Archive for the Gabriela T. Category

Lecţia de iubire

Posted in Gabriela T., Poezie on Iulie 9, 2010 by Ionut Margin

În pustiu Te ispitise.

Şi-n loc de pietre,

Ai lăsat

Să fie

Pietre.

În piaţă, călăii,

Aruncau în mine cu pietre.

Şi-n loc de pietre,

În inimile lor,

Au lăsat

Să fie

Pietre.

Aşteptam, ghemuită, osânda

Pietrelor ce mă izbeau în inimă.

Şi-n loc de pietre

Ai făcut

Să fie

Pâini.

aprilie 2009

scris de Gabriela T.

Prețul timpului tău!

Posted in Gabriela T., Meditatii on Februarie 5, 2010 by Ionut Margin

Un barbat a venit de la munca tarziu, obosit si nervos,
gasindu-si baietelul de 5 ani asteptand la usa nerabdator.

– Tati, pot sa te intreb ceva?

– Da sigur, despre ce e vorba? a raspuns tatal

– Tati, cati bani castigi pe ora?

– Hei, dar asta nu e treaba ta. De ce ma intrebi astfel
de lucruri? spuse omul nervos.

– Doar vreau sa stiu…Te rog spune-mi, cat castigi pe ora?

– Daca trebuie sa stii …castig 50$ pe ora.

– Ah, a raspuns micutul trsit, cu capul plecat.
Tati, imi imprumuti te rog 25$?

Tatal s-a infuriat:
– Daca singurul motiv pentru care m-ai intrebat
asta este ca sa imi ceri niste bani sa iti cumperi
o jucarie prosteasca sau alte prostii, atunci
du-te direct in camera ta la culcare.
Gandeste-te de ce esti asa egoist. Nu lucrez din
greu in fiecare zi pentru asa copilarii.

Micutul a mers in liniste in camera si a inchis usa.
Omul s-a enervat si mai tare pe intrebarile baiatului.
Cum a putut sa puna asa intrebari doar pentru a cere
niste bani.

Dupa o ora, tatal s-a calmat si a inceput sa gandeasca:
„Poate chiar era ceva de care chiar avea nevoie sa
cumpere cu 25$ si chiar nu mi-a cerut bani des”.

S-a dus la usa baiatului si a deschis-o.

– Dormi? Dormi? a intrebat….

– Nu tati, sunt treaz, a raspuns baiatul.

– M-am gandit, poate am fost prea dur mai devreme,
spuse tatal. A fost o zi lunga si m-am descarcat pe tine.
Uite aici ai 25$.

– Micutul a sarit, zambind. Multumesc tati, a strigat.

Dupa aceea a scos un pumn de bani.
Omul a vazut ca baiatul avea deja bani si s-a enervat din nou.
Micutul si-a numarat incet banii si s-a uitat catre tatal sau.

– De ce vrei mai multi bani daca deja ai? a spus tatal.

– Pentru ca nu am avut destul, dar acum am, a replicat baiatul.
Tati, am 50$.. Pot sa cumpar o ora cu tine ???? Te rog sa
vii mai repede acasa maine. Vreau sa mananc cu tine.

Tatăl lui Adam!

Posted in Ana, Gabriela T., Meditatii on Ianuarie 26, 2010 by Ionut Margin

–        Eu am patru ani, zice Ana. Tu câţi ani ai?

–        Am patruzeci şi doi, răspund.

–        Cât mine, conchide Ana.

Ana îşi lipeşte ochişorii de icoana Răstignirii, se suie pe scaun şi indică cu degeţelul craniul.

–        Ce-i asta?

–        Un craniu.

–        Cum? Craniu?! Ce craniu?

–        A fost un om şi a murit.

–        Ce om?

–        Adam.

–        Adam … De ce a murit?

–        Nu a ascultat pe tăticul lui.

–        Ce i-a zis?

–        Să nu mănânce.

Ana e toată un semn al mirării.

–        Să nu mănânce!?!

–        Să nu mănânce ce nu e voie, rectific grăbită, căci fetiţa m-a prins pe picior greşit.

–        Ce să nu mănânce?

–        Ceva dintr-un pom.

–        Care pom?

În icoana Răstignirii nu e nici un pom. Ana caută pomul în icoanele din jur. Îl găseşte şi mi-l indică triumfătoare:

–        Din pomul acela să nu mănânce? Unde e Măicuţa Sfântă cu Iisus micuţ?

–        Da! Din pomul acela să nu mănânce.

–        Cine e tatăl lui Adam?

Dacă a stabilit pricina vinovăţiei, Ana vrea să ştie cine a dispus pedeapsa.

–        Dumnezeu, răspund.

Ana priveşte iarăşi icoana Răstignirii.

–        Iisus?

–        ?

–        Iisus e tatăl lui Adam?

–        Nu! Dumnezeu.

–        Iisus e Dumnezeu! zice Ana hotărâtă şi întărind cu un gest scurt al mâinii drepte.

–        Da! Iisus e Dumnezeu.

–        Iisus e Tatăl lui Adam! Hotărâre definitivă, căreia nu îi pot sta împotrivă. Ana are patru ani şi aproape patru luni. Mă declar învinsă de logica ei.

–        Şi mama lui care-i? continuă fetiţa.

–        ?

–        Mama lui Adam.

–        Adam nu a avut mamă.

–        Cum poate creşte un copil fără mamă!?!

–        A avut grijă de el Tăticul lui.

–        Adică Iisus!

–        Iisus, desigur, întăresc şi eu.

–        Şi acum de ce stă aici? şi Ana indică cu degeţelul falia întunecată în care stă craniul.

–        Aşteaptă să îl scoată Iisus de acolo.

–        Iisus e pe cruce.

–        Da! O să se dea jos şi o să îl scoată de acolo.

–        Cine-i scoate cuiele? Amănuntul pare să aibă o semnificaţie specială pentru Ana. Îşi plimbă o vreme degeţelul peste sângele ce se scurge din rănile Mântuitorului.

–        Un om bun.

–        Cine?

–        Iosif.

–        Îi scoate cuiele, se duce şi-l ia pe Adam, că-i copilul lui…

Ana stă pe gânduri, face o grimasă şi zice cu răutate mică:

–        Ce copil urât! Cum poate fi un copil aşa urât? Nu am mai văzut un copil aşa urât. Ce ochi, ce dinţi! Ana se strâmbă.

–        Vezi, dacă nu a ascultat? îi zic pedagogic, apoi mă gândesc la nenumăratele mele neascultări şi îmi iau seama continuând, şi, totuşi, Iisus l-a iubit aşa urât cum era, pentru că era copilul lui.

Ana mă priveşte, meditează câteva clipe, pare mulţumită că Iisus e un Tată bun, apoi se întoarce la icoana Răstignirii.

–        Aici cine e? întreabă indicând una dintre femei.

Dialogul continuă.

Nu mă simt deloc pregătită pentru astfel de întrebări. Ana mă scoate de cele mai multe ori din impas…

Scris de Gabriela T.

la 25 01.2010

Discuțiile au continuat în schimb și acasă, așa că am fost nevoit să-i explic defapt cum a fost creat Adam, că el a fost primul om. Ana a conchis:

–        Adam este părintele meu? Mai am doi tătici!? Pe Iisus Hristos și pe Adam, și Eva e mămica noastră!

Mai departe i-am explicat cum a fost cu pomul oprit din Rai, mai precis i-am citit din Mica Biblie, și a înțeles și aici esențialul pentru că a spus:

–        Să nu mai mănânce din pomul rău, numai din ăla al vieții!

Poezie

Posted in Gabriela T., Literatura/Eseuri, Poezie on Iulie 9, 2009 by Ionut Margin

Melancolie

john-chrysostom-right-hand

Am ridicat din praful amintirilor,

Scrisorile tinereţii.

Ale primelor zboruri,

Ale primelor mistere.


*

Ce bun erai, Doamne, când Te arătai

Şi mă ţineai de mână

Pe marea înspumată

A vieţii:

Doi pedestraşi netemători.


Câtă trufie – aplauzele mele!

Câtă durere – lacrimile tale!

Unde-ai plecat?

Pe unde Te-ai ascuns?


*



Privindu-mă cum mă scufund, Stăpâne,

De Te-ai dus în zarea nevăzută,

Să nu dai drumul mâinii mele

stângi!


aprilie 2009

scrisă de Gabriela T.

Eu sunt Tu

Posted in Gabriela T., Poezie on Februarie 18, 2009 by Ionut Margin

aripi

De n-aş şti cine sunt, mi-aş spune moară,

greu măcinând a clipelor povară.


Dar de când ştiu că Tu veghezi în mine

îmi spun potir, ca dulce amintire.


Mă lasă să viez asemeni Ţie,

În clipe dulci, cu gust de veşnicie,


Să văd în viaţa mea, cândva sălcie,

Motiv de râs, de joc, de bucurie!


Eşti singurul meu rost acum sub soare

Şi Unicul răspuns la întrebare.

scris de Gabriela T.

Revanşa

Posted in Gabriela T., Poezie on Februarie 12, 2009 by Ionut Margin

jertfit

Pentru că îl văd trist şi necăjit

De către alţii,

Îi spun:


-Fă-mi o listă cu toţi aceia care

Au făcut din tine

Ceea ce eşti azi

Şi nu ai fi vrut să fii!


El ia stiloul şi scrie întruna

Şi scrie întruna

Şi scrie întruna.


Gândesc:

Îi voi linşa pe toţi,

Până la ultimul!


Împătureşte pagina

Şi mi-o întinde.


Cu groază o deschid.


E albă.


Îl pot privi în ochi.

E alb şi el.

E alb.


Cu ceva mai alb

Devine şi

Sufletul

Meu.

Gabriela T.

Ioane jertfeşte-te!

Posted in Gabriela T., Literatura/Eseuri on Ianuarie 16, 2009 by Ionut Margin

st-ioane-khakhuli

-Ioane!… se auzi în puterea nopţii un glas poruncitor

Ioan îşi ascuţi auzul şi crezu că i se pare.

Noaptea era neagră, liniştea adâncă, nevasta dormea, copiii la fel… o fi visat se gândi şi adormi îndată.

-Ioane, trezeşte-te!

Ioan se trezi, e drept, şi un tremur trecu prin trupul lui.

Glasul ăsta îi era cunoscut. Încercă să îşi amintească de unde îl ştie.

Oooo!…oboseala asta care nu se termină niciodată! Uite! A început să audă voci…Doamne, fereşte!…

Se lăsă iarăşi moale pe pernă, închise ochii, dar vocea aceea…vocea aceea…era ea de undeva…

Aşa e! Sigur! Demul… demult… demult…în copilărie…vocea aceea…Sigur!…atunci când se gândise el că vocea aceea nu putea fi a mamei care îl legăna la sân…atunci când se ridicase el repede ţinându-se de gâtul mamei şi, gângăvind, se uitase în jur şi în jur nu fusese nimeni altcineva…vocea aceea care îi încordase auzul în noapte aceea în care nu mai putuse adormi…şi şuviţa alunecată nefiresc pe tâmpla mamei care adormise abia în zori strângându-l la piept…sigur!…cum de o uitase atâţia ani?…atâţia ani!

Uite!

Copiii au crescut. Sunt mari, frumoşi, veseli. Ce bucurie! Ei…trec anii! Copiii lui! I-s dragi copiii lui. I se umple inima când îi vede. Nu poate să le-o arate chiar mereu! Trebuie să îi crească bărbaţi. Altfel…aşa i-ar topi în braţe de câte ori îi vede!

Noaptea îl învălui şi ochii se închiseră…

-Ioane!…să nu dormi! Căci nu în somn am să-ţi vorbesc Eu ţie! Să te trezeşti!

Un sloi de gheţă îi trecu prin spate repede şi o căldură ciudată îi căzu în inimă la auzul vocii. Ce bine că îşi amintea că a mai auzit-o…

-Ioane, pe fiul tău cel mare îl vreau Eu.

-Jertfă?

Ce ciudat! Ce caută cuvântul ăsta în gura lui? Ce straniu e totul! Ce l-a apucat? Aici nu e nimeni şi el nu doarme…

-Da! Jertfă!

-Jertfă de tot, Doamne?

-Jertfă de tot, Ioane!

-Doamne…pe fiul meu?!

O, nu! Nu pe copiii lui! Nu pe ai lui!

-Doamne, Tu ai putut…eu, vezi-mă!…om slab…nu pe copiii mei!…

Apoi tăcerea cea mai grea din lume se lăsă…

Ce trist e totul…cât de grea e tristeţea…cât de crudă e soarta…

-Doamne, eu ştiu că Tu ai putut să Îţi jertfeşti Fiul…dar eu…un biet om…Tu mă ştii…atât cât pot, îţi dau…dar asta e prea mult!…Offf, Doamne! Ia-l, Doamne, dar ia-l lângă altarul tău! Să Îţi jertfească!

Şi iarăşi tăcerea…tăcerea adâncă în care fiecare clipă stă pe loc…

-În sufletul tău, Ioane, e clipa clipelor azi şi tu nu ştii. Pe fiul tău lângă Altarul Fiului meu azi îl primesc. Dar te vei jertfi apoi pe tine? Spune-mi, Ioane, primeşti?

Şi greul unei vieţi întregi…viaţa lui…a lui Ioan…şi greul unei vieţi mici…viaţa fiului…a lui Ionuţ…se răsturnară în clipa aceea în inima sa…şi glasului Domnului…şi iubirea lui…şi jertfa de-a pururi…jertfa cea mare…a Fiului…şi cât de grele sunt toate…şi cât de multe toate…

-Primesc, Doamne, primesc!

scris de Gabriela T.

saint-ioane-of-zedazeni