ridica un spital în Ierusalim. Se bazau pe deviza castitate-sărăcie-supunere. S-au dezvoltat foarte repede şi au acumulat bogăţii fabuloase care le vor permite să ajute peste 2000 de săraci zilnic şi deţineau o armată de mercenari. Pe timp de pace purtau o manta roşie, iar pe timp de război una neagră. S-au luptat cu templierii şi au acaparat averile lor după desfiinţare.[22]

            Ordinul templierilor întemeiat de prelaţii Hugues de Payens şi Geoffroy de Saint-Omer în anul 1119 format din 7 membrii şi vor ajunge în 200 de ani la un număr de aproximativ 15000 de membri cu 9000 de castele. Pentru că îşi aveau reşedinţa într-o aripă a  palatului din Ierusalim construit pe ruinele templului lui Solomon au primit numele de milicia Templi sau Templieri. Se considerau într-un exil continuu şi în război sfânt până la moarte, erau obligaţi să lupte şi când erau în inferioritate numerică şi să nu ceară niciodată ajutor. Unii au primit dreptul de a se căsători dar nu mai aveau dreptul să poarte pelerina albă simbol al castităţii. Au dobândit averi considerabile şi au intrat în conflict cu Ospitalierii, Papalitatea şi unii suverani Europeni.[23]

            Cavalerii teutoni sunt un ordin monahal militar instituit în anul 1128 cu scopul de a adăposti pelerinii germani sosiţi la locurile sfinte. Membrii erau împărţiţi în trei categorii: cavaleri (putea deveni cavaler orice tânăr robust capabil de efort peste 15 ani), capelani şi servanţi. Purtau manta albă cu cruce neagră, trebuia să trăiască în castitate şi sărăcie, nu-şi închideau camerele niciodată pentru a putea fi verificaţi.[24]

            Ordinele militare călugăreşti depindeau de scaunul papal şi nu de puţine ori erau folosite de papalitate ca instrument de expansiune.

            Acum că am văzut în mare cine erau defapt cuciaţii trebuie să remarcăm faptul că toţi cruciaţii urmează un mesaj evanghelic şi au o misiune sfântă: ”Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine şi să-Mi urmeze Mie.”[25] De aceea călătoria lor are un aspect ascetic şi eshatologic. Este o călătorie pentru izbăvirea de păcate pentru salvarea Ierusalimului dar şi a sufletelor proprii. ” Prin reflecţia asupra ei înseşi şi asupra Scripturii, cruciada devine un mijloc de mântuire evanghelică.”[26]

Cum se poate aşadar ca mânaţi de asemenea imbolduri cruciaţii să ajungă să cucerească Constantinopolul şi nu Ierusalimul? Cum mai poate fi vorba de iertarea păcatelor şi de război sfânt?

Răspunsul, deşi unul complex se află în realitatea cruciadelor de până la anul 1204, în schisma de la 1054 dar şi în ruptura dintere occident şi răsărit.

Pe scurt vom spune că experienţa realistă a cruciadelor care vor trece de la masacru la organizări militare şi puncte strategice va duce la un pragmatism militar.[27] Nefericitele experienţe ale înşelărilor bizantine vor aduce o dezaprobare şi o neîncredere faţă de bizantini.

Deşi primele contacte au fost fericite şi pline de speranţă rezultatul final va fi unul dezastruos. Din punct de vedere religios „ruptura veritabilă şi definitivă s-a produs odată cu cruciadele. (…) Cruciaţii au început prin a recunoaşte drepturile canonice ale episcopilor locali şi au intrat în comuniune sacramentală (…) avem numeroase mărturii ce afirmă fără urmă de îndoială că ruptura ecleziastică nu era consumată la sfârşitul secolului XI şi pe întreaga perioadă a secolului XII. Dar principii şi clericii latini au pus capăt acestei stări de lucru: episcopii răsăriteni au fost înlocuiţi de cei latini. Vestita cruciadă a IV-a mai cu seamă a dat lovitura de graţie vestigiilor unităţii ce încă existau.”[28]

Deturnarea planurilor celei de a IV-a cruciade a pornit de la prinţul bizantin Alexie fiul lui Isac II Anghel care a fost detronat şi orbit. Alexie a făcut promisiuni măreţe cruciaţilor: întreţinerea armatei şi a flotei cruciate timp de un an, plata a două sute de mii de dinari pentru cheltuielile de război ajutor împotriva necredincioşilor pe mai departe cu 10000 de ostaşi, întreţinerea a cinci sute de cavaleri la Ierusalim cât va trăi el şi cea mai măreaţă promisiune încetarea schismei religioase prin supunerea Bisericii Ortodoxe faţă de scaunul papal.[29] Bonifaciu de Montferrat a fost foarte receptiv şi împreună cu Enrico Dandolo reprezentantul Veneţiei au reuşit să convingă cruciaţii să se îndrepte către Constantinopol care a căzut în mâinile lor în luna aprilie a anului 1204[30]. Constantinopolul a fost cucerit practic de două ori, prima dată fiind cedat lui Isac II care nu a recunoscut pretenţiile cruciaţilor semnate în tratat de fiul său, pe de altă parte bizantinii îl urau şi nu l-au acceptat.[31] Astfel cruciaţii au cucerit Constantinopolul pentru ei. Momentul a fost atât de nefast şi de crunt încât a rupt relaţiile între cele două lumi definitiv, consumându-se astfel în mod practic schisma de la 1054.

Istoricul bizantin Nikita Acominatul a consemnat: ” (…) acest popor cu gât de aramă (…) au ridicat pe umerii lor crucea, au depus de mai multe ori legământ că vor trece prin ţările creştine fără a vărsa sânge, fără a se abate de la drumul drept, iar ei au rămas neînduplecaţi chiar şi atunci când locuitorii oraşului, înspăimântaţi de moarte, au încercat să-i îmblânzească pe învingători, ieşindu-le în întâmpinare cu cruci şi icoane, purtând imaginea lui Hristos.”[32]

Motivaţia uciderii creştinilor răsăriteni a rezidat în final în schismă şi în erezie. ”Sub pretext că grecii sunt eretici, edificiile religioase, ca şi cele publice au fost prădate fără deosebire.”[33]

Atitudinea papei faţă de acest eveniment este una realistă. ”Papa Inocenţiu III îi scria lui Bonifaciu de Montferrat: Neavând nici drept nici putere asupra Greciei, v-aţi abătut, imprudent şi în mod nechibzuit, de la planul vostru, îndreptându-vă privirea spre Constantinopol în loc de Ierusalim(…). Dar vinovăţia voastră se agravează prin faptul că nu aţi cruţat nimic şi pe nimeni, purtarea voastră a făcut ca biserica grecească să nu mai vrea să se supună tronului apostolic, văzând din partea latinilor numai fapte diabolice şi criminale, ceea ce le dă dreptul de a-i privi cu dezgust, ca pe nişte câini.”[34]

De altfel Papa Inocenţiu III când a aflat de deturnarea armatei lui Dumnezeu în alte scopuri ”a aruncat excomunicarea atât asupra participanţilor cât şi asupra republicii veneţiene.”[35]

În concluzie putem spune că drumul spre mântuire ales de cruciaţi s-a împlinit pentru fiecare aşa cum merita, adica cei care au căutat Ierusalimul cel Ceresc în parte l-au dobândit chiar şi pe cel pământesc, iar cei care au căutat propria îmbogăţire sub pretextul iertării păcatelor printr-un război sfânt au cules excomunicarea papală şi dezaprobarea istoriei. Am căutat în cele de mai sus să înţelegem cum s-au născut cruciadele şi cum a fost posibilă lamentabila deturnare a cruciadei a IV-a şi a sensurilor ei, de aceea considerăm că numele de cruciadă nu i se potriveşte în final.


[1] Despre Pelerinaj mai mult se găseşte la Le Goff, Jaques, Schmitt, Jean-Claude coord., Dicţionar tematic al evului mediu occidental, Ed. Polirom, Iaşi, 2002, pp. 605-614 articol semnat Michael Sot; sau Jaques Paul, Biserica şi cultura în Occident, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1996, vol II, p. 211 şi următoarele.

[2] Jaques Paul, Biserica şi cultura în Occident, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1996, vol II, p. 211

[3] Ibidem

[4] Platon Florin-Alexandru, Rădvan Laurenţiu, Maleon Bogdan-Petru, O istorie a Europei de Apus în evul mediu, Polirom, Bucureşti, 2010, p. 388

[5] Le Goff, Jaques, Schmitt, Jean-Claude coord., Dicţionar tematic al evului mediu occidental, Ed. Polirom, Iaşi, 2002, p. 635 – cap. Război şi Cruciadă semnat Franco Cardini

[6] Ibidem

[7] Paul Jaques, Biserica şi Cultura în Occident, Ed. Meridiane, București, 1996, vol II, p.215

[8] Jaques Paul, Biserica şi cultura în Occident, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1996, vol II, p.215

[9] Ibidem

[10] Jaques Paul, Biserica şi cultura în Occident, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1996, vol II, p.214

[11] Le Goff, Jaques, Schmitt, Jean-Claude coord., Dicţionar tematic al evului mediu occidental, Ed. Polirom, Iaşi, 2002, p. 607

[12] Paul Jaques, Biserica şi Cultura în Occident, Ed. Meridiane, București, 1996, vol II, p.217-218

[13] Paul Jaques, Biserica şi Cultura în Occident, Ed. Meridiane, București, 1996, vol II, p.218

[14] Despre cavalerism şi cavaleri mai pe larg să găsesc informaţii la: Manolescu, Radu, Societatea feudală în Europa Apuseană, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti 1974, p.257 şi următoarele; Le Goff, Jaques, Schmitt, Jean-Claude coord., Dicţionar tematic al evului mediu occidental, Ed. Polirom, Iaşi, 2002, p. 112-121 semnat de Jean Flori

[15] Columbeanu S., Valentin R., Cruciadele, Ed. Enciclopedică Română, Bucureşti, 1971, p. 9-10

[16] Columbeanu S., Valentin R., Cruciadele, Ed. Enciclopedică Română, Bucureşti, 1971, p.10

[17] Columbeanu S., Valentin R., Cruciadele, Ed. Enciclopedică Română, Bucureşti, 1971, p.10

[18] Columbeanu S., Valentin R., Cruciadele, Ed. Enciclopedică Română, Bucureşti, 1971, p. 11

[19] Columbeanu S., Valentin R., Cruciadele, Ed. Enciclopedică Română, Bucureşti, 1971, p. 11

[20] Paul Jaques, Biserica şi Cultura în Occident, Ed. Meridiane, București, 1996, vol II, p.219

[21] Paul Jaques, Biserica şi Cultura în Occident, Ed. Meridiane, București, 1996, vol II, p.219

[22] Columbeanu S., Valentin R., Cruciadele, Ed. Enciclopedică Română, Bucureşti, 1971, p. 28-29

[23] Columbeanu S., Valentin R., Cruciadele, Ed. Enciclopedică Română, Bucureşti, 1971, p. 30-31

[24] Columbeanu S., Valentin R., Cruciadele, Ed. Enciclopedică Română, Bucureşti, 1971, p. 31

[25] Paul Jaques, Biserica şi Cultura în Occident, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1996, vol II, p.218

[26] Paul Jaques, Biserica şi Cultura în Occident, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1996, vol II, p.219

[27] Mai pe larg: Platon Florin-Alexandru, Rădvan Laurenţiu, Maleon Bogdan-Petru, O istorie a Europei de Apus în evul mediu, Polirom, Bucureşti, 2010, pp.388-419

[28] Meyendorff Jean, Biserica Ortodoxă ieri şi azi, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1996, pp.51-52

[29] Roşulescu Vladimir,  Cruciadele, Ed. SCORILO, Craiova, 1999, pp. 257-258

[30] Despre ruptura faptică şi coagularea ortodoxă în Carpentier, Jean, Leburn, Francois, Istoria Europei, Ed Humanitas, Bucureşti, 1997, p. 149

[31] Despre cucerirea Constantinopolului şi uciderea lui Isac II şi a fiului său Alexie în Berstei Serge, Milza Pierre, Istoria Europei, vol II, Institutul European, Iaşi, 1998, p.177

[32] Căzan Florentina, Cruciadele, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1990, p. 101

[33] Căzan Florentina, Cruciadele, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1990, p. 101

[34] Căzan Florentina, Cruciadele, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1990, p. 102

[35] Roşulescu Vladimir,  Cruciadele, Ed. SCORILO, Craiova, 1999, p. 257 (386 pagini)

BIBLIOGRAFIE

  1. Berstei Serge, Milza Pierre, Istoria Europei, vol II, Institutul European, Iaşi, 1998, 269 p.
  2. Căzan Florentina, Cruciadele, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1990, 269 p.
  3. Columbeanu S., Valentin R., Cruciadele, Ed. Enciclopedică Română, Bucureşti, 1971,  215 p.
  4. Carpentier, Jean, Leburn, Francois, Istoria Europei, Ed Humanitas, Bucureşti, 1997, 583 p.
  5. Le Goff, Jaques, Schmitt, Jean-Claude coord., Dicţionar tematic al evului mediu occidental, Ed. Polirom, Iaşi, 2002, 888 p.
  6. Manolescu, Radu, Societatea feudală în Europa Apuseană, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti 1974, 361p.
  7. Meyendorff Jean, Biserica Ortodoxă ieri şi azi, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1996, 239 p.
  8. Paul Jaques, Biserica şi Cultura în Occident, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1996, vol II, 448 p.
  9. Platon Florin-Alexandru, Rădvan Laurenţiu, Maleon Bogdan-Petru, O istorie a Europei de Apus în evul mediu, Polirom, Bucureşti, 2010, 548 p.
  10. Roşulescu Vladimir,  Cruciadele, Ed. SCORILO, Craiova, 1999, 386 p.