Archive for the Sfinţi Români Category

Adevărul despre Roşia Montană în ochii părintelui Ilie Moldovan

Posted in Atitudini, Sfinţi Români on Februarie 16, 2012 by Ionut Margin

*** interviu publicat în Formula-AS

Prof. dr. Ilie Moldovan. – Profesor la Facultatea de Teologie Ortodoxa . „Andrei Saguna” din Sibiu -. „Daca semnam la Rosia Montana actul de deces . al unui simbol al neamului romanesc, vom suporta . consecintele in istorie si-n vesnicie”. Parintele profesor Ilie Moldovan din Sibiu este unul din marii…

Prof. dr. Ilie Moldovan

– Profesor la Facultatea de Teologie Ortodoxa
„Andrei Saguna” din Sibiu –

„Daca semnam la Rosia Montana actul de deces
al unui simbol al neamului romanesc, vom suporta
consecintele in istorie si-n vesnicie”

Parintele profesor Ilie Moldovan din Sibiu este unul din marii iluminati ai ortodoxiei. Adevarat „apostol” al lui Iisus, cutreiera tara de la un capat la altul, propovaduind peste tot nadejdea si frumusetea vietii crestine, iubirea de neam si de tara in care am fost asezati. Sacerdot de o frumusete spirituala coborand parca direct din Sfintii Parinti, pr. dr. Moldovan este printre cei mai aprigi „paznici de far” ai Naturii vazute drept creatia primordiala a lui Dumnezeu. Traim intr-un secol al nesigurantei, cand oamenii par neputinciosi in fata realitatii, iar durabilitatea naturii este amenintata de lacomia oarba a cautatorilor de comori. Consumismul, care este opus durabilitatii, altereaza credinta, distruge bazele vietii spirituale. Corolarul sau este egoismul, urmarirea exclusiva a propriilor interese, care il pune pe om in situatia de a accepta secularizarea accentuata, distrugerea temeliei puse de Mantuitor in lume. Fata de toate acestea, parintele Moldovan spune: „Ca sa existe ceva durabil, trebuie sa gandim intr-o perspectiva care nu este franta de trecerea anilor, avem chemarea de a-i pune un fundament etern. Daca-l excludem pe Dumnezeu, nu mai e posibil sa vorbim de durabilitate, ci de consumism grabit, cu pecetea sa malefica. Prin consumism ne alegem alt Dumnezeu.”.
Nelipsit de la reuniunile cu caracter teologic si national, invitat la seminarii ecumenice sau la conferinte ecologice, parintele, care este si un orator fascinant, pledeaza pentru ecumenism, dar numai cu pastrarea intacta a propriei noastre spiritualitati. In cadrul unui interviu pe care ni l-a acordat recent, cu ocazia primei conferinte de ecologie din Sibiu, organizata de Academia Evanghelica Transilvania, parintele profesor a facut elogiul responsabilitatii si al durabilitatii ca baze ale unei gandiri eco-teologice. Ca exemplu de incalcare a acestor concepte, pr. dr. Ilie Moldovan a indicat proiectul de la Rosia Montana.

„Cand ne-am pierdut radacinile, ne-am pierdut pe noi insine”

– In cadrul Conferintei de la Sibiu, ati vorbit despre responsabilitatea individuala ca dimensiune a propriei spiritualitati. Cat e de grea responsabilitatea oficialilor romani care au dat lumina verde si sustin proiectul de la Rosia Montana?
– Dupa parerea mea, proiectul de la Rosia Montana este una din actiunile de surpare a rosturilor existentei neamului romanesc, neam care a vazut lumina zilei in spatiul acesta si mai ales in munti, spatiu sacru care a fost inzestrat de Dumnezeu cu tot ceea ce exista pe pamant si sub pamant. Intr-un fel oarecare, ni se fura comorile de toate felurile: minerale, spirituale, culturale, istorice. Cine a randuit pe pamant ca muntii sa fie paradisul neamului nostru? Si cine ne-a incredintat comorile acestea? Fara indoiala, bunul Dumnezeu. Si le-a incredintat nu doar unor persoane, nu doar unei generatii, ci unui neam. Si daca este un neam, inseamna ca sunt mai multe generatii, trecute si viitoare, si toate sunt miruite de Dumnezeu cu aceste comori. Iata de ce responsabilitatea dregatorilor nostri este atat de coplesitoare. Calcand-o in picioare, dansii isi ignora propria spiritualitate, nesocotesc valorile neamului romanesc, iar in acest fel nu-si dau seama ca ating insasi voia lui Dumnezeu.
– La fel ca in toate satele Muntilor Apuseni, la Rosia sunt bogatii si biserici crestine, cimitire, vestigii dacice, romane si medievale. Acolo dureaza o asezare straveche – tipar al lumii romanesti de odinioara, un loc asuprit acum de durerea si jalea celor ce refuza sa-si lase casele si sa plece. De ce e nevoie ca toate acestea sa fie salvate? Ce ne leaga pe noi, romanii, de ele?
– Intre mormintele crestine, galeriile romane, vestigiile trecutului, bogatiile locului si istoria unui popor sunt legaturi indestructibile. In momentul in care ai atacat una din ele, le-ai atacat pe toate. La Rosia Montana sunt semnele celor care au pus bazele unui neam. Acolo e un neam. In momentul in care neamul acesta este privat de zestrea lui, ii ataci fiinta nationala si viitorul. Urmasii nostri nu trebuie sa mai aiba nimica? Ce le dam noi celor care-or veni dupa noi? Ce durabilitate ni se propune acolo? Se inscrie ea in raportul dintre timp si vesnicie? Nu. Credinta populara spune ca, la Judecata din Urma, fiecare om va trebui sa se prezinte in locul unde a trait, in casa si curtea in care si-a dus viata trecatoare pe pamant. Or, daca sunt stramutati pe alte meleaguri, unde se vor prezenta rosienii in fata Domnului? Intr-un iaz de decantare sau intr-un crater cu ape acide? Sa nu uitam: cand ne-am pierdut radacinile, intr-un fel oarecare ne-am pierdut pe noi insine, pentru ca radacinile acelea au conotatii vesnice. Fata de acest proiect minier ne comportam ca un popor invins. Consecintele acestei calamitati istorice se vor rasfrange in viitor intr-un mod inca nebanuit.
– Compania aurifera spune ca va aduce dezvoltare si locuri de munca. Unii dintre tinerii rosieni sustin aceasta perspectiva, netinand seama de valorile care vor fi distruse. Cum vi se pare aceasta logica?
– La drept vorbind, logica aceasta se dovedeste mai mult decat inconsistenta, este vicioasa. Cui dai loc de munca, in ce proportii si care este de fapt finalitatea? Un cuvant exprima totul: profit. Sunt in stare sa ne spuna ca nu lucreaza pentru un profit generos? Si profitul unde se revarsa? In Elvetia. Trebuie sa ai orbul gainilor sa nu vezi acest lucru. Iar daca unii tineri accepta distrugerea de dragul unei asa-zise „vieti mai bune”, inseamna ca sunt legati, poate fara sa stie, de o lucrare de surpare a duhurilor rele. Ei au pierdut radacina spirituala cu pamantul. Nu stiu ca proprietarul acolo este numai Dumnezeu, si nu administratorii vremelnici de azi.
– Sfantul Sinod si-a exprimat pozitia fata de acest proiect, care ar urma sa demoleze biserici si cimitire, cerand autoritatilor sa nu permita dezvoltarea lui. Cum ati primit comunicatul acela de importanta istorica?
– Consider ca Sfantul Sinod a pus degetul pe rana. Daca avea alta atitudine, nu mai era Sfantul Sinod. Dorind sa fie vocea lui Dumnezeu, el a cerut statului sa ia masuri pentru salvarea identitatii nationale, pentru impiedicarea desfiintarii noastre. Proiectul minier ataca frontal aceste valori si este o experienta pe care suntem pusi de pe acuma sa o inregistram. Daca este o experienta, este si primul examen. Daca-l pierdem si vom ramane repetenti, inseamna ca repetentia aceasta ne costa lipsa de durabilitate a actiunilor industriale de acolo. Sa luam seama: insuccesele nu se pierd. Se cumuleaza, se contabilizeaza. Dar nici biruintele. Iar daca biruinta, in Apuseni, va fi de partea celor ce nu cred in valorile noastre, atunci ea va fi sinonima cu pierderea unei parti din tara. Cu o mutilare. Biruinta lor va dovedi un lucru: suntem pamant cucerit, cotropit. In ce priveste daramarea bisericilor, le demoleaza, dar Dumnezeu nu accepta, nu semneaza actul de demolare. Contand pe Dumnezeu, nu se poate sa nu iesim la lumina. Pentru ca, daca noi semnam acolo actul de deces al unui simbol al neamului romanesc, vom suporta consecintele in istorie si-n vesnicie.

„Adevarul Rosiei este un adevar romanesc”

– Parinte profesor, sunteti oare impotriva globalizarii?
– Nu eu sunt impotriva globalizarii, ci globalizarea este impotriva mea. Ea e impotriva mea, ea-mi sterge identitatea. Cum fenomenul integrarii europene nu mai poate fi oprit, trebuie

sa stim ce avem de facut, dupa ce am intrat in lanturi. Sa nu ajungem sa ne blestemam zilele cu vorba aceea din popor: decat sarac, mai bine sa nu ai nimic!
– Vorbiti cu multa elocinta, cu un talent oratoric iesit din comun. De unde va inspirati?
– Din dragostea de adevar. Numai ea ma face sa ma exprim mai involt, mai metaforic. Insa metafora nu-mi place, pentru ca ascunde adevarul. Sunt insa si metafore care descopera adevarul.
– Care ar fi metafora potrivita pentru proiectul de la Rosia Montana?
– Metafora care se potriveste la Rosia Montana este cea care defineste zaharina: minte-ma, dar spune-mi vorbe dulci! Oare nu acest lucru se intampla acolo de cativa ani? Nu ascund aceia adevarul, in dosul unor vorbe frumoase si al unor promisiuni siropoase? Datoria noastra este sa-l aducem, din nou, in lumina. Adevarul Rosiei este un adevar romanesc. Rosia Montana traieste in Romania, iar Romania traieste si in mine! Ati inteles? Eu sunt si Rosia Montana si Sighisoara care se salveaza de Dracula Park. Noi suntem cei ce poarta in sine paradisul etnic romanesc. Mie, popor roman, Rosia Montana mi-a fost data ca dar de nunta! Iar aceasta nunta a avut loc in etnogeneza, in veacurile formarii romanitatii in Dacia. La botez, L-am primit pe Hristos, iar la nunta, am primit comorile muntilor si campiilor de la Cel de Sus. Aici ne-a randuit Dumnezeu sa fim, aici ne-a tinut radacinile, chiar si cand ne-am retras din fata navalitorilor. Cum nu m-ar interesa un pamant, un pamant care ne-a fost lasat mostenire pentru fiii fiilor nostri? De aceea, pentru el trebuie sa ne rugam si la ingerii Domnului. S-au identificat in Carpati 12 terase agro-montane pe care, dupa Retragerea Aureliana (274 d. Hr. – n. red.), stramosii nostri cultivau grau, pentru a duce la biserica prescure pentru Iisus si mirida (hrana) pentru ingeri. Acest grau era pazit chiar de ingeri, fiind un miracol ca putea sa rodeasca in varf de munte. Rosia Montana e din acea vreme, in care ingerii Domnului pazeau muntele. Lor trebuie sa ne rugam, sa ne salveze muntii si bisericile si cimitirele de acolo.
– V-as ruga, parinte profesor, sa le adresati un cuvant celor ce traiesc la Rosia Montana si refuza sa accepte bani, oricat ar fi de multi, in schimbul parasirii satului…
– Cuvantul nu este de pe pamant. Nici nu poate fi de pe pamant. El nu poate fi decat din ceruri. Ceea ce inseamna ca oamenii aceia sunt inspirati de Sus. Ei sunt buni de pusi in icoana, rezistenta lor are ceva sfant in ea. Ei sunt de partea lui Hristos. Trebuie sa stie ca tara e cu ei. Iar ca sa le aratam acest lucru, ii indemn pe toti cititorii revistei dvs., care nu are astampar cu aceasta tema nationala, sa mearga la Rosia Montana, sa-i viziteze in aceasta vara. Sa nu uite ca, daca ar renunta la gandul bun, ei ar renunta la Dumnezeul parintilor lor, pentru ca, odata cu botezul intru Hristos, acelora li s-a oferit in dar si paradisul etnic romanesc, care sunt Muntii Carpati.

Ion Longin Popescu

Sfântul Ierarh Dosoftei

Posted in Sfinţi Români, Uncategorized on Decembrie 13, 2008 by Ionut Margin

Viața

sfierarhdosofteiSfântul Ierarh Dosoftei s-a născut în anul 1624 la Suceava în familia Barilă. Părinţii săi Leontie şi Misira, binecredincioşi creştini, români de neam, aveau rudenii în Transilvania şi în ţinutul Liovului. La botez, pruncul a primit numele Dimitrie, pentru că se născuse în preajma zilei de 26 octombrie, când Biserica sărbătoreşte pe sfântul martir din cetatea Tesalonicului de la începutul veacului al IV-lea.

Tânărul Dimitrie Barilă a învăţat carte de la cei mai renumiţi dascăli din Moldova şi la şcoala Frăţiei Ortodoxe de la Mănăstirea Adormirea Maicii Domnului din Liov. Dăruit de Dumnezeu cu o inteligenţă deosebită şi-a agonisit încă din anii copilăriei şi ai tinereţii multă ştiinţă de carte. A studiat cu multă râvnă Sfintele Scripturi şi învăţăturile dumnezeieştilor Părinţi ai Bisericii şi a deprins cu mult drag meşteşugul tâlcuirii textelor sfinte în limba română, pentru că învăţase a vorbi şi a scrie în alte limbi ca să transmită tezaurul sfintei Ortodoxii: greacă, latină, slavonă bisericească, polonă şi ucraineană.

Pe lângă învăţătura adunată cu migală de la mulţi dascăli, la şcoala mănăstirii Probota a deprins şi învăţătura cea duhovnicească: rugăciunea, ascultarea, smerenia şi nevoinţele ascetice. A primit îngerescul chip în această sfântă mănăstire la anul 1649, cu numele de monah Dosoftei. Iubitor de înţelepciune şi vrednic împlinitor al nevoinţelor călugăreşti, cuviosul Dosoftei a sporit în dragoste şi rugăciune, devenind părinte duhovnicesc şi începător al obştii de la Probota. Într-o însemnare în limba română el scrie la 14 septembrie 1649: „Ieromonah Dosoftei de la Pobrata, feciorul lui Leontar Barilovici”, iar alături, în limba greacă: „Dositheos, ieromonah, fiul lui Leontar Barila şi al Misirei”.

Timp de mai mulţi ani învăţatul egumen a călăuzit pe monahi la Hristos, întărindu-i în buna nevoinţă şi în cunoaşterea Sfintei Scripturi. A dezvoltat mult şcoala mănăstirii Probota şi a crescut mulţi ucenici luminaţi, aducând în obştea sa o adevărată înnoire duhovnicească.

Datorită prestigiului său de cărturar şi virtuţilor care-i luminau chipul şi faptele, ieromonahul Dosoftei este chemat de Dumnezeu la slujirea arhierească. În anul 1658 este episcop de Huşi, după un an trece în scaunul vlădicesc de la Roman, iar în 1671 este ales mitropolit al Moldovei. Blând şi smerit, înaltul ierarh uimea pe toţi prin înţelepciune şi bunătate: Cronicarul Ion Neculce îl descrie astfel: „Acest Dosoftei mitropolit nu era om prost (simplu) de felul lui. Şi era neam de mazâl. Prea învăţat, multe limbi ştia: elineşte, sloveneşte, şi altă adâncă carte şi-nvăţătură. Deplin călugăr şi cucernic, şi blând ca un miel. În ţara noastră, pe ceasta vreme nu este om ca acela”.

Iubitor şi trăitor al dreptei credinţe, purtător de grijă faţă de păstoriţii săi în vremuri „nepaşnice pentru ţară”, cu dese schimbări de domnii, sfântul Mitropolit Dosoftei al Moldovei şi-a împlinit misiunea pastorală prin punerea în lucrare a darurilor pe care i le-a dat Dumnezeu din belşug: traducerea şi tipărirea de carte sfântă în limba română. În liniştea chiliei sale din patria natală sau aflat în pribegie, sfântul a dăruit Bisericii şi neamului românesc lucrări de mare valoare. Primele cărţi tipărite au fost Psaltirea în versuri şi Acatistul Născătoarei de Dumnezeu (Uniev, 1673). Înţelegând în Duhul Sfânt poezia psalmilor, i-a transpus în versuri româneşti, ca să apropie tot mai mult de sufletul poporului comoara de lumină şi de har a cuvântului dumnezeiesc. Recunoscut ca autoritate teologică, a revizuit traducerea făcută de spătarul Nicolae Milescu la Vechiul Testament, text care va fi inclus în Biblia de la Bucureşti, din 1688.

În toamna anului 1673 a plecat în pribegie în Polonia, din cauza schimbărilor de domn în ţară şi a convingerilor sale antiotomane. În 1674 a fost înlocuit în scaunul mitropolitan de la Iaşi cu Teodosie, episcopul de Roman. În anul următor, Mitropolitul Dosoftei este readus în demnitatea sa chiriarhală, iar Teodosie se retrage la mănăstirea Bogdana şi peste puţină vreme va cunoaşte moarte martirică.

După refacerea tipografiei de la Iaşi, Mitropolitul Dosoftei a tipărit noi cărţi de slujbă şi de învăţătură în limba română: Dumnezăiasca Liturghie (1679 şi 1683), Psaltirea de-nţăles (1680), cu text paralel în română şi slavonă, Molitvănic de-nţăles (1681). Între anii 1682-1686 a tradus după izvoare greceşti şi slavone şi a tipărit în limba română Viaţa şi petrecerea sfinţilor, în patru volume. Lucrarea a rămas neterminată datorită plecării forţate în Polonia. Această carte deosebit de necesară pentru misiunea Bisericii arată darul de mare cărturar al mitropolitului Dosoftei dar şi dragostea sa pentru sfinţi şi pentru sfinţenie. De aceea, el scrie despre sfinţi cuvioşi români pe care i-a cunoscut personal şi despre alţii pe care poporul îi venera cu multă evlavie: „Dară tocma şi din rumâni mulţi sfinţi sânt, carii am şi vădzut viaţa şi traiul lor, dară nu s-au căutat, fără numai Daniil de Voroneţ, şi Rafil de Agapia, i-am sărutat şi svintele moştii. Apucat-am în dzâlele noastre părinţ nalţ la bunătăţ şi-n podvig, şi plecaţ la smerenie adâncă. Părintele Chiriac de Beserecani, gol şi ticăloşit în munte 60 de ani. Şi Chiriac de Tazlău, Epifanie de Voroneţ, Partenie de Agapia. Dară Ioan de Râşca, arhiepiscopul acel svânt şi minunat, Inochentie de Pobrata şi Istatie!”.

În 1686 regele polon Jan Sobieski, în campania sa antiotomană, a intrat în Moldova pentru a-l atrage de partea sa pe voievodul Constantin Cantemir. Fiind nevoiţi să se retragă, polonii au luat cu ei mulţime de pietre scumpe, odoare din aur şi argint. Luat ostatec împreună cu tezaurul Mitropoliei şi cu moaştele Sf. Ioan cel Nou, Mitropolitul Dosoftei a trăit ultimii ani ai vieţii sale pământeşti departe de ţară. Aici a continuat lucrarea sa cărturărească şi a păstrat mereu legătura cu ierarhii ortodocşi de la Moscova şi de la Kiev. Pentru a aplana conflictele teologice privind epicleza euharistică mitropolitul moldovean a tradus din elineşte în slavo-rusă scrieri ale Sfinţilor Părinţi Ioan Gură de Aur, Efrem Sirul, Gherman, patriarhul Constantinopolului, Simeon al Tesalonicului, argumentând astfel dreapta învăţătură a Bisericii. Păstor dreptcredincios şi jertfelnic, sfântul ierarh a îndurat cu demnitate asprimile şi lipsurile, purtând de grijă comunităţii sale ortodoxe care se afla în Polonia. Sfinţenia vieţii lui strălucea nu numai asupra fiilor duhovniceşti, chiar regele Jan Sobieski venea adesea la castelul de la Stryi, unde locuia sfântul mitropolit al Moldovei, ca să participe la slujbe cu familia şi să-i dea cinstire cuvenită. În ciuda presiunilor care s-au făcut asupra lui, sfântul ierarh Dosoftei a refuzat trecerea la uniaţie şi a rămas ortodox până la trecerea sa la veşnicie, la 13 decembrie 1693. Din mărturiile călugărilor care l-au însoţit în exil aflăm că sfântul şi-a cunoscut vremea chemării sale la veşnicie de către Domnul. Blândul ierarh Dosoftei a fost înmormântat la Biserica „Naşterea Domnului” din Jolkiew, astăzi în Ucraina.

Pătimind încercări şi multe necazuri în această viaţă trecătoare, sfântul mitropolit Dosoftei al Moldovei rămâne peste veacuri un teolog al întregii Ortodoxii, ierarh cu viaţă sfântă şi neîntrecut învăţător al dreptei credinţe în limba poporului său. Luminat de harul Duhului Sfânt, el a slujit cu dragoste Biserica Mântuitorului Iisus Hristos, cu smerenie şi fapte minunate, iar acum se roagă în ceruri pentru mântuirea sufletelor noastre.

Sfanta Filofteia, ocrotitoarea Tarii Romanesti

Posted in Sfinţi Români on Decembrie 7, 2008 by Ionut Margin

sfanta-filoteea-de-la-curtea-de-arges

Sfanta Mucenita Filofteia a trait in sec. al XIII-lea, in sudul Dunarii. Nu se stie cu exactitate daca provenea din neam de romani sau de bulgari. A fost martirizata la doar 12 ani de tatal sau. Moastele sale se afla la Curtea de Arges de la sfarsitul sec. al XIV-lea. In sedintele Sinodului BOR din 1950, s-a decis generalizarea cultului Sf. Filofteia de la Arges, pomenita la 7 decembrie. In traditia populara este numita Poitra lui Nicolae.

„Aceasta icoana a fost zugravita ca semn de multumire intru cinstirea numelui, faptelor si minunilor faptuite de Sfanta Filofteia familiei… A adus vindecari intr-un mod absolut miraculos, mi-a adus spor in casa, recunoasterea oficiala in arta iconografica… Acestea toate si multe altele stau marturie ca si astazi cei ce se apropie de racla cu moastele Sfintei si cu inima curata ii cer ajutorul nu raman neascultati si fara de ajutor” (Calin Bogatean)

De peste 600 de ani, Tara Romaneasca este vegheata de Sf. Mucenita Filofteia, aflata la Curtea de Arges. Binefacerile sale sunt nenumarate. Tamaduitoare de boli, aparatoare impotriva incercarilor vietii, aducatoare de ploaie, protectoare a animalelor, dar si a viilor, patroana a copiilor si a tinerilor… Iata doar cateva dintre ele. Despre viata ei scurta, de doar doisprezece ani, se stiu multe. Viata sa a fost repede alcatuita de cei care au cunoscut-o, probabil in special datorita minunilor pe care le-a savarsit imediat dupa martiriul sau.

Un copil inchinat lui Dumnezeu

Despre Sfanta Filofteia se stie ca a trait la inceputul sec. al XIII-lea, la sud de Dunare, in orasul Tarnovo. Acest oras era in acea vreme capitala Taratului romano-bulgar. Nu se poate afirma cu exactitate de ce nationalitate era. Datorita vitregiei timpurilor, s-au inregistrat mai multe migratii ale locuitorilor de pe cele doua maluri ale Dunarii. Unii reveneau la locul de bastina, altii ramaneau in satele adoptive. Chiar si intemeietorii Taratului romano-bulgar, fratii Petru si Asan, erau doi romani stabiliti in Tarnovo. Sfanta filofteia s-a nascut in jurul anului 1206. Numele sau se traduce prin „iubitoare de Dumnezeu”. Acest lucru l-a demonstrat scurta ei viata.

Urmatoare poruncii iubirii

Mama Filofteiei a fost o crestina evlavioasa, care a invatat-o iubirea de Dumnezeu si de aproapele, milostenia, postul si rugaciunea. A murit insa de tanara, lasand-o pe Filofteia orfana la o varsta frageda. Pentru a face fata greutatilor pe care le presupunea cresterea unui copil, tatal sau a decis sa se recasatoreasca. Traditia spune ca noua sotie nu era un om al rugaciunii si al milosteniei. Nici cu Filofteia relatia nu era foarte buna, mai ales cand fetita se ducea la biserica, se ruga si isi arata marinimia sufletului. A inceput sa o persecute, trimitand-o la diferite munci grele. In acelasi timp, se pare ca incerca sa il intarate si pe tata impotriva copilei sale.

Martirizata la doar 12 ani

Una dintre indatoririle Filofteiei era cea de a-i duce mancare tatalui ei, care muncea la camp. Pe drum insa, intalnindu-se cu oamenii saraci, care ii cereau macar un coltisor de paine, nu o lasa inima sa treaca nepasatoare mai departe. Astfel, ea le dadea din mancarea tatalui sau. Lucrul s-a repetat, astfel incat tatal, ramanand mai mult flamand, si-a certat sotia. Aceasta insa s-a aparat, spunandu-i ca Filofteia este vinovata, caci imparte mancarea la saraci. Manios peste fire, tatal s-a pus la panda si, surprinzand-o pe Filofteia in timp ce facea milostenia obisnuita, a aruncat spre ea cu barda ce o purta la brau. Tanara Filofteia a fost grav ranita la un picior. In urma acestei rani si-a incredintat sufletul Domnului, la varsta de doar 12 ani. Era in anul 1218.

Trupul facator de minuni

Inspaimantat de fapta sa, tatal a incercat sa ii ridice trupul, pentru a o inmormanta. Dar Dumnezeu a proslavit-o, iar trupul ei a devenit atat de greu, incat nu l-a putut clinti, desi a chemat si pe alti oameni in ajutor. Ingrozit de aceasta minune, l-a chemat pe Arhiepiscopul de Tarnovo. Acesta a venit insotit de un alai de preoti si credinciosi, citind mai multe rugaciuni de dezlegare, pentru a putea duce trupul Sfintei in catedrala din Tarnovo. Sinaxarul spune ca, nedorind sa mearga acolo, trupul s-a lasat greu ca prin minune. Astfel, ierarhul a inceput sa rosteasca numele mai multor orase, aflate de o parte si de alta a Dunarii. Cand a fost pronuntat numele Cetatii de Arges, trupul s-a facut dintr-o data usor, Filofteia aratand in ce casa dorea sa fie dusa.

Aducerea la Curtea de Arges

Istoria arata insa ca moastele Sf. Filofteia au fost duse initial la Tarnovo, unde au ramas pana in anul 1393. In acel an, Taratul bulgar a fost ocupat de turci, care au si ars orasul. Pentru a le feri de profanare, moastele au fost duse la Vidin, unde au stat putin timp, probabil pana in 1396. Dupa infrangerea armatelor crestine la Nikopole, crescand amenintarea turca, moastele au fost oferite domnitorului Tarii Romanesti, Mircea cel Batran (1386-1418). Acesta le-a asezat in vechea ctitorie domneasca, cu hramul „Sf. Nicolae”, de la Curtea de Arges, pe atunci catedrala mitropolitana. In acest fel se explica si alegerea zilei de 7 decembrie drept zi de pomenire (imediat dupa ziua hramului). Dupa construirea noii biserici de catre Neagoe Basarab, sfintita la 15 august 1517, moastele au fost asezate aici a doua zi, cand s-a facut si proclamarea canonizarii Sf. Ierarh Nifon al Constantinopolului (prima canonizare la noi).

Ocrotitoare a romanilor

Moastele au ramas la Curtea de Arges pana in 1893, cand, datorita starii avansate de degradare a bisericii, au fost mutate in bisericile „Sf. Gheorghe” si „Adormirea Maicii Domnului” – Olari, din aceeasi localitate. In timpul primului razboi mondial, datorita mutarii frontului in apropierea acestei localitati, moastele au fost duse in paraclisul Manastirii Antim din Bucuresti. Dupa terminarea razboiului, au fost readuse la Curtea de Arges, iar din 1949 se afla in paraclisul acestei manastiri. Pelerinii care au trecut de-a lungul timpului pe la racla Sf. Mucenite Filofteia au lasat marturii atat despre numeroasele minuni care se savarseau aici, cat si despre evlavia de care se bucura in randul credinciosilor de pretutindeni. Datorita acestei cinstiri deosebite, in sedintele Sinodului Bisericii Ortodoxe Romane din 28 februarie 1950 s-a decis generalizarea cultului Sf. Mucenite Filofteia in intreaga tara. ?

Casa romaneasca a Sfintei Filofteia

Biserica „Sf. Nicolae” Domnesc de la Curtea de Arges este cel mai vechi monument pastrat in Tara Romaneasca. Constructia a fost inceputa de domnitorul Basarab I, dar, trecand la cele vesnice in 1352, lucrarile au fost continuate de urmasii sai, Nicolae Alexandru si Vladislav Vlaicu. Biserica uimeste prin dimensiunile mari pentru epoca sa, poate si fiindca a fost destinata sa fie catedrala mitropolitana. Stilul este cel bizantin de cruce inscrisa, caracteristic dinastiei bizantine a Comnenilor, iar pictura impresioneaza prin sobrietate. In biserica se mai pot vedea si unele picturi ulterioare, apartinand stilului brancovenesc. In apropiere, in sec. al XVI-lea, domnitorul Neagoe Basarab a construit actuala Catedrala episcopala.

Racla in care se afla moastele Sfintei Filofteia a fost restaurata in anul 2004. S-a drapat lemnul cu catifea rosie, s-au aurit piesele din argint, s-a reaurit capacul, s-au schimbat piciorusele de sprijin, confectionate din aluminiu. In plus, s-au inlocuit bucatile deteriorate din lemnul de chiparos, pastrandu-se totusi inscriptia: „Acest sicriu de chiparos s-au facutu de Hagji Ioan Pitis din Ploiesti la a treia venire a sfintelor moaste in Ploiesti in trei ani pe randu. Prin rugaciunile savarsite de norodu la intampinarea sfintelor moaste Dumnezeu s-au milostivitu si in acesti trei ani 1867, 1868 si 1869 si au fost foarte multa abundenta in rodirea pamantului.”

Poitra lui Nicolae

Intrucat Sf. Nicolae se bucura de o importanta deosebita in cadrul panteonului popular, si sarbatoarea sa este una pe masura. Ea dureaza trei zile, incepand din ajun (5 decembrie) si se prelungeste pana a doua zi, pe 7 decembrie. Ciuda sau Poitra Sf. Nicolae este astfel cea de-a treia zi de praznuire a Sfantului. Sf. Filofteia este considerata ocrotitoarea copiilor si a tinerilor, si in special a fetelor, pe care le ajuta sa se casatoreasca si sa aiba o viata linistita. Considerata o sora indepartata a Sf. Ilie, cinstirea ei constituie o garantie a ploilor manoase de peste an. De altfel, Sf. Filofteia este numita „aducatoarea de ploi”. Istoria consemneaza mai multe procesiuni cu moastele Sfintei pe timp de seceta, iar traditia spune ca prin mijlocirea ei in fata lui Dumnezeu a plouat, iar roadele au fost bogate. Sarbatoarea Sf. Filofteia se tine si pentru a fi feriti de diferite boli si necazuri atat noi, cat si animalele noastre. Chiar si viile sunt protejate de mana sau de filoxera in urma rugaciunilor Sfintei Filofteia.

Blestemul Sfintei Filofteia: Pentru a nu se imparti moastele, mitropolitul Cosma a rostit un blestem: „Cosma, Milostiv Bogin – cu mila lui Dumnezeu Arhiepiscop Mitropoliei Ungrovlahiei/ Fiindca ne instiintam smerenia Noastra cum ca/ din Sfintele Moaste ale Sfintei Mucenite Filotheii, ce se afla in Biserica Domneasca/ din orasul Argesu, s-ar fi risipindu in mici/particele. Iata dar, poruncim cuviosiei/ tale Arhimandrite chir Parthenie, Igumen Argesului, sa le pecetluiesti intr-un saculetu de bogasin nou lasandu-i afara numai mana cea dreapta pentru sarutarea norodului. Si asa pecetluite sa le/ asezi in sicriu. Si sa stie fiescare/ sa se fereasca a nu cuteza sa ciupeasca/ cat de putin din sfintele moaste, ca am pus blestem asupra cui/ a cuteza a sa atinge/ sa ia. Intra-a acesta si chip sa urmezi/! Si sa fii blagoslovit! 1791, mai 10”.

de Daniela Livadaru  pe crestinortodox.ro

Ziua spirituală a României

Posted in Meditatii, Sfinţi Români on Noiembrie 30, 2008 by Ionut Margin

sf_andrei_intaiulchemat-ocrotitorul-romaniei

Când Dumnezeu a dat mai multe limbi oamenilor de la turnul Babel, le-a dăruit şi sensul de naţie. Probabil că multe popoare şi-au gasit izvorul în acel moment. Cert este că Dumnezeu a socotit că naţiunea este o formă potrivită pentru dezvoltarea şi devenirea omului. Astfel că s-au născut în istorie multe popoare măreţe. Dar… poporul român s-a născut mult mai târziu şi cu totul altfel. Acest popor s-a născut din mai multe populaţii, la bază fiind dacii băştinaşi, peste care au venit pături de popoare din răsărit şi din mai răsărit. Ca să se înţeleagă, vorbeau limba de circulaţie de atunci – latina vulgară, ce s-a transformat în timp în limba română. Dar dincolo de nevoile comunicării s-a născut un suflet nou dat de un imbold numit: credinţă.

Cu alte cuvinte, cu mult înainte de a fi un singur trup, această ţară era una prin sufletul românesc, impregnat de credinţa creştină. Avea acest popor un mod unic de raportare la viaţă – trăia pentru Cer!

Cum nimic nu este la întâmplare înainte ca poporul român să devină un singur trup, a fost una prin sufletul său, prin ceea ce identifică sensul de popor, de naţiune. De aceea 1 Decembrie este precedat de 30 Noiembrie. Altfel spus, ziua naţională este precedată de ziua sufletului românesc, prin pomenirea celui ce a pus prima sămânţă în pământ bun, să dea rod însutit, şi anume Sfântul Andrei ocrotitorul României.

De aceea am convingerea că azi se serbează sufletul creştin ce mâine îşi uneşte trupul.

Dacă acest popor ar fi fost migrator, ar fi trebuit să fie căutat undeva pe cer!

Dacă astăzi românii migrează pe acest pământ o fac pentru că şi-au pierdut sufletul, sau îl caută.

Nu ştiu cum simţiţi voi, dar eu simt că este nevoie încă de Marea Unire, este nevoie ca sufletul românesc să mai aibe viaţă prin credinţă. Criza morală a României stă în pierderea identităţii sufleteşti! Când nu va mai fi credinţă în ţară, nu va mai fi suflet, nu va mai fi ţară.

Să nu uităm că graniţele României Mari azi există doar pe Prut (acolo unde nu au fost şi nu-i firesc să fie)! Suntem Europa roată. O Românie administrativă nu are sens dacă nu există o Românie mie şi ţie, şi nouă şi vouă!

Să reînvie sufletul românesc!

Să răsară sămânţa sfântului Andrei!

Să-L vedem din nou pe grâul Hristos!

28 Oct. Sfântul Ierarh Iachint de Vicina

Posted in Sfinţi Români on Octombrie 27, 2008 by Ionut Margin

Iachint de Vicina, primul mitropolit al Ţării Româneşti

Iachint de Vicina este ultimul mitropolit al Vicinei şi cel dintâi păstor al Bisericii lui Hristos din Ţara Românescă şi Dobrogea, unite sub conducerea aceluiaşi voievod.

Ca păstor şi părinte sufletesc al tuturor românilor dintre Dunăre şi Carpaţi, mitropolitul Iachint a hirotonit preoţi pentru toate satele, a întemeiat noi aşezări mănăstireşti şi a întărit legăturile duhovniceşti cu Patriarhia de Constantinopol. Ca „exarh al plaiurilor“, mitropolitul Iachint se îngrijea şi de credincioşii ortodocşi din părţile vecine, îndeosebi din Transilvania, cărora le trimitea preoţi şi călugări misionari.

Ajutat de domnul ţării, Vladislav I (1364-1377), Iachint de Vicina a încurajat şi susţinut monahismul românesc. A adus de la Muntele Athos pe Sfântul Nicodim de la Tismana, pentru a organiza câteva mănăstiri-lavre după model athonit. A trimis numeroşi călugări „vlahi“ la Mănăstirea Cutlumuş – Athos, unde au ajuns călugări vestiţi. În ţară, a organizat mai multe mănăstiri la: Tismana, Curtea de Argeş, Câmpulung-Muscel, Cozia, Snagov, Târgovişte, Bolintinul din Deal şi din Vale, Tanganu, Cotmeana şi altele. A avut o păstorire rodnică. A trecut la Domnul în anul 1372.

SFANTUL DIMITRIE CEL NOU BASARABOV, OCROTITORUL BUCURESTILOR

Posted in Sfinţi Români with tags , , on Octombrie 27, 2008 by Ionut Margin

Unul dintre reprezentantii de seama ai vietii crestine, odraslit de fratii nostri romani care traiesc in sudul Dunarii, a fost Sfantul Dimitrie zis “cel nou” sau “Basarabov”, ale carui moaste se gasesc azi in catedrala patriarhala din Bucuresti. A trait in veacul al XIII-lea, deci in timpul “imperiului” de la Tarnovo, intemeiat de romani si de bulgari sub conducerea fratilor Petru si Asan. S-a nascut in satul Basarabov, asezat pe raul Lom, un afluent al Dunarii, in apropierea orasului Russe. Parintii lui erau oameni saraci, care nu l-au putut da la invatatura, de aceea, de mic a fost nevoit sa-si castige el insusi cele necesare traiului. Ani in sir a pascut vitele si oile taranilor din sat, pe colinele din preajma Dunarii si pe vaile inverzite ale raului Lom. Viata in mijlocul naturii a oferit tanarului pastor prilejul de a admira mereu frumusetile firii cele vazute, ajutandu-l sa iubeasca si mai mult pe Facatorul lumii vazute si nevazute. In duminici si sarbatori a luat parte alaturi de parinti si de ceilalti credinciosi, la slujbele savarsite in biserica satului, putand astfel sa asculte invataturile de viata indrumatoare ale Mantuitorului Iisus Hristos, ale Sfintilor Sai Apostoli si ale Sfintilor Parinti. Atmosfera de viata autentic crestina din familie, ca si invataturile pe care le auzea la biserica l-au facut sa fie bland si milostiv cu toti semenii sai. Postea si se ruga mereu, asa cum se cuvine unui adevarat crestin. Se ingrijea mult de cei saraci, carora le impartea o parte din hrana pe care o primea de la consatenii sai pentru paza vitelor.

Cunoscand pe unii calugari din manastirile din apropiere, a aflat de viata imbunatatita pe care o duceau acestia, departe de lume si de grijile ei. Pe masura ce crestea cu varsta si cu intelepciunea, s-a trezit in el dorul dupa viata monahala, desi practicase si pana atunci, poate fara ca sa-si dea seama, cele trei “sfaturi” cerute oricarui calugar: sfintenia vietii (fecioria), smerenia (ascultarea) si saracia. Drept aceea, intr-una din zile, a parasit lumea, cu toate ale ei, si “luandu-si crucea”, s-a calugarit intr-o manastire din apropiere. S-a asezat intr-o pestera, sapata in stanca, pe malul raului Lom. Acolo a petrecut ani in sir in post aspru, infranare si rugaciune, izolat cu totul de lume si chiar de ceilalti monahi. Nu se stie cati ani a trait in aceast pestera si nici cum isi agonisea cele necesare traiului, dupa cum nu se stie nici data trecerii sale la cele vesnice. De un lucru putem fi siguri: ca el a fost in permanenta o pilda vie de aleasa viata crestina pentru ceilalti calugari si pentru obstea cea mare a credinciosilor.

Se spune ca pe cand si-a simtit sfarsitul aproape, a venit pe malul Lomului si s-a asezat intre doua lespezi de piatra ca intr-un sicriu. Si astfel si-a incredintat sufletul lui Dumnezeu, fiind inconjurat in chip nevazut doar de sfintii ingeri.

Pe buna dreptate, una din cantarile bisericesti din ziua praznuirii sale ii infatiseaza viata prin aceste cuvinte: “Ca un inger pe pamant viata ta ai savarsit, in post si rugaciune ziua si noaptea petrecand, ca sa infrangi pornirea ispitelor cu care te-ai luptat, ca un ostas adevarat al lui Dumnezeu, a carui voie ai implint din tinerete si toate intunecimile le-ai socotit. Pentru aceasta si noi cu credinta te laudam si te slavim”. (Podobia la Utrenie).

Multi ani nimeni n-a stiut de trecerea la cele vesnice a lui Dimitrie. Dar in urma unor ploi puternice, au cazut in apa Lomului si cele doua lespezi de piatra in care era adapostit trupul Cuviosului pusnic. Aceasta a fost acoperit de nisip si de prundis, ramanand iarasi o bucata de vreme nestiut de nimeni in alba raului Lom. Ele n-au fost insa atinse de putreziciune, pentru ca sa fie scoase apoi la lumina in chip minunat, prin lucrare dumnezeiasca. Intr-o noapte, Cuviosul Dimitrie s-a aratat in vis unei tinere care suferea de o boala grea, careia i-a spus ca daca parintii ei il vor scoate din apa, va fi tamaduita de boala. Tanara a povestit parintilor visul ei si impreuna cu acestia si cu alti credinciosi din sat s-au indreptat spre locul pe care insusi cuviosul il aratase in vis acelei tinere. De fapt, acolo se si arata adeseori o lumina mai presus de fire. Si cautand cu staruinta au aflat cinstitul trup al Cuviosului Dimitrie intreg si neputrezit. Binecredinciosii crestini din satul Basarab, impreuna cu preotii satului, au dus cinstitele moaste in biserica satului. Tanara bolnava, atingandu-se de ele, si-a recapatat de indata sanatatea.

Vestea despre aflarea cinstitelor sale moaste s-a raspandit curand atat in localitatile din sudul Dunarii, cat si in cele din nordul ei. Numerosi credinciosi de pe ambele sale maluri se indreptau spre satul Basarab pentru a se inchina cinstitelor moaste si a cere marelui sfant ajutor si mijlocire in fata Parintelui ceresc. Se implineau astfel cuvintele Sfantului Apostol Pavel care scria corintenilor ca “Dumnezeu a ales pe cei nebagati in seama ai lumii acesteia ca sa biruiasca pe cei tari, a ales pe cei de jos ca sa rusineze pe cei trufasi” (I Corinteni 1, 27-28). Dumnezeu l-a ales tocmai pe acest Dimitrie, smerit pastor si apoi pusnic, neluat in seama de nimeni, ca el sa fie cunoscut apoi de toti si sa-i ceara ajutor si ocrotire in nevoi. S-a invrednicit si el de aceeasi cinstire ca si pastorul Amos care a ajuns prooroc, ca si David care din pastor a ajuns rege in Israel, ca si pastorii din jurul Betleemului care au aflat de nasterea dumnezeiescului Prunc si au venit sa I se inchine. Traditia spune ca unul din domnii Tarii Romanesti a ridicat in satul Basarab o biserica noua, in care au fost asezate moastele Sfantului Dimitrie cel Nou, spre a fi cinstite de credinciosii care se indreptau mereu spre satul in care vazuse lumina zilei.

Moastele noului sfant al lui Hristos au ramas acolo aproape cinci secole. Intre anii 1768-1774 a avut loc un razboi nimicitor intre rusi si turci, purtat si pe pamantul romanesc, dar si in sudul Dunarii, pe teritoriul fostului stat bulgar, desfiintat de turci inca de la sfarsitul veacului al XIV-lea.

Generalul rus Petru Saltacov a ajuns cu ostile sale in satul Basarab. Pentru ca cinstitele moaste sa nu fie profanate de ostasii turci musulmani, generalul a poruncit ca ele sa fie duse in Rusia. Ajungand cortegiul cu racla in Bucuresti, un negustor bogat cu numele Hagi Dimitrie, se pare un macedoroman, precum si mitropolitul Grigorie II al Tarii Romanesti, au rugat pe generalul rus sa lase cinstitele moaste ale Sfantului Dimitrie cel nou poporului roman si Mitropoliei tarii, ca o mangaiere pentru multele pagube materiale si suferinte indurate de romani in cursul acelui razboi, mai ales ca era “valah” de neam. Ascultandu-le dorinta, moastele au fost asezate cu mare cinste in catedrala mitropolitana din Bucuresti in iulie 1774. Mana dreapta a Sfantului a fost trimisa, totusi, la Kiev, unde se crede ca se pastreaza si astazi.

In felul acesta, Sfantul Dimitrie cel nou sau Basarabov a devenit ocrotitorul Bucurestiului si al intregii Tari Romanesti. Multe suferinte si felurite boli au fost vindecate in urma rugaciunilor staruitoare in fata cinstitelor moaste ale Sfantului Dimitrie. In vreme de seceta s-au facut cu ele procesiuni pentru ploaie. An de an zeci de mii de credinciosi din Capitala tarii noastre sunt prezenti la slujba pomenirii sale, care se face in ziua de 27 octombrie. Tinand seama de cinstirea deosebita de care se bucura Sfantul Dimitrie cel nou, mai ales in Bucuresti, la 28 februarie 1950 Sfantul Sinod a hotarat generalizarea cultului sau in toata Biserica Ortodoxa Romana. Aceasta hotarare s-a transpus in fapta in cadrul unor impresionante manifestari bisericesti la 27 octombrie 1955, in prezenta multor ierarhi romani si straini si a numerosi preoti, calugari si binecredinciosi crestini din Bucuresti si din alte localitati din tara.

De atunci, evlavia credinciosilor romani fata de acest Sfant odraslit din neamul nostru a sporit si mai mult. Chipul sau este zugravit in icoane, dar si in biserici, iar slujba si Acatistul lui au fost tiparite in mai multe randuri.

Sa ne rugam si noi Sfantului Dimitrie cel nou sa fie ocrotitor in necazuri, izbavitor de boale si alte suferinte, mangaietor in intristare si grabnic ascultator cand ne rugam cu staruinta ca sa fie mijlocitor al nostru catre Hristos Domnul. Sa incercam sa fim si noi mai blanzi si smeriti cu inima, milostivi, iertatori si plini de dragoste fata de aproapele, asa cum a fost el insusi.

Drept aceea, sa-i cantam: “Auzit-am, Sfinte Parinte, de viata ta cea dumnezeiasca; vazut-am si minunile tale si, indulcindu-ne de facerile tale de bine ce ne arati in toata vremea, credem in indraznirea ta catre Dumnezeu, pentru care graim tie, unele ca acestea:

Bucura-te, doctor iscusit la bolnavilor;
Bucura-te, izbavirea indracitilor;
Bucura-te, intarirea batranilor;
Bucura-te invatatorul tinerilor;
Bucura-te, mangaietorul celor intristati;
Bucura-te grabnic ascultator al celor ce se roaga;
Bucura-te izbavitorul celor ce sunt in primejdii;
Bucura-te, noule invatator al vietii celei curate;
Bucura-te, facatorule de minuni, Sfinte Parinte Dimitrie!”

(Din Acatistul sau, icosul 4).

Pr. Prof. Dr. Mircea Pacurariu,

„Sfinti daco-romani si romani”, Editura Mitropoliei Moldovei si Bucovinei, Iasi, 1994, pag. 171-175.

NEECUMENIŞTII SFINŢI ARDELENI PRIGONIŢI DE „BISERICA SORĂ”

Posted in Sfinţi Români with tags , , on Octombrie 21, 2008 by Ionut Margin

Viaţa Sfântului preot mărturisitor Ioan din Galeş

Printre marii apărători transilvăneni ai dreptei credinţe, în faţa încercărilor autorităţilor habsburgice de a-i trece cu forţa la uniaţie, s-a numărat şi vrednicul preot Ioan Ioaneş din satul Galeş, situat lângă Săliştea Sibiului. Nu cunoaştem date din viaţa lui. Presupunem că a fost hirotonit la Bucureşti, la Râmnic, ori la Carloviţ, ca şi alţi tineri transilvăneni, întrucât pe atunci autorităţile habsburgice n-au primit niciun ierarh ortodox în Transilvania. Într-un raport din 1746, al episcopului rutean uniat de la Muncaci, trimis în Transilvania ca să culeagă date în legătură cu atitudinea românilor faţă de unirea cu Roma, printre cei care erau prezentaţi ca potrivnici ai acesteia era menţionat şi preotul Ioan din Galeş. În decembrie 1750, se număra printre cei şase semnatari ai unui lung memoriu adresat de românii din părţile de sus ale Transilvaniei mitropolitului ortodox sârb din Carloviţ, Pavel Nenadovici, prin care relatau suferinţele pe care le îndură pentru credinţa strămoşească. În acelaşi memoriu erau prezentate şi propriile lui necazuri, prin cuvintele: „Şi au trimis în numitul sat, în Galeş, doi slujitori ai cetăţii, ca să prinză un popă şi n-au găsit pre popa acasă. Şi era pe la mijlocul nopţii ci au găsit numai pre preutiasa sa şi au început a o bate şi s-o lege iară ea a început a ţipa. Vecinii au sărit să vadă ce va să fie, slujitorii au tras cu un pistol ş-au puşcat un om si numaidecât au căzut…”. Cu două săptămâni înainte de Paştile anului 1752, preoţii Ioan din Poiana Sibiului şi Ioan din Galeş împreună cu câţiva credincioşi au plecat la Becicherec, în Banat, unde se găseau alţi doi neînfricaţi luptători pentru Ortodoxie, anume preotul Moise Măcinic din Sibiel şi credinciosul Oprea Miclăuş din Sălişte, pentru a le duce un memoriu al românilor din părţile de sud ale Transilvaniei, ca ei să-l prezinte apoi împărătesei Maria Tereza la Viena.
Reîntors din Banat, preotul Ioan se afla din nou în fruntea mişcării de apărare a Ortodoxiei, pentru că la 16 aprilie 1756, episcopul uniat Petru Pavel Aron de la Blaj înştiinţa autorităţile de stat despre activitatea lui. Se pare că s-au mai înaintat plângeri şi s-au luat măsuri împotriva lui, de vreme ce în aceeaşi lună, el adresa o notă-protest Primăriei oraşului Sibiu, declarând cu demnitate că dacă au trimis la el „călăraşi şi plăieşi noaptea, ca la un hoţ, iară nu ca la un preot nevinovat, pentru aceasta în arişte (arest, n.n.) nu voi veni, că nu sunt tâlhariu”.

Dar la scurt timp, în luna mai 1756, a fost arestat şi dus în lanţuri la Sibiu. Bătrânul său tată, Ioan Burborea (Vârvorea) înainta atunci o plângere autorităţilor cerând eliberarea lui din închisoare, pe cauţiune sau cel puţin să-i dezlege lanţurile şi să se poată bucura de lumina zilei. Nimeni n-a ţinut seama de rugămintea unui tată îndurerat de suferinţele fiului său, preotul Ioan. Dimpotrivă, împărăteasa Maria Tereza a dat ordin să fie dus pe ascuns în închisoarea cetăţii Deva, urmând să fie reţinut acolo pentru tot restul vieţii („ad perpetuos carceres”).


În anul următor, Curtea din Viena a cerut autorităţilor transilvane să-l deporteze fie într-o fortăreaţă din Italia, fie în oraşul austriac Graz, unde urma să fie închis până la moarte. Dintr-o corespondenţă ulterioară, aflăm că a fost dus cu escortă militară de la Deva în Banat, iar de acolo la Graz.


Spre deosebire de alţi tovarăşi ai săi de suferinţă, despre al căror sfârşit nu ştim nimic, despre părintele Ioan din Galeş avem doua mărturii târzii. Astfel, cronicarul braşovean Radu Duma scria că, în anul 1776, câţiva negustori din Braşov, veniţi în afaceri comerciale la Graz, l-au cercetat în închisoare. Preotul Ioan le-a declarat că „mai bine va muri acolo decât să-şi lase credinţa cea pravoslavnică”. Se pare că după un şir lung de ani a fost mutat în închisoarea de la Kufstein unde şi-au sfârşit viaţa şi alţi mucenici ai Ortodoxiei transilvane. Într-adevăr, în 1780, un alt deţinut de acolo, călugărul sârb Ghenadie Vasici, a reuşit să trimită o scrisoare către Sinodul Bisericii Ortodoxe Ruse şi ţarinei Ecaterina a II-a, rugându-i să intervină la Curtea din Viena pentru eliberarea lui. Între altele, Ghenadie scria: „Aici în fortăreaţă este şi un preot român din Transilvania, cu numele Ioan care pătimeşte în robie de 24 de ani pentru credinţa ortodoxă”. Acesta nu putea fi decât Ioan din Galeş, întemniţat cu 24 de ani în urmă, adică în 1756. Acolo şi-a sfârşit viaţa, departe de familia şi de păstoriţii săi, cinstitul preot mărturisitor al Ortodoxiei, Ioan din Galeşul Sibiului.


La 20 iunie 1992, Sfântul Sinod al Bisericii noastre a procedat la canonizarea oficială a părintelui Ioan, cel împodobit cu nimbul muceniciei, pentru statornicia sa în dreapta credinţă ortodoxă. Ţinând seama de viaţa şi de pătimirea lui, în şedinţa Sfântului Sinod din 20 iunie 1992, s-a hotărât ca preotul mărturisitor Ioan din Galeş să fie trecut în rândul sfinţilor. Pomenirea lui se face în fiecare an la 21 octombrie, odată cu ceilalţi mucenici şi mărturisitori ai Ortodoxiei ardelene: ieromonahii Visarion şi Sofronie, credinciosul Oprea din Sălişte şi preotul Moise din Sibiel. Să-i cinstim şi noi pe cei doi preoţi ardeleni mucenici cântând: „Preoţi cu chemare sfântă, Moise şi Ioan, ca nişte ostaşi adevăraţi ai lui Hristos Dumnezeu, cu putere aţi propovăduit dreapta credinţă şi mărturisitori ai Ortodoxiei v-aţi făcut pentru poporul cel dreptcredincios, moarte mucenicească primind. Drept aceea, rugaţi pe Hristos Dumnezeu să dăruiască Bisericii Sale pace şi credinţă, iar sufletelor noastre mare mila” (Troparele celor doi preoţi mărturisitori, glasul I).

Viaţa Sfântului preot mărturisitor Moise Măcinic din Sibiel

Printre marii apărători ai dreptei credinţe a românilor din Transilvania în veacul al XVIII-lea, la loc de cinste trebuie aşezat şi preotul Moise Măcinic din Sibiel, sat aşezat în Mărginimea Sibiului. Câteva ştiri despre viaţa sa desprindem dintr-o declaraţie pe care a dat-o el însuşi în faţa unei comisii de anchetă la Viena în zilele de 14 şi 15 aprilie 1752. Între altele, el declara că toţi credincioşii din Sibiel l-au rugat, în urmă cu vreo 6 ani, să plece la Bucureşti spre a fi hirotonit preot, ceea ce s-a şi făcut, prin punerea mâinilor mitropolitului Ungrovlahiei, Neofit Cretanul. La scurt timp după hirotonie, episcopul rutean uniat Manuil Olszavski din Muncaci, trimis de autorităţi să cerceteze starea de spirit a credincioşilor ortodocşi din Transilvania, constata că printre cei care se împotriveau cu mai multă tărie uniaţiei se numără şi „popa Măcinic din Sibiel”. Se pare că în urma acestei acţiuni a fost arestat, după cum declara el însuşi la ancheta de care pomeneam: „Apoi m-am întors acasă în Sibiu şi am pătimit acolo 17 luni, până când, în cele din urmă, am fost eliberat din temniţă, cu condiţia să mă las de slujba preoţească şi să mă hrănesc din munca braţelor ca un simplu ţăran, până se va ivi vreun episcop să-mi dea poruncă ce am de făcut mai departe. Mulţumindu-mă cu aceasta, m-am întors acasă, nu am mai făcut nicio slujbă preoţească, ci am trăit în linişte, ca un ţăran, până când a venit în satul nostru domnul vicar Petru Aron (uniat de la Blaj, n.n.), care m-a chemat înaintea lui şi a poftit să-i fac un nou jurământ preoţesc. Cum însă eu nu am voit să mai fac alt jurământ, afară de acela pe care îl făcusem la Bucureşti, a sosit porunca la sat să mă dea iarăşi prins”. Din această pricină şi-a lăsat familia şi a fugit în Banat, la Becicherec, unde se găsea un alt mare apărător al Ortodoxiei, oierul Oprea Miclăuş din Săliştea Sibiului. Acolo, spunea el, „am trăit şi m-am hrănit cu lucrul mâinilor mele”.


La 10 decembrie 1750, „popa Măcinic” se număra printre cei şase semnatari ai unui lung şi emoţionant memoriu adresat mitropolitului sârb Pavel Nenadovici de la Carloviţ, în care îi relatau toate suferinţele pe care le îndurau credincioşii ortodocşi din Transilvania.


În anul 1752, cu două săptămâni înainte de Paşti, au sosit în Becicherec, preoţii Ioan din Poiana Sibiului şi Ioan din Galeş, împreună „cu mai mulţi români”, aducând un memoriu al credincioşilor din părţile Făgăraşului, Sibiului, Sebeşului şi Orăştiei, pe care Oprea Miclăuş şi Moise Măcinic urmau să-l prezinte împărătesei Maria Tereza la Viena. În adevăr, după traducerea memoriului în limba germană, la Timişoara, cei doi s-au îndreptat spre capitala împărăţiei habsburgice. Din interogatoriul ce li s-a luat atunci, reiese că Oprea Miclăuş era acum pentru a treia oară la Viena, în aceeaşi calitate de trimis al credincioşilor ortodocşi din Transilvania, pe când tânărul preot Moise era pentru prima oară. Cu câteva zile înainte, au fost primiţi în audienţă de împărăteasa Maria Tereza şi cancelarul Kaunitz.


Dar în loc să li se dea răspuns la plângerea pe care o înaintaseră Curţii, cei doi trimişi ai clerului şi credincioşilor din Mărginimea Sibiului au fost arestaţi şi aruncaţi în închisoarea de la Kufstein. Au fost aşteptaţi zadarnic de familiile, de consătenii şi de toţi mărturisitorii dreptei credinţe, în numele cărora făcuseră acel drum lung şi obositor până la Viena. La trei ani de temniţă, deci în 1755, reprezentanţii românilor ortodocşi din sudul Transilvaniei întocmeau o scrisoare către mitropolitul Pavel Nenadovici, prin care-l informau de multele suferinţe pe care le îndurau pentru credinţa lor. Între altele, îl rugau „să ne lăsaţi pentru Hristos şi pentru aceşti oameni cari i-au trimis ţara la împărăţie, anume Oprea Miclăuş, popa Măcinic, căci multă dorire are ţara de ei, care nu ştim sunt undeva sau ba”.


Îngrijoraţi de soarta lor, la 4 decembrie 1756, săliştenii adresează un nou memoriu către acelaşi mitropolit, relatând că: „nu este putere mai multă a putea răbda răul care ne cade nouă asupră de la popii cei uniţi în toate zilele şi supărările, că în toate zilele ne prind la arest şi ne căsnesc (chinuiesc, n.n.) cum este mai rău, încă ne dau şi în mâna birăilor (primari, n.n.), de ne închid prin temniţe, deci de al lor mare rău ne-am pustiit tot, şi case şi moşii şi şedem tot fugiţi la păduri, fiindcă nouă nu ne trebuiesc popii cei uniţi până la moarte”. Iar în partea finală a memoriului scriau: „Şi ne rugăm … pentru ai noştri care noi satele i-am ales oameni şi i-am trimis la prea înălţata Curte, anume popa Măcinic şi Oprea Miclăuş. Să fii Maria Ta într-ajutor ca să ne sloboadă, căci sunt oameni buni şi sunt oameni de noi toţi şi cu voia noastră trimişi”. La adunarea convocată de cuviosul ieromonah Sofronie de la Cioara, în februarie 1761, la Alba Iulia, s-a cerut, de asemenea, eliberarea lui Oprea Miclăuş şi a preoţilor Măcinic din Sibiel, Ioan din Galeş şi Ioan din Sadu. Într-un memoriu cu data de 7 aprilie 1761, înaintat generalului Nicolae Adolf von Bukow, sosit cu două zile înainte la Sibiu, se cerea eliberarea aceloraşi deţinuţi, căci „ei n-au vină mai mare decât noi toţi românii din Transilvania, noi i-am înduplecat să umble pentru legea noastră”.


Cei care întocmiseră memoriile respective n-aveau de unde să ştie că pe la începutul anului 1756 unul din prizonierii de la Kufstein a izbutit să fugă din robie. Guvernul ardelean cerea autorităţilor în subordine să supravegheze pe soţia lui Oprea Miclăuş, socotind că el este cel evadat. S-ar putea ca acela care fugise să fi fost prins şi readus în închisoare, ori va fi pierit de foame şi de frig în munţii Tirolului şi desigur cei de acasă nu vor fi ştiut nimic de soarta lui. Acasă n-a ajuns niciunul, din moment ce s-au făcut atâtea intervenţii pentru eliberarea lor, iar soţia lui Oprea, Stana, cerea îndurare împăratului Iosif II, să-l elibereze măcar acum, după o robie de 30 de ani. Conducerea închisorii raporta că nu se ştia nimic despre el. Înseamnă că amândoi şi-au sfârşit zilele în fioroasa temniţă de la Kufstein, jertfindu-şi viaţa pentru credinţa ortodoxă, câştigând pentru aceasta cununile muceniciei.

(Textul de mai sus reproduce Vieţile Sfinţilor Mărturisitori Moise şi Ioan din lucrarea Părintelui Prof. Dr. Mircea Păcurariu „Sfinţi daco-romani şi români”, Editura Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, Iaşi, 1994, pp. 121-125 )

CUVIOSUL MARTURISITOR SOFRONIE IEROMONAHUL DE LA CIOARA

Intre cei mai insufletiti aparatori ai credintei ortodoxe din Transilvania romaneasca, pe la mijlocul veacului al XVIII-lea, se numara si cuviosul ieromonah Sofronie din Satul Cioara (azi Salistea, jud. Alba). Ca si despre alti aparatori ai Ortodoxiei, se cunosc putine lucruri din viata sa. Se nascuse intr-o familie preoteasca din sat, primind din botez numele Stan. Probabil a invatat carte in familie ori la vreun schit romanesc, dupa care a fost hirotonit preot de mir in satul sau. Ramas vaduv, s-a calugarit, probabil la Cozia, stralucita ctitorie a lui Mircea cel Batran. Reintors la Cioara, si-a facut “o tar de schit in mijlocul codrului, mai ca la un mil departare de sat, locuind acolo si rugandu-se lui Dumnezeu pentru sufletul lui si unde tinea vo tri sau patru copilasi la invatatura de pomana”, cum se preciza intr-o plangere a credinciosilor catre autoritati.

In primavara anului 1757, primarul ungur din Vintul de Jos, insotit de alti 12 unguri, i-au distrus schitul si chiliile din jur, facandu-le una cu pamantul. Sofronie a scapat cu fuga, pribegind apoi prin diferite sate. Era tocmai in vremea cand actiunile represive impotriva preotilor si credinciosilor ortodocsi atinsesera punctul culminant. Intr-un impresionant memoriu din anul 1757, credinciosii ortodocsi declarau: “A venit vremea ca ne-am dus la mormintele mortilor si am zis: Iesiti morti din gropi, sa intram noi de vii, ca nu mai putem rabda pedepsele ce ne vin de la popii uniti si de la domnii tarii. Pe nime nu-i doare de noi, nici pe domnii cei sasesti, nici pe domnii cei nemtesti, nici pe cei unguresti. Ca toate temnitele le-au umplut de noi pentru legea cea greceasca (ortodoxa, n.n.) si atata ne-au pradat, venind cu catane (soldati, m.n.) pe capul nostru, cat nu stim cu ce o sa platim portia imparatului”.

Treptat, aceasta stare de nemultumire generala ia forma unei adevarate rascoale religioase, urmarind inlaturarea uniatiei. In toamna anului 1759, in fruntea aceste miscari populare antiuniate se gasea cuviosul Sofronie de la Cioara, cutreierand numeroase sate din judetul Hunedoara, cerand credinciosilor sa alunge preotii uniti si sa ramana statornici in credinta ortodoxa. Datorita acestei actiuni, in jurul praznicului Craciunului din anul 1759, a fost arestat si inchis in satul Bobalna, langa Orastie. Vestea arestarii lui s-a raspandit curand, incat la 13 februarie 1760, Sofronie a fost eliberat de vreo 600 de credinciosi-tarani, condusi de preotul Ioan din Saliste, unul din colaboratorii sai apropiati. De acum Sofronie se indreapta spre Muntii Apuseni, unde apararea era mai usor de organizat. Ca si Visarion Sarai, cu 15 ani in urma, era intampinat si el de preotii si credinciosii din satele din jurul Abrudului si Campenilor, tinandu-le predici prin care ii indemna sa tina “legea Ierusalimului”, declarandu-se ortodocsi. Au fost alarmate pana si autoritatile centrale, incat, la 3 iunie 1760, in “Conferinta ministeriala” de la Viena, se cere arestarea si intemnitarea lui Sofronie, urmand ca apoi sa fie omorat. Intr-adevar, a fost arestat de un locotenent maghiar in biserica din Abrud, dar cand trebuia sa intre cu el in Zlatna, a fost atacat de vreo sapte mii de romani, incat a fost nevoit sa-l elibereze.

Aceasta stralucita biruinta a determinat pe Sofronie sa convoace, la 10-11 august 1760, o adunare (“sinod”) de preoti si credinciosi, in cadrul carei s-au redactat memorii catre imparateasa Maria Tereza si catre Guvernul transilvan, prin care cereau episcop ortodox, restituirea bisericilor si a sesiilor parohiale luate de preotii uniti, eliberarea celor inchisi pentru credinta ortodoxa si respectarea libertatii religioase. Miscarea antiuniata s-a intins cu repeziciune in toata Transilvania, ajungand pana in Satmar si Maramures, unde circulau proclamatii si scrisori de la Sofronie. Aveau loc si acolo adunari populare, in care preotii si credinciosii hotarau intoarcerea la Ortodoxie (Santau, Doroloti, Corni, Gherdani, Budesti etc.), incat in anul 1761 episcopul rutean Manuil Olszavski din Muncaci a fost nevoit sa cerceteze satele satmarene, ajutat de reprezentantii organelor locale de stat, si sa impuna din nou uniatia.

Datorita acestei miscari generale romanesti, imparateasa Maria Tereza si autoritatile din Transilvania au fost constranse sa dea o noua orientare politicii lor religioase. La 20 octombrie 1760, imparateasa instiinta, pentru prima oara, ca va numi o comisie care sa cerceteze plangerile romanilor transilvaneni, iar cei arestati pentru credinta vor fi eliberati.

Era o adevarata capitulare, de care Sofronie a stiut sa profite, incepand o actiune energica de organizare a Bisericii Ortodoxe (se intitula chiar “vicar” al Sfantului Sinod din Carlovit), ajutat de cativa preoti de mir si calugari. Pretutindeni convoca sinoade, adica adunari de preoti si credinciosi, indemnandu-i sa ramana statornici in credinta ortodoxa. Cel mai important dintre ele a fost “sinodul” de la Alba Iulia din 14-18 februarie 1761. Hotararile sinodului au fost fixate in 19 puncte si inaintate Guvernului. Intre doleantele romanilor ortodocsi figurau: eliberarea celor intemnitati (credinciosul Oprea Miclaus, preotii Moise Macinic din Sibiel, Ioan din Gales, Ioan din Aciliu, Ioan din Sadu), incetarea persecutiilor impotriva ortodocsilor si libertate religioasa deplina. “Sinodul” de la Alba Iulia este considerat punctul culminant al rascoalei lui Sofronie si unul din marile fapte istorice bisericesti din veacul al XVIII-lea. De altfel, intreaga miscare condusa de Sofronie poate fi considerata ca o biruinta deplina a Ortodoxiei in Transilvania, intrucat zeci de sate au parasit uniatia. Tot ce se lucrase timp de 60 de ani era acum zdruncinat.

In astfel de imprejurari, imparateasa Maria Tereza a trimis in Transilvania pe generalul Nicolae Adolf von Bucow, in calitate de comandant al fortelor militare de aici; odata cu el au fost trimise si noi unitati de cavalerie si infanterie. Tot atunci a venit si episcopul ortodox sarb de la Buda, Dionisie Novacovic, primul ierarh pentru romanii ortodocsi din Transilvania, din 1701, de cand li se desfiintase stravechea Mitropolie din Alba Iulia.

In astfel de imprejurari defavorabile, Sofronie a fost silit sa ajunga la o intelegere cu Bukow, semnand chiar si o proclamatie catre credinciosii ortodocsi. Cu aceasta, misiunea lui poate fi socotita ca incheiata. Nu se stie cand anume a trecut muntii in Tara Romaneasca. Se crede ca a ajuns egumen la schitul Robaia, aflat sub ascultarea manastirii Arges. De acolo, urmarea viata bisericeasca a fratilor sai din Transilvania si ajuta pe bejenarii nevoiti sa-si paraseasca locurile natale si sa se stabileasca in zonele sudice ale Carpatilor. Nu stim unde si cand si-a sfarsit zilele.

In Transilvania, din dispozitia generalului Bukow, s-a intocmit o statistica a clerului si a credinciosilor romani, fie ortodocsi, fie uniati, precum si a bisericilor lor. Cu acest prilej, peste 500 de biserici au fost atribuite in mod abuziv unitilor; zeci de sate au fost declarate, in acelasi mod, ca uniate. Tot din dispozitia sa au fost distruse cu tunurile sau arse majoritatea din cele aproximativ 200 de manastiri si schituri care existau pe atunci in Transilvania. In urma comiterii acestei barbarii, practic, n-a mai ramas urma de viata monahala ortodoxa in Transilvania. Prin infiintarea a doua “regimente de granita”, din ordinul aceluiasi Bukow, in care primiti numai uniati, mii de credinciosi ortodocsi din satele din sudul Transilvaniei au fost nevoiti sa-si paraseasca locurile natale si sa se refugieze in alte parti. In felul acesta, generalul Bukow ca adevaratul intemeietor al Bisericii unite din Transilvania.

Revenind la ieromonahul Sofronie, mentionam ca in sedinta sinodala din 28 februarie 1950 a fost trecut si el in randul cuviosilor marturisitori, alaturi de Visarion Sarai si Oprea Miclaus, canonizarea solemna avand loc la Alba Iulia la 21 octombrie 1955. Cinstirea lor cu lauda se face de atunci in fiecare an, in aceasta zi, cand ne rugam:

“De aceea, voi care ati odraslit din Biserica ortodoxa transilvana si acum va bucurati de cinstirea mucenicilor si a marturisitorilor lui Hristos, primiti rugaciunile noastre si mijlociti pentru noi inaintea Bunului si Milostivului Dumnezeu Celui in Treime preamarit! Ocrotiti cu rugaciunile voastre turma cea dreptmaritoare, care va cinsteste ca pe niste stalpi neclintiti ai dreptei credinte. Rugati-va Domnului ca sa intareasca dragostea si unitatea de credinta dintre frati!” (din rugaciunile de la Acatistul celor trei marturisitori).

Pr. Prof. Dr. Mircea Pacurariu,

„Sfinti daco-romani si romani”, Editura Mitropoliei Moldovei si Bucovinei, Iasi, 1994, pag. 115-118.

Cuviosul marturisitor Visarion Ieromonahul

Pe la mijlocul veacului al XVIII-lea, din randul preotilor si credinciosilor ortodocsi romani din Transilvania, s-au ridicat nenumarati aparatori ai dreptei credinte, in fata incercarilor autori­tatilor habsburgice – care stapaneau Transilvania din 1688 – de a-i trece cu forta la unirea cu Biserica Romei. Intre acestia se numara cuviosii ieromonahi Visarion Sarai, Sofronie de la Cioara si Nicodim, protopopul Nicolae Pop din Balomir, preotii Moise Macinic din Sibiel, Ioan din Gales, Ioan din Aciliu, Ioan din Poiana Sibiului, Ioan si Oprea din Saliste, Ioan Pinariu din Sadu, preotesele din Tilisca, din Poiana Sibiului si din Deal, credinciosii tarani Oprea Miclaus din Saliste, Ioan Oancea din Fagaras, Constantin Petric din Jina, Ioan Craciun din Carpinis, Toma Maier din Rahau, Tanase Todoran din Bichigiu (in partile Bistritei). Istoria a pastrat, insa, si alte multe nume de preoti si credinciosi, barbati, femei si chiar copii din satele Saliste, Tilisca, Poiana Sibiului, Jina, Deal, Carpinis, Colun, Cuzdrioara (lan­ga Dej) etc, ucisi sau morti in urma suferintelor indurate, batuti pana la sange, intemnitati sau alungati din satele lor.

Sirul acestor marturisitori ai dreptei credinte, incepe cu ieromo­nahul Visarion Sarai, venit in Transilvania in anul 1744. Acest Visa­rion, numit din botez Nicolae, era nascut in Bosnia, parintii sai, Maxim si Maria, stabilindu-se apoi in localitatea Kostainita in Croatia. Multi istorici l-au considerat sarb. Mai nou s-a dovedit ca se tragea din „vlahii” din Bosnia, din familia Chircea sau Tiurcia. Chiar si intr-un act emis de autoritatile militare din Timisoara era numit „eremitul valah”.

Nu stim cand a ajuns in Tara Sfanta. In anul 1738 a fost calugarit in manastirea Sfantul Sava de langa Ierusalim, sub numele Visarion. Cerceteaza apoi manastirile din Muntele Athos, dupa care se sta­bileste in manastirea Pakra din Slavonia. Apreciat de mitropolitul Arsenie Ioanovici Sacabent de la Karlovit, in 1744 acesta ii da binecuvantarea sa plece in Banat, iar de aici in Transilvania, spre a lucra in vederea intaririi Ortodoxiei, amenintata de uniatism. Trece prin Timisoara si pe la unele manastiri banatene, facand un popas mai indelungat la Lipova, in martie 1744. In apropierea orasului a ridicat o cruce, din fata careia predica multimilor de credinciosi romani din imprejurimi, veniti aici mai cu seama cu prilejul targurilor sapta­manale. Aceste lucruri le scrie protopopul Nicolae Stoica de Hateg in Cronica Banatului. La aceasta cruce s-au facut apoi adevarate pelerinaje, incat autoritatile de stat au fost nevoite, in mai multe randuri, sa ia masuri pentru impiedicarea lor.

Parasind Lipova, s-a indreptat, pe Valea Muresului, spre Dobra (jud. Hunedoara), insotit de un mare numar de credinciosi, precum si de trei negustori „greci” din Lipova (deci, macedo-romani), Dima Nino, Gheorghe Nicola si Gavrila Bistro. La Dobra a tinut credin­ciosilor aceleasi predici simple, prin care ii indemna sa nu asculte de preotii uniti, ci sa ramana statornici in credinta ortodoxa.

De aici, inconjurat de multimi, s-a indreptat spre Deva si Orastie, ajungand apoi la Salistea Sibiului. Pretutindeni era intampinat de mii de credinciosi, se trageau clopotele bisericilor din satele prin care trecea. Iar prin cuvintele sale mobiliza pe ascultatori, intarindu-i in credinta stramoseasca. Efectul predicilor sale a fost uluitor, incat episcopul unit Inonchetie Micu relata: „La indemnul lui, in multe locuri poporul nu mai merge la biserica, nu se serveste de preotii uniti, mortii si-i ingroapa fara prohod si fara mangaierile duhov­nicesti, copiii si-i boteaza prin femei batrane si se intampla si alte pagube duhovnicesti de felul acesta”.

A ramas cateva zile la Saliste, unde a izbutit sa intareasca in legea strabuna pe credinciosii din Marginimea Sibiului, care au devenit apoi cei mai inflacarati aparatori ai ortodoxiei. Pe locul unde a propovaduit la Saliste s-a ridicat mai tarziu schitul numit „de la Fantana Foitii”, cu hramul Izvorul Maicii Domnului.

Si-a continuat drumul spre Sibiu, dar autoritatile – informate de succesul predicilor sale – au dispus arestarea lui si a celor trei negustori care il insoteau. Inchisi la Sibiu, lui Visarion i s-a luat un lung interogatoriu, din care se desprind si cateva din datele biografice pe care le-am notat aici. La intrebarile puse in legatura cu predica sa impotriva uniatiei – principala acuza ce i se aducea – a refuzat sa raspunda. Cu aceasta, misiunea lui Visarion poate fi socotita ca in­cheiata. Ea a declansat insa o adevarata miscare de rezistenta in fata uniatiei in toata Transilvania, care a durat mai bine de 15 ani si in cursul careia nenumarati preoti si credinciosi au indurat suferinte fizice si morale, iar unii au primit cununile muceniciei pentru apara­rea dreptei credinte.

Din Sibiu, Visarion a fost trimis in inchisoarea din Deva, de acolo la Timisoara, Osiek (in Croatia) si Raab (azi Gyor, in Ungaria), ca, in cele din urma, sa fie inchis in fioroasa temnita de la Kufstein, in Muntii Tirolului. Aici se crede ca a si murit, ca sfant marturisitor pentru Ortodoxie. Cei trei insotitori ai sai au fost inchisi la Sibiu si Timisoara, fiind eliberati numai dupa un an. Marele carturar Samuil Micu scria ca lui Visarion „ii iesise vestea ca e sfant”. Poporul dreptcredincios din Transilvania asa l-a socotit intotdeauna. A dobandit sfintenie prin moartea lui muceniceasca la Kufstein. Drept aceea, Sfantul Sinod al Bisericii noastre in sedinta sa din 28 februarie 1950, a hotarat ca ieromonahul Visarion sa se nu­measca cu sfintii si sa se cinsteasca dupa toata pravila sa ca sfant marturisitor, alaturi de cuviosul ieromonah Sofronie de la Cioara si credinciosul taran Oprea Miclaus din Saliste. Canonizarea lor solem­na s-a facut in Catredala din Alba lulia, la 21 octombrie 1955; de atunci, ei sunt cinstiti dupa cuviinta in aceasta zi, ca oricare din sfintii si mucenicii bine placuti lui Dumnezeu, caci prin jertfa vietii lor, ca si multi alti preoti si credinciosi transilvaneni, a supravietuit Biserica Ortodoxa romaneasca.

Izvor de lumina si de dreapta credinta te-ai aratat, Cuvioase Visarioane, si facerile tale de bine peste toti s-au revarsat; iar noi lauda aducem Atotputernicului Dumnezeu si cantam:Aliluia” (Din Acatis­tul Sfintilor Marturisitori Visarion, Sofronie si Oprea, condacul 8).

Pr. Prof. Dr. Mircea Pacurariu

MUCENICUL OPREA (MICLAUS) DIN SALISTEA SIBIULUI

Intre alesii marturisitori ai dreptei credinte din Transilvania, pe la mijlocul veacului al XVIII-lea, isi inscrie numele cu cinste, alaturi de multi alti preoti si credinciosi care au suferit batai, amenzi, inchisoare si chiar moartea, oierul Oprea Miclaus din Salistea Sibiului. Se pare ca era originar din satul invecinat, Tilisca, unde traiesc pana azi familii cu numele Miclaus, stabilit, prin casatorie, in Saliste. Nu stim nimic din viata lui de familie. Probabil a umblat si el cu turma sa de oi in Banat, in Baragan, in Dobrogea sau dincolo de Prut, in cautare de pasuni, asa cum au facut veacuri de-a randul ciobanii din satele situate in “Marginimea” Sibiului, contribuind si ei, prin aceasta la intarirea constiintei de unitate nationala romaneasca.

Dar acest credincios cu putinta invatatura a avut curajul sa infrunte teroarea stapanirii habsburgice de atunci si sa faca trei calatorii obositoare la Viena, spre a infatisa Curtii imperiale plangerile romanilor transilvaneni, persecutati pentru credinta lor ortodoxa si siliti sa imbratiseze uniatia. Dupa miscarea provocata de ieromonahul Visarion Sarai, mai ales in urma predicilor pe care le-a tinut in Saliste, credinciosii de aici au alungat preotii uniti din parohia lor. Drept urmare, in primavara anului 1745 au fost arestati trei credinciosi – Danila Milea, Stan Borcea si Dumitru Steflea – care au zacut apoi in inchisoare aproape patru ani.

Desigur, acest lucru a produs multa amaraciune in sufletul credinciosilor salisteni. De aceea, in toamna anului 1748, au inceput noi demersuri pentru apararea credintei lor. Ei au trimis atunci la Viena pe consateanul lor Oprea Miclaus, care sa ceara, in numele credinciosilor din partile Sibiului, Miercurei, Sebesului, Orastiei si Dobrei, deplina libertate de credinta in Transilvania. Odata cu el a plecat si Ioan Oancea din Fagaras, care ducea o plangere in numele credinciosilor din acest vechi oras romanesc. Dintr-o plangere de mai tarziu – inaintata mitropolitului sarb Pavel Nenadovici din Carlovit – aflam ca Oprea Miclaus a prezentat acum trei memorii: sotului Mariei Tereza, contelui Konigsberg, pe atunci comandantul general al trupelor imperiale din Transilvania, precum si ministului tarinei Elisabeta Petrovna a Rusiei, la Viena. Dupa ce si-au prezentat memoriile, li s-a poruncit sa se intoarca acasa, cu asigurarea ca plangerile lor vor fi ascultate.

Reintorsi acasa, au instiintat pe credinciosi ca cererile lor au fost rezolvate favorabil, acordandu-se libertate credintei ortodoxe. Asa se face ca in preajma Craciunului din anul 1748 aproximativ o suta de tarani s-au prezentat la guvernatorul Transilvaniei la Sibiu, cerand sa se publice hotararea imparatesei in legatura cu libertatea de credinta. Nu s-a facut nimic, ci dimpotriva, dupa o saptamana au fost arestati Ioan Oancea (eliberat numai dupa doi ani) si inca un taran, in locul lui Oprea Miclaus, care a reusit sa fuga. Cateva zile mai tarziu au fost arestati opt preoti ortodocsi. In acelasi timp, s-a pornit o actiune de reprimare a oricaror miscari de rezistenta in satele din Marginimea Sibiului. Au fost incartiruite aici doua companii de soldati austrieci, tinute mai bine de un an. Purtarea lor este prezentata miscator de preotii si credinciosii satelor respective: “Si ne-au trimis doua companii de nemti de ne chinuiesc. Si de se betejeste (imbolnaveste, n.n.) un om, aduc nemtii popii cei uniti de-l cumineca si de moare un om, iara aduc nemtii de-l ingroapa si patimim de frica nemtilor si a popilor. Si de se naste vreun prunc, alearga popii cu nemtii de-l boteaza cu de-a sila…Si care om nu vrea sa mearga cu popii cei uniti la biserica, ii trage intai cate cincizeci de bani, a doua oara cate un florin si merg la carciuma si-i beau”.

Aceasta stare de lucruri i-a facut pe credinciosii de aici sa timita o noua delegatie la Viena, in 1749, formata din cinci tarani-oieri: Oprea Miclaus din Saliste, Bucur Barsan din Gura Raului, Moga Triflea din Orlat, Coman Banu din Poiana si Constantin Petric din Jina. Ei au inaintat Curtii imperiale doua petitii, prin care cereau recunoasterea credintei ortodoxe. Dar imparateasa Maria Tereza a poruncit sa se intoarca acasa, cu indatorirea de-a tine si pe mai departe preoti uniati. De teama autoritatilor, Oprea Miclaus s-a asezat in Banat; doi membri ai delegatiei s-au reintors in satele lor, iar alti doi au murit pe drum. Pentru ca plangerile lor nu au fost rezolvate, la inceputul anului 1752 mai multi preoti si credinciosi din Saliste si imprejurimi au intocmit un nou memoriu catre Curtea din Viena, cerand episcop ortodox si deplina libertate de constiinta. Oprea Miclaus si Moise Macinic – aflati pe atunci in Banat – au fost incredintati sa-l duca la Viena. De data aceasta, Oprea Miclaus – aflat pentru a treia oara in capitala imperiului – si preotul Moise au fost primiti in audienta de insasi imparateasa Maria Tereza si de cancelarul Kaunitz. Se cunosc raspunsurile pe care le-au dat amandoi la un interogatoriu ce li s-a luat la 14 aprilie 1752. Oprea Miclaus declara ca ortodocsii nu vor sa mai primeasca preotii uniati pentru nesinceritatea lor. Declara apoi cu hotarare: “Noi cerem, pentru noi si in numele poporului inca odata: sau episcop de legea noastra, sau drum slobod sa plecam din tara”. Dar in loc sa li se dea un raspuns la memoriul pe care-l inaintasera in numele clerului si al credinciosilor din Marginimea Sibiului, amandoi au fost arestati si aruncati in fioroasa inchisoare de la Kufstein.

Stririle despre sfarsitul celor doi marturisitori ai Ortodoxiei romanesti sunt destul de sarace. De pilda, in 1756 Curtea din Viena sesiza autoritatile din Transilvania ca unul din detinuti a evadat. Nu stim care a fost, dar in mod sigur nici unul din ei n-a mai ajuns acasa, pentru ca in anul urmator, romanii din “scaunul” Salistei au inaintat mai multe plangeri catre mitropolitul sarb de la Carlovit, prin care-l rugau sa intervina pentru eliberarea celor doi captivi. In “Sinodul” convocat de ieromonahul Sofronie la Alba Iulia, al 14-18 februarie 1761, s-a cerut din nou eliberarea celor intemnitati, intre care figurau si cei doi. Poate ca acela care evadase a fost prins si readus in inchisoare; ori va fi pierit de frig si de foame prin Muntii Tirolului, iar cei de acasa sa nu fi stiut nimic de moartea lui. La 24 iulie 1784, deci dupa mai bine de 30 de ani, Stana, sotia lui Oprea, ruga pe imparatul Iosif II (1780-1790) sa-i elibereze sotul macar acum, la batranete. S-a raspuns ca “nu ar mai fi in viata un astfel de om”. Inseamna ca atat Oprea Miclaus cat si preotul Moise Macinic pierisera in infioratoarea temnita habsburgica, jertfindu-si astfel viata pentru “legea” ortodoxa.

Pentru jertfa vietii lui, Sfantul Sinod a trecut, in 1950, pe credinciosul Oprea Miclaus in randul “sfintilor mucenici”, fiind canonizat, alaturi de ieromonahii Visarion si Sofronie, in 1955, in catedrala din Alba Iulia. Este praznuit, odata cu ei, in fiecare an la 21 octombrie.

“La usa bisericii din Saliste, mult intristata sotie, cu fata cernita, a stat multa vreme, plangand si asteptand intoarcerea ta. Dar n-ai mai venit mucenice Oprea, caci in temnita de Kufstein ai patimit pana la moarte, iar fericitul tau suflet si-a luat zborul catre cer. Pentru aceasta, toata ceata dreptcredinciosilor te cinsteste cu laude, zicand tie: “Bucura-te, mucenice Oprea, care cu mare ravna credinta ai aparat”. (din Acatistul celor trei sfinti marturisitori, icosul 12).

Pr. Prof. Dr. Mircea Pacurariu,

„Sfinti daco-romani si romani”, Editura Mitropoliei Moldovei si Bucovinei, Iasi, 1994, pag. 118-121.