Archive for the Literatura/Eseuri Category

Lecţia de iubire

Posted in Gabriela T., Poezie on Iulie 9, 2010 by Ionut Margin

În pustiu Te ispitise.

Şi-n loc de pietre,

Ai lăsat

Să fie

Pietre.

În piaţă, călăii,

Aruncau în mine cu pietre.

Şi-n loc de pietre,

În inimile lor,

Au lăsat

Să fie

Pietre.

Aşteptam, ghemuită, osânda

Pietrelor ce mă izbeau în inimă.

Şi-n loc de pietre

Ai făcut

Să fie

Pâini.

aprilie 2009

scris de Gabriela T.

Dacă Ion Creangă ar fi fost preot ar fi scris așa:

Posted in de la altii, Literatura/Eseuri, Meditatii on Martie 23, 2010 by Ionut Margin

Duminica lăsatului sec de brânză

martie 1, 2010 de nicolaetrusca

Anul acesta, lăsatul secului de brânză „a căzut” pe 1 Martie, în ziua de mărţişor. Această zi este consemnată în calendarul nostru creştin ortodox ca “Duminica izgonirii lui Adam din rai” zi în care se ţin o seamă de obiceiuri şi tradiţii, care îi apropie pe oameni de Dumnezeu. Este duminica “iertăciunii” pentru că bunii creştini merg în vizită, iertându-şi neînţelegerile din viaţa de zi cu zi. A fost o zi frumoasă, liniştită, cu mult soare, în multe sate din inima Bărăganului, spre seară, mai ales tinerii, aprind focuri la răspântiile drumurilor. Postul Învierii Domnului, debutează aşadar, printr-un foc purificator care îşi are începuturile în vremea creştinismului primar şi poate chiar mai înainte. Dar dis de dimineaţă…

– Taică părinţeleee… taică părinţeleee! Încă nu mă trezisem. Deschid un ochi (cu stângul văd mai bine) şi fixez ceasul de pe televizor; şase şi cinci minute. La poartă, cineva striga de parcă începea “Desculţ” de Zaharia Stancu. Lătra câinele, o maşină a trecut grăbită pe uliţă…Măi…dar ce s-o fi întâmplat la ora asta?! Îl văd la poartă pe Pompidu (un ţigan care a mâncat bătaie la Paris, în urmă cu câţiva ani, lângă muzeul Pompidou de unde i se trage şi porecla) care a venit săptămâna asta din Italia. Îi fac semn cu mâna că l-am văzut, mă îmbrac şi ies la poartă:

– Ce s-a –ntâmplat măi Pompidu de vii la ora asta?

– Taică părinţele, îmi răspunde cu o voce plângăreaţă, a născut ”mia cara” Faustina…a născut…taică părinţele, azi noapte, doi “bambini”…

Cu toate că ieşisem nervos la poartă, cu gândul să mă cert cu Pompidu, dacă nu a venit cu o treabă serioasă, cuvintele lui m-au bine-dispus.

– Şi…eu ce trebuie să fac? am întrebat nedumerit.

– Te rog frumos, taică părinte, dă-mi o sticlă de vin să fac cinste la… Îl priveam să văd dacă vorbeşte serios sau are chef de glumă!

– Măi…Pompidu…eu am cârciumă?…pentru aşa ceva vii tu la mine la ora asta…? Ştii cât e ceasul?

– Nu ştiu, taică părinţele, te rog nu te supăra…ştiu că ai vin de la “moşi”.

– Am…i-am răspuns răstit, dar îl am la biserică…la primăvară când fac curat în curtea bisericii îl am pentru cine mă ajută…

– O să va ajut şi eu…pe cuvânt de onoare!

– Dar ce nume le-ai pus la copii? m-am pomenit că l-am întrebat cu o curiozitate neprefăcută.

– Obama şi Preambul!

– Obama şi Pre-am-bul!?…Obama te înţeleg, cu toate că nu sunt de acord, dar…Pre-am-bul???

– Să vezi, taică părinţele, eu şi Faustina n-am ştiut că avem gemeni, pentru că nu şi-a făcut “geometria”.(mi-a venit să râd pe “dinăuntru” că Pompidu era mai familiarizat cu reparaţia maşinii decât cu consultaţia medicală).

– Poate ecografie!

– Aşa, cum aţi zis, şi când am fost la spital să nască…l-a născut pe Obama…dar era cam mic, s-a mirat şi doctoru, l-a dat la asistentă: să-i faci la fişa medicală un preambul, i-a zis…şi paaac…Faustina a mai născut un bambini. Şi i-am pus numele Preambul că ne-a plăcut cum sună!

– Şi cum ai să-l strigi când va fi mare?

– …? Om vedea noi…

– Pompidu, uite care e treaba (am devenit mai grav) nu am vin acasă, vino la prânz la biserică şi-ţi dau. Am intrat în casă mulţumit că parohia mea s-a mărit cu încă două suflete, şi unde mai pui, cu un nume atât de celebru! Am mai întârziat câteva minute şi am plecat la biserică. Am intrat în curte, am mers pe alee până la clopotniţă, şi în stânga, în livada de pruni, ştiam un colţ unde creşteau ghiocei. Nu m-am înşelat. În iarba verde, lângă zidul roşu de cărămidă, câteva smocuri de ghiocei mă priveau speriaţi. Am luat câţiva, am intrat în biserică şi i-am pus la icoana Maicii Domnului, la axioniţă. E 1 Martie! După Sfânta Liturghie, le-am vorbit celor prezenţi despre post. Însuşi Iisus Hristos a postit 40 de zile şi 40 de nopţi şi tot El ne-a învăţat cum să postim: ”Iar tu când posteşti, unge părul tău şi faţa ta o spală, ca să nu arăţi oamenilor că posteşti, ci Tatălui tău celui din ceruri care vede în ascuns şi-ţi va răsplăti”… Postul păstrează sănătatea trupului şi dă aripi sufletului, spunea părintele Cleopa. Postul este de folos în vreme de nenorociri şi necazuri, şi este bun în vederea izbăvirii de primejdii viitoare precum şi în vreme de întristare. Postul trebuie însoţit de rugăciune şi mărturisirea păcatelor. Sfinţii părinţi ai Bisericii lui Hristos laudă şi recomandă postul cu multă stăruinţă. Auziţi ce spune Sfântul Ioan Gură de Aur: ”Postul potoleşte zburdălnicia trupului, înfrânează poftele cele nesăţioase, curăţeşte şi înaripează sufletul, îl înalţă şi-l uşurează. (Omilia a-X-a la Cartea Facerii,cap.I) Sfinţii ucenici şi apostoli ai Domnului nostru Iisus Hristos slujeau postind după cum ne scrie marele Pavel arătând că nici în suferinţele sale nu lăsa postul: ”În bătăi, în temniţe, în tulburări, în osteneli, în privegheri şi posturi(II Cor. VI,5).

Când am ieşit din paraclis, să merg acasă, am privit biserica îmbrăcată în stele – ba nu – în schele, şi mi-au venit în minte versurile lui Blaga: “ Clădită din nisip, din piatră de nisip/Această catedrală dăinuie în vânt/ N-o clatină nimic, nici zbucium din pământ/ Prin veac cândva s-o dezbrăca de schele/ Ea n-are unde să se prăbuşească/ Temei aflând în câmpul dintre stele”.

Preot Nicolae Truşcă, Parohia Negoieşti

Prețul timpului tău!

Posted in Gabriela T., Meditatii on Februarie 5, 2010 by Ionut Margin

Un barbat a venit de la munca tarziu, obosit si nervos,
gasindu-si baietelul de 5 ani asteptand la usa nerabdator.

– Tati, pot sa te intreb ceva?

– Da sigur, despre ce e vorba? a raspuns tatal

– Tati, cati bani castigi pe ora?

– Hei, dar asta nu e treaba ta. De ce ma intrebi astfel
de lucruri? spuse omul nervos.

– Doar vreau sa stiu…Te rog spune-mi, cat castigi pe ora?

– Daca trebuie sa stii …castig 50$ pe ora.

– Ah, a raspuns micutul trsit, cu capul plecat.
Tati, imi imprumuti te rog 25$?

Tatal s-a infuriat:
– Daca singurul motiv pentru care m-ai intrebat
asta este ca sa imi ceri niste bani sa iti cumperi
o jucarie prosteasca sau alte prostii, atunci
du-te direct in camera ta la culcare.
Gandeste-te de ce esti asa egoist. Nu lucrez din
greu in fiecare zi pentru asa copilarii.

Micutul a mers in liniste in camera si a inchis usa.
Omul s-a enervat si mai tare pe intrebarile baiatului.
Cum a putut sa puna asa intrebari doar pentru a cere
niste bani.

Dupa o ora, tatal s-a calmat si a inceput sa gandeasca:
„Poate chiar era ceva de care chiar avea nevoie sa
cumpere cu 25$ si chiar nu mi-a cerut bani des”.

S-a dus la usa baiatului si a deschis-o.

– Dormi? Dormi? a intrebat….

– Nu tati, sunt treaz, a raspuns baiatul.

– M-am gandit, poate am fost prea dur mai devreme,
spuse tatal. A fost o zi lunga si m-am descarcat pe tine.
Uite aici ai 25$.

– Micutul a sarit, zambind. Multumesc tati, a strigat.

Dupa aceea a scos un pumn de bani.
Omul a vazut ca baiatul avea deja bani si s-a enervat din nou.
Micutul si-a numarat incet banii si s-a uitat catre tatal sau.

– De ce vrei mai multi bani daca deja ai? a spus tatal.

– Pentru ca nu am avut destul, dar acum am, a replicat baiatul.
Tati, am 50$.. Pot sa cumpar o ora cu tine ???? Te rog sa
vii mai repede acasa maine. Vreau sa mananc cu tine.

Tatăl lui Adam!

Posted in Ana, Gabriela T., Meditatii on Ianuarie 26, 2010 by Ionut Margin

–        Eu am patru ani, zice Ana. Tu câţi ani ai?

–        Am patruzeci şi doi, răspund.

–        Cât mine, conchide Ana.

Ana îşi lipeşte ochişorii de icoana Răstignirii, se suie pe scaun şi indică cu degeţelul craniul.

–        Ce-i asta?

–        Un craniu.

–        Cum? Craniu?! Ce craniu?

–        A fost un om şi a murit.

–        Ce om?

–        Adam.

–        Adam … De ce a murit?

–        Nu a ascultat pe tăticul lui.

–        Ce i-a zis?

–        Să nu mănânce.

Ana e toată un semn al mirării.

–        Să nu mănânce!?!

–        Să nu mănânce ce nu e voie, rectific grăbită, căci fetiţa m-a prins pe picior greşit.

–        Ce să nu mănânce?

–        Ceva dintr-un pom.

–        Care pom?

În icoana Răstignirii nu e nici un pom. Ana caută pomul în icoanele din jur. Îl găseşte şi mi-l indică triumfătoare:

–        Din pomul acela să nu mănânce? Unde e Măicuţa Sfântă cu Iisus micuţ?

–        Da! Din pomul acela să nu mănânce.

–        Cine e tatăl lui Adam?

Dacă a stabilit pricina vinovăţiei, Ana vrea să ştie cine a dispus pedeapsa.

–        Dumnezeu, răspund.

Ana priveşte iarăşi icoana Răstignirii.

–        Iisus?

–        ?

–        Iisus e tatăl lui Adam?

–        Nu! Dumnezeu.

–        Iisus e Dumnezeu! zice Ana hotărâtă şi întărind cu un gest scurt al mâinii drepte.

–        Da! Iisus e Dumnezeu.

–        Iisus e Tatăl lui Adam! Hotărâre definitivă, căreia nu îi pot sta împotrivă. Ana are patru ani şi aproape patru luni. Mă declar învinsă de logica ei.

–        Şi mama lui care-i? continuă fetiţa.

–        ?

–        Mama lui Adam.

–        Adam nu a avut mamă.

–        Cum poate creşte un copil fără mamă!?!

–        A avut grijă de el Tăticul lui.

–        Adică Iisus!

–        Iisus, desigur, întăresc şi eu.

–        Şi acum de ce stă aici? şi Ana indică cu degeţelul falia întunecată în care stă craniul.

–        Aşteaptă să îl scoată Iisus de acolo.

–        Iisus e pe cruce.

–        Da! O să se dea jos şi o să îl scoată de acolo.

–        Cine-i scoate cuiele? Amănuntul pare să aibă o semnificaţie specială pentru Ana. Îşi plimbă o vreme degeţelul peste sângele ce se scurge din rănile Mântuitorului.

–        Un om bun.

–        Cine?

–        Iosif.

–        Îi scoate cuiele, se duce şi-l ia pe Adam, că-i copilul lui…

Ana stă pe gânduri, face o grimasă şi zice cu răutate mică:

–        Ce copil urât! Cum poate fi un copil aşa urât? Nu am mai văzut un copil aşa urât. Ce ochi, ce dinţi! Ana se strâmbă.

–        Vezi, dacă nu a ascultat? îi zic pedagogic, apoi mă gândesc la nenumăratele mele neascultări şi îmi iau seama continuând, şi, totuşi, Iisus l-a iubit aşa urât cum era, pentru că era copilul lui.

Ana mă priveşte, meditează câteva clipe, pare mulţumită că Iisus e un Tată bun, apoi se întoarce la icoana Răstignirii.

–        Aici cine e? întreabă indicând una dintre femei.

Dialogul continuă.

Nu mă simt deloc pregătită pentru astfel de întrebări. Ana mă scoate de cele mai multe ori din impas…

Scris de Gabriela T.

la 25 01.2010

Discuțiile au continuat în schimb și acasă, așa că am fost nevoit să-i explic defapt cum a fost creat Adam, că el a fost primul om. Ana a conchis:

–        Adam este părintele meu? Mai am doi tătici!? Pe Iisus Hristos și pe Adam, și Eva e mămica noastră!

Mai departe i-am explicat cum a fost cu pomul oprit din Rai, mai precis i-am citit din Mica Biblie, și a înțeles și aici esențialul pentru că a spus:

–        Să nu mai mănânce din pomul rău, numai din ăla al vieții!

C. Tănase, “Şi cu asta ce-am făcut?” …..

Posted in Atitudini, de la altii, Poezie on Decembrie 3, 2009 by Ionut Margin

Ne-am trezit din hibernare
Şi-am strigat cât am putut:
Sus Cutare! Jos Cutare!?
Şi cu asta ce-am făcut?

Am dorit, cu mic, cu mare,
Şi-am luptat, cum am ştiut,
S-avem nouă guvernare?
Şi cu asta ce-am făcut?

Ca mai bine să ne fie,
Ne-a crescut salariul brut,
Dar trăim în săracie?
Şi cu asta ce-am făcut?

Ia corupţia amploare,
Cum nicicând nu s-a văzut,
Scoatem totul la vânzare?
Şi cu asta ce-am făcut?

Pentru-a câştiga o pâine,
Mulţi o iau de la-nceput,
Rătăcesc prin ţări străine?
Şi cu asta ce-am făcut?

Traversăm ani grei cu crize,
Leul iar a decăzut,
Cresc întruna taxe-accize?
Şi cu asta ce-am făcut?

Totul este ca-nainte,
De belele n-am trecut,
Se trag sforile, se minte,
Şi cu asta ce-am făcut?

Se urzesc pe-ascuns vendete,
Cum nicicând nu s-a văzut,
Ţara-i plină de vedete,
Şi cu asta ce-am făcut?

Pleacă-ai noştri, vin ai noştri!
E sloganul cunoscut;
Iarăşi am votat ca proştii,
Şi cu asta ce-am făcut?

Constantin Tănase, născut la 5 iulie, 1880, în Vaslui, a murit la Bucureşti, în 1945.

Există zvonuri potrivit cărora ar fi fost ucis de Armata Roşie invadatoare, deşi surse mai credibile indică faptul că moartea sa s-a datorat unui blocaj renal.

Constantin Tănase încă mai juca în Bucureşti, la un an de la invazia sovietică, şi se spune că ar fi fost ucis din cauza satirei la adresa soldaţilor ruşi, care aveau obiceiul să rechiziţioneze mai ales ceasuri, folosind expresia: „Davai Ceas” (davai = dă-mi)
Rău era cu „der, die, das”
Da-i mai rău cu „davai ceas”
De la Nistru pân’ la Don
Davai ceas, davai palton
Davai ceas, davai moşie
Haraşo tovărăşie

După mai multe reprezentaţii a fost arestat, ameninţat cu moartea şi i s-a ordonat să nu mai joace piesa.

În următorul spectacol a apărut pe scenă într-un pardesiu imens, cu mânecile pardesiului căptuşite de sus până jos cu ceasuri de mână.

Spectatorii l-au aplaudat frenetic la apariţie, deşi actorul nu a scos niciun cuvânt. Apoi şi-a descheiat pardesiul, scoţând la iveală un ceas cu pendulă!

A spus doar: „El tic, eu tac, el tic, eu tac”. Două zile mai târziu marele actor era mort.

din poșta electronică!

Meditaţie la Sfânta Cruce

Posted in Literatura/Eseuri, Meditatii, Poezie on Septembrie 14, 2009 by Ionut Margin

Sf Cruce

Pe Cruce

de Vasile Voiculescu


Iisus murea pe cruce. Sub arsita grozava

Pălea curata-i frunte ce-o sangerase spinii

Pe stancile Golgotei tot cerul Palestinii

Parea ca varsa lava.


Si chiar in clipa mortii hulira carturarii

Cu fierea otelita il adapau strajerii…

Radea cu hohot gloata cu spasmele durerii

Si-l ocarau talharii.


Zdrobita, la picioare-i zacea plângând Maria

Si-adanc zbucnea blestemul din inima-i de mama

Alaturi Magdalena, in lunga ei marama,

Tipa vazand urgia.


Departe ucenicii priveau fara putere…

N-aveau decat sa fuga in lumea cea pribeaga

Cu el se naruise nadejdea lor intreaga

Si fara mangaiere.


Tarziu, porni multimea in palcuri spre cetate

Pe drumurile-nguste cu lespezi pardosite

Trecura fariseii cu fetele smerite

Si barbile-argintate.


Maslini fara de frunze dormeau mocnind pe coaste

In vale,ca-ntr-o pâcla, dormea Ierusalimul,

Pe cruce somnul mortii dormea de-acum sublimul

Iisus, vegheat de oaste.


Tâlharul

de Costache Ioanid


Când citeşti Scriptura Sfântă şi rămâi pe gânduri dus,

parcă vezi prin ceaţa vremii cum, pe Golgota, Isus

înălţa spre cer privirea, dornic pironind văzduhul,

până pleoapele-I căzură peste ochii buni. Iar Duhul,

dezlegat, porni în grabă jos, în închisoarea morţii,

în Şeol, să frângă-n două, pentru-ai Săi, zăvorul porţii.


Şi te’nalţi apoi ci gândul în Eden. Şi vezi în zare

o cetate de lumină cu oştiri în sărbătoare.

Vezi pe porţile înalte de cleştar dintr-o bucată

heruvimi cu patru aripi şi cu spadă-nflăcărată,

înălţându-se ca zorii peste floarea primăverii.

Dar deodată, din trompete dau un lung semnal străjerii.

Da… Departe, printre stele, ca un fulger ne-ntrerupt,

un convoi străbate largul bolţilor de dedesubt.

Şi curând, de cântec falnic cerul cerului umplându-l,

iată-i… cete după cete, ca-n oştiri ţinându-şi rândul,

vin în haină de lumină şi se’nalţă ca un stol

zecile de mii de duhuri ridicate din Şeol.


Izbăvit de sub pedeapsă, vine primul om, Adam;

apoi Eva, Set şi Abel, Noe, Terah, Avraam…

Iată… Isaac şi Iacov, smulşi din lanţurile grele,

Iosif ca o stea sclipeşte între unsprezece stele,

Moise uşurat de greul lespezilor din Horeb,

Iosua îi stă la dreapta, iar la stânga e Caleb;

Ghedeon privind cetetea şi oştirea fără număr,

Şi Samson, lăsând să-i cadă pletele mai jos de umăr;

David, fericit să uite de păcatele-i iertate,

Solomon şi toţi urmaşii casei binecuvântate,

toţi profeţii şi martirii ce-au murit frângându-şi dorul,

de la nepătatul Abel la Ioan Botezătorul.


Iar în faţa tuturora… ce luceafăr glorios

umple cerul de lumină şi de Har victorios?

E Isus!… purtând pe frunte diadema de lumini,

cu aceeaşi simplitate cum purtase crengi de spini.

E Isus!… cu mâini întinse într-un gest de raze nins,

cu aceeaşi duioşie cum pe cruce le-a întins.

Vai!… dar poarta cea înaltă dintr-un singur alb cleştar

Cum îşi va deschide oare uriaşul stăvilar?

Până-n bolţi un glas răsună larg ca bubuitul lavei.

„ Sus acum, voi porţi eterne! Iată Împăratul slavei!”

„Cine-i Împăratul slavei?” „ Domnul tare şi viteaz,

care-a biruit în luptă cel mai fioros grumaz!”


Şi târziu, când paradisul s-a închis c-un vuiet lin,

printre stele, către poartă, vine-ncet un biet străin.

Ochii lui sunt plini de frică. Păru-n frunte. Faţa suptă.

Peste trupul plin de sânge poartă o cămaşă ruptă.

-Ce vrei tu? Îi spune unul dintre îngerii străjeri.

-Cine eşti? Îl mai întreabă, iscodind cu ochi severi.

-Eu?… răspunde-ncet străinul copleşit de un oftat,

Sunt un ticălos din lume… Nu ştiu să fi fost păcat

să nu-l fi făcut în viaţă. Am ucis. Am jefuit.

De copil m-a prins o vrajă de păcat şi de cuţit.

Mă ţineam ascuns în peşteri şi pândeam pe cei bogaţi.

Sângele curgea ca apa. Apoi galbenii prădaţi

mi-i luau toţi cârciumarii şi femeile pierdute.

Şi cădeam în zori pe-o vale între brusturi şi cucute.

La altare n-am dus jertfă nici o mierlă de când sunt.

N-am ştiut de rugăciune. N-am avut nimica sfânt.

O putere, un balaur, îmi da brânci să beau, să prad…

– Vai, destul… vorbi străjerul. Locul tău e-acolo-n Iad.

Şi, cu mâna lui întinsă, i-arătă în jos sub cer,

într-o gură de-ntuneric, flăcări vii într-un crater.


Se uită-ngrozit străinul. Iar apoi încet şopti:

-Da… acolo… Dar, ascultă. Înainte de-a muri,

osândit fiind la moartea cea mai grea, mai blestemată,

ţintuit pe lemnul crucii, am văzut, hulit de gloată,

un profet murind alături. Ba… mai mult ca un profet!

Nu era un om din lume. Ci, sub fruntea de nămet,

Îi plutea în ochi o pace… şi-o dumnezeire-n grai.

El mi-a spus privindi-mi faţa: Azi vei fi cu Mine-n Rai!

Şi acum o întrebare… un cuvânt mai am de spus:

Dacă tot ce văd e Raiul, nu-i pe-aici acel Isus?…

-O! Isus? E-aici, în slavă… tot ce vezi îi aparţine.

Dar de ce-ţi acoperi faţa hohotind? Sau plângi, stăine?

-Rogu-te, o vorbă numai…

Nu ştiu cum să-mi spun amarul…

Dacă e Isus aicea… spune-I c-a venit tâlharul.

-Vino!… Poarta e deschisă… Domnul Îi vorbeşte-n prag.

Îl priveşte lung tâlharul. Paşii înapoi se trag…

E Isus acest arhanghel în veşminte sclipitoare?

Părul… Nu-i al Lui. Nici brâul. Nici cămaşa de ninsoare.

Dar… privirea blândă… Ochii. El e! Şi-a căzut grămadă.

Cum? Dar cine îl ridică? Ochii lui nu pot să creadă.

– Doamne, sunt murdar… şi-n zdrenţe.

Sunt… şi-şi frânse vorba-n dinţi.

-Eu… în haine de lumină? Eu, tâlharul, printre sfinţi?


Şi luându-l blând cu Sine, strălucitul Voievod,

lângă tron ducându-l, zise: „El Mi-a fost întâiul rod!”


*


Şi acum să ştie-oricine: Unde a intrat tâlharul,

Nu-i pe lume om să creadă şi să nu-I primească Harul!

Nu-i păcat pe care Domnul nu Şi-a pus făgăduinţa.

Unul singur nu se iartă niciodată: Necredinţa!

Poezie

Posted in Gabriela T., Literatura/Eseuri, Poezie on Iulie 9, 2009 by Ionut Margin

Melancolie

john-chrysostom-right-hand

Am ridicat din praful amintirilor,

Scrisorile tinereţii.

Ale primelor zboruri,

Ale primelor mistere.


*

Ce bun erai, Doamne, când Te arătai

Şi mă ţineai de mână

Pe marea înspumată

A vieţii:

Doi pedestraşi netemători.


Câtă trufie – aplauzele mele!

Câtă durere – lacrimile tale!

Unde-ai plecat?

Pe unde Te-ai ascuns?


*



Privindu-mă cum mă scufund, Stăpâne,

De Te-ai dus în zarea nevăzută,

Să nu dai drumul mâinii mele

stângi!


aprilie 2009

scrisă de Gabriela T.