Archive for the Sfintii lui Dumnezeu Category

Sfântul Ierarh Nicolae – un sfânt al darului

Posted in Sfintii lui Dumnezeu with tags , , , , , , on Decembrie 6, 2011 by Ionut Margin

În data de 6 decembrie este prăznuit cu mare bucurie Sfântul Ierarh Nicolae episcop al Mirelor Lichiei care a trăit în prima jumătate a secolului IV, pe vremea împăraţilor  Diocleţian, Maximilian şi a Marelui Constantin. Pe trupul său avea urmele mărturisirii fiind închis în timpul prigonirii creştine şi eliberat de Constantin. Cu toate că  nu este consemnat în mod deosebit în lucrări contemporane lui, deşi nu a rămas nimic scris de mâna lui, amintirea  şi cinstirea lui a intrat adânc în conştiinţa creştinătăţii, fapt recunoscut liturgic şi de către Biserică prin închinarea zilei de joi din fiecare săptămână pomenirii lui.

Sfântul darului

            Dragostea şi grija pe care Sfântul Nicolae a arătat-o faţă de păstoriţii lui a făcut posibilă pomenirea lui peste veacuri. Binele pe care la făcut a inspirat pe mulţi la a-i urma pilda, nu întâmplător luna în care este pomenit este numită luna darurilor. Ceea ce a impresionat însă a fost discreţia sa. Este cunoscut felul cum în mod tainic le-a dăruit celor trei surori trei pungi de galbeni ca să aibe zestre pentru măritiş. Prin această faptă de discretă generozitate s-a făcut părinte înţelept în locul tatălui lor care se gândea se pare să trăiască în mod ruşinos de pe urma frumuseţii lor.

            Pomenirea Sfântului Nicolae care a ştiut să fie părinte demn este străjuită de pomenirea unor sfinte care au fost ucise de taţii lor. Este vorba de Sfânta Varvara (4 decembrie) şi Sfânta Filofteia (7 decembrie). Părinţii creştini de peste veacuri şi-au dorit să urmeze pilda Sfântului Ierarh Nicolae, şi pentru ca şi copii lor să fie binecuvântaţi de Sfânt îşi arată dragostea faţă de copii prin darurile atât de mult aşteptate.

Sfântul Nicolae şi Zalăul

            Sfântul Ierarh Nicolae este unul din protectorii Zalăului pentru cel puţin două motive: unul este dragostea credincioşilor faţă de sfânt prin faptul că pe strada Crasnei se ridică o frumoasă biserică în cinstea şi cu hramul Sfântului Ierarh Nicolae. Iar al doilea este dragostea Sfântului Ierarh Nicolae faţă de credincioşii zălăuani pentru că a ales să se facă şi el zălăuan prin prezenţa unei părticele din sfintele lui moaşte la biserica ce se ridică în cinstea lui. Astfel avem acum ocazia ca să ne exprimăm dragostea faţă de Sfântul Nicolae vizitându-l la „casa lui” de pe strada Crasnei şi urmându-i exemplul de generozitate prin darurile pe care şi noi le putem face celor dragi şi nu numai.

*Articol apărut în cotidianul Magazin Sălăjean la 06.12.2011

Sfântul Apostol Andrei, ocrotitorul României

Posted in Sfintii lui Dumnezeu with tags , , , , on Noiembrie 30, 2011 by Ionut Margin

Ziua de astăzi este una de sărbătoare pentru întreaga Românie şi de celebrare deosebită pentru aproximativ 600000 de români care poartă numele Sfântului Apostol Andrei. Sfântul Andrei, fratele Sfântului Apostol Petru a primit mai multe apelative onorante, printre care „cel dintâi chemat” şi „ocrotitorul României”. Aceste cuvinte sunt definitorii pentru Apostolul lui Hristos. A prpovăduit credinţa creştină în Pont, Tracia, Sciţia, şi a fost răstignit la Ptras în Grecia pe o cruce în formă de X. Moaştele lui au fost puse în Biserica Sfinţilor Apostoli din Constantinopol. Cardinalul Petru de Capua va duce moaştele Sfântului Andrei în Italia, în catedrala din Amalfi, în timpul Cruciadei a IV-a. în anul 1462, în vremea papei Pius al II-lea, capul Sfântului Andrei ajunge la Roma. Pe 30 noiembrie 1976 Papa Paul al VI-lea a predat preţioasa relicva a capului Sf. Andrei Bisericii din Patras. De aici Capul Sfântului Apostol a fost adus în România în anii 1996 şi 2011.

          „Cel dintâi chemat”

Chemarea la care a răspuns Sfântul Andrei, a fost cea de Apostol al lui Hristos Dumnezeu, care l-a transformat din pescar în „pescar de oameni”(Matei 4:20) împreună cu fratele său Petru şi cu ceilalţi doi fraţi Iacov şi Ioan. De fapt Andrei şi Ioan, care erau mai tineri, l-au urmat pe Hristos Iisus încă de la Botezul acestuia în apele Iordanului, când erau ucenici ai lui Ioan Botezătorul. Iată ce spune Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan în Evanghelia sa: „A doua zi iarăşi stătea Ioan şi doi dintre ucenicii lui. Şi privind pe Iisus, Care trecea, a zis: Iată Mielul lui Dumnezeu! Şi cei doi ucenici l-au auzit când a spus aceasta şi au mers după Iisus. Iar Iisus, întorcându-Se şi văzându-i că merg după El, le-a zis: Ce căutaţi? Iar ei I-au zis: Rabi (care se tâlcuieşte: Învăţătorule), unde locuieşti? El le-a zis: Veniţi şi veţi vedea. Au mers deci şi au văzut unde locuia; şi au rămas la El în ziua aceea. Era ca la ceasul al zecelea. Unul dintre cei doi care auziseră de la Ioan şi veniseră după Iisus era Andrei, fratele lui Simon Petru. Acesta a găsit întâi pe Simon, fratele său, şi i-a zis: am găsit pe Mesia (care se tâlcuieşte: Hristos). Şi l-a adus la Iisus. Iisus, privind la el, i-a zis: Tu eşti Simon, fiul lui Iona; tu te vei numi Chifa (ce se tâlcuieşte: Petru).” (Ioan 1:35-42) Acesta este motivul pentru care Andrei este socotit cel dintâi chemat, pentru că a crezut că Iisus este Mesia, şi s-a făcut propovăduitorul acestei credinţe mai întâi în casa sa, familiei sale şi apoi ne-a făcut pe toţi familia lui Hristos.

          “Ocrotitorul României”

Sfântul Andrei este socotit ocrotitorul şi altor ţări sau biserici. Sfântul Andrei este întemeietorul Bisericii din Constantinopol si prin urmare ocrotitorul spiritual al Patriarhiei Constantinopolului; sfânt ocrotitor al Scoţiei de aceea   crucea în forma de X stă ca simbol al Scoţiei pe drapelul britanic; ocrotitor al poporului rus, care în perioada ţaristă avea crucea lui Andrei pe stindardul ţării.

În anul 1997 Sinodul Bisericii Ortodoxe Române l-a proclamat pe Sfântul Apostol Andrei “Ocrotitorul României”, iar ziua lui de prăznuire sărbătoare bisericească naţională. Există şi un proiect de lege prin care ziua Sfântului Andrei este declarată sărbătoare naţională şi zi nelucrătoare, care în data de 23 noiembrie a trecut de Senat urmând a fi dezbătută de Camera Deputaţilor.

Demersurile menţionate au un substrat de recunoaştere istorică a activităţii apostolice a Sfântului Andrei, care a fost primul încreştinător al unei părţi din teritoriul actual al României şi anume Dobrogea. Celebrul istoric bisericesc Eusebiu de Cezareea contemporanul Marelui Împărat Constantin este primul care menţionează în scris faptul că Andrei a predicat în Sciţia – Dobrogea de astăzi. Deşi lumea de atunci a Dobrogei era una de cultură eminamente grecească, confluenţa civilizaţiilor a fost la fel de vie ca şi astăzi. Prezenţa spirituală a Sfântului Apostol Andrei, credinţa nouă pe care o aducea şi minunile care îl însoţeau a făcut ca percepţia lui să aibe reverberaţii şi dincolo de Dunăre. Ecoul propovăduirii sale răzbate încă printre veacuri prin toponimele din zonă precum Peştera Sfântului Andrei sau Pârâul Sfântului Andrei. De asemenea poveştile bătrâneşti spun că dacii l-au numit Apostolul Lupilor, deoarece se spune că un lup l-ar fi condus la peştera de unde îşi făcea propovăduirea. Ei au considerat că acest lup este căpetenia lupilor, şi tot acest lup ar fi fost alături de daci la căderea Sarmizegetusei. Pe de altă parte deşi Andrei este un nume grecesc care înseamnă “plin de bărbăţie, de curaj” dacii îl legau de denumirea de lup care în limba lor ar fi “daoi”.

Cert este că sămânţa creştină pe care Apostolul Andrei a lăsat-o a rodit însutit, Dobrogea beneficiind de celebre centre episcopale active dintre care cel mai renumit a fost Tomisul, Constanţa de astăzi.

Poporul care urma să se întemeieze s-a format împreună cu noua credinţă ce se răspândea. Când poporul român s-a ştiut defini ca entitate naţională, vorbitoare de aceeaşi limbă, cu aceleaşi tradiţii,  s-a definit creştin. Astfel sufletul românesc a fost din faşă creştin, şi altă credinţă nu a cunoscut. Înainte ca identitatea naţională să fie definită în secolul 19 în concepţia etnică aşa cum o avem astăzi, poporul român ştia că are o unitate fiinţială, definită de credinţa creştină ortodoxă (drept măritoare) şi limba română singura latină din acest spaţiu.

Aşadar putem spune că astăzi, în ziua de pomenire a Sfântului Andrei, sărbătorim sufletul românesc ce îşi va avea unirea trupului celebrată mâine! Aşadar mulţi şi fericiţi ani popor român şi sfântă credinţă străbună!

*Articol apărut în cotidianul Magazin Sălăjean la 30.11.2011

Sfântul Nectarie de Eghina

Posted in Atitudini, Sfintii lui Dumnezeu with tags , , , , on Noiembrie 9, 2011 by Ionut Margin

*Articol apărut în cotidianul Magazin Sălăjean la 09.11.2011

Unul dintre cei mai iubiţi şi mai celebrii sfinţi contemporani, care mişcă sufletele credincioşilor este Sfântul Ierarh Nectarie, ce este celebrat în fiecare an la data de 9 Noiembrie. Pomenirii lui vor fi închinate rândurile ce urmează pentru amintirea celor ce îl cunosc şi pentru cunoştinţa celor ce nu au auzit de el până acum.

Pentru al descrie pe Sfântul Ierarh Nectarie nu voi povesti toată viaţa lui, ci voi puncta câteva momente relevante pentru calităţile şi sensibilitatea lui, care se doresc în cele din urmă un îndemn la a-i urma pilda vieţii, pentru că dacă el a fost capabil de empatie, dragoste şi credinţă, şi noi la rândul nostru putem face la fel.

Copilul care i-a scris o scrisoare lui Iisus Hristos

            Născut la 1 Octombrie 1846 micuţul Anastasie, pentru că aşa se chema din botez avea să fie ocrotit de Maica Domnului a cărei Acoperământ este prăznuit în această zi. După ce începe primii ani de educaţie în casa părinţilor săi, va fi trimis de aceştia pentru continuarea studiilor la Constantinopol unde lucra pentru a se întreţine într-un magazin şi va fi încercat de mari lipsuri. În timpul unei ierni un bun domn Temistocle la întâmpinat în timp ce tânărul Anastasie ducea corespondenţa şi pentru că l-a văzut dezbrăcat s-a oferit să ducă el scrisorile la poştă. Pe drum observă că printre scrisorile adresate diferitelor persoane stă şi una pe care era scris citeţ şi ordonat destinatarul: Domnului nostru Iisus Hristos cu adresa: Sus în cer. Evident că a fost intrigat de conţinut. A citit-o:

„Hristoase al meu,

Hainele mi s-au rupt, pantofii mi s-au stricat şi mi-e frig. Din ce-mi dă stăpânul nu-mi ajunge nici de mâncare. N-am reuşit să trimit aproape nimic mamei mele, care este săracă. Ce să mă fac acum? Cum ies eu din iarnă, Doamne? Ajută-mă! Mă închin Ţie!

Robul Tău,
Anastasie“

Domnul Temistocle a făcut atunci o minunată faptă trimiţîndu-i copilului Anastasie din partea Domnului Iisus Hristos hăinuţe şi pantofi, îmbrăcându-l astfel cu credinţă, râvnă şi sfinţenie în Dumnezeu cel care i-a ascultat rugăciunea.

Mai departe viaţa la dus la douăzeci de ani în oastea lui Hristos primind la călugărie numele de Lazăr, iar mai apoi când a luat schima cea mare (schimnicia) a primit numele de Nectarie cu care îl pomenim noi azi. După ce şi-a terminat şi studiile universitare a fost dus la Alexandria în Egipt unde a fost hirotonit preot apoi Mitropolit al Pentapolisului în Libia. Bârfa, invidia şi răutatea unor slujitori alexandrini vor face ca abia după un an să fie scos din demnitatea mitropolitană şi să devină pribeag prin Grecia. La Atena va fi numit director la celebrul seminar particular Rizarios.

Directorul care ştergea pe jos

            Smerenia şi dragostea lui a schimbat sufletele tinerilor băieţi din seminarul atenian. Au fost surprinşi să găsească o inimă în care se ascundea dragostea lui Hristos. Generaţiile care l-au cunoscut ca şi îndrumător s-au considerat binecuvântate dăruind bisericii unii dintre cei mai celebrii slujitori. Pilduitoare este atitudinea lui când doi băieţi ce s-au bătut au fost aduşi în faţa lui pentru a fi pedepsiţi, iar el a spus: Vai, eu sunt de vină, nu am dat o pildă de viaţă destul de bună pentru ca aceşti copii să nu facă aşa ceva! Vă rog să nu îmi mai aduceţi de mâncare trei zile! Această atitudine a schimbat realmente sufletele tinere, care nu îndrăzneau să mai greşească cumva.

            Se spune că Sfântul a fost văzut dimineaţa înainte de răsăritul soarelui spălând şcoala pe jos şi toaletele. Iar aceasta a făcut-o pentru ca omul de servici să nu îşi piardă slujba pentru că era bolnav şi nu putea veni la servici. Ştiind că are copii mici şi că el era sursa de venit din casă, pentru ca acei copii să nu rămână fără de mâncare şi dezbrăcaţi a făcut tainic acest lucru, în aşa fel ca lipsa omului de servicu să nu fie simţită. De aceea cei cu probleme la servici şi cei care nu au un loc de muncă se roagă sfântului să le ajute.

Sfântul tămăduitor de cancer

            Între 1904 şi 1907 Sfântul Nectarie ridică o mănăstire de maici în insula Eghina, unde se retrage şi îndrumă duhovniceşte obştea până la trecerea la cele veşnice în anul 1920 la data de 8 noiembrie. Anii de la Eghina nu au fost uşori, deoarece dincolo de lipsuri nu l-au părăsit ura confraţilor săi din care de fiecare dată, oricât de josnică ar fi fost Bunul Dumnezeu îl scotea cu cinstea nepătată. Oamenii de rând îl iubeau necondiţionat cu atât mai mult cu cât se tămăduiau prin rugăciunile lui, sau aducea ploaia când insula era sub secetă, tot prin rugăciune. Şi-a cunoscut sfârşitul dinainte, şi după ce a fost ţinut la pat aproape două luni a trecut la Domnul. Dar cum viaţa sfinţilor e mai vie şi mai palpitantă după moarte, aghiografia lui continuă până astăzi prin minunile ce le-a făcut. Mai întâi de toate trupul nu i-a putrezit timp de douăzeci de ani de la aflarea moaştelor sale. Abia în 1953 s-au descompus dar oasele lui dăruiau mireasmă şi multe vindecări. De aceea Biserica Greciei l-a trecut în rândul Sfinţilor în anul 1961. Cele mai multe minuni relatate în cărţi ce se tipăresc an de an vorbesc despre tămăduiri miraculoase ale cancerului. Voi aminti aici doar tămăduirea extraordinară consemnată de un părinte grec cu numele tot de Nectarie care a ridicat o biserică în cinstea Sfântului. Era bolnav de cancer la gât şi după mai multe încercări de a fi operat a reuşit să fie primit de o echipă de medici londonezi care erau într-un schimb de experienţă la Atena. Era bucuros că va fi operat dar era şi foarte slăbit şi se ruga sfântului să îi ajute. În ajunul operaţiei a început să verse ceva negru, pentru ca dimineaţa medici să constate cu surprindere tămăduirea sa miraculoasă.

Prohodul Adormirii Maicii Domnului

Posted in Sfintii lui Dumnezeu on August 14, 2010 by Ionut Margin


STAREA ÎNTÂI

STAREA ÎNTÂI

1. În mormânt Viaţă
Ai fost pus, Hristoase,
Şi-a vieţii Maică-acum intră în mormânt
Şi se mută la viaţa cea de sus.
2. Tu născând Viaţa,
Pe a tot-Dumnezeu
Şi viaţa, Prea Curată schimbând-o
La viaţa cea de sus te-ai şi mutat.
3. Te mărim pe tine,
Maică prea curată,
Şi-adormirea ta cinstim, prăznuind-o
Cu solirea-ţi pururea fiind păziţi.
4. Fericimu-te toţi,
O, prea sfântă Maică,
Închinându-ne cinstitei tale mutări,
Cea de care îngerii s-au minunat.
5. Te mărim pe tine,
Maică a Lui Hristos,
Care fără de sămânţă ai zămislit
Şi a a ta mutare toţi o preamărim.
6. Fericimu-te toţi,
Maică a Lui Hristos
Ceea ce-ai pricinuit pe noul Adam,
Şi-adormirea-ţi cu credinţă o cinstim.
7. Te mărim, Fecioară
Pururea cinstită
Şi icoanei tale ne închinăm,
Ca la oglindirea sfântului tău chip.
8. Fericimu-te toţi,
Maică a Lui Hristos,
Ca pe rugătoarea pururea pentru noi
Şi ca pe o solitoare pentru toţi.
9. A fericiţilor
Tăi părinţi străluciţi,
Tu prea fericită fiică lor te-ai făcut
Şi pe toate neamurile ai întrecut.
10. Drept-măritori preoţi
Şi popor credincios
Cu smerenie cădem la sicriul tău
Prea curată Maica Lui Emanuil.
11. Mulţimea de pustnici,
Cete de cuvioşi
O, voi tineri şi fecioare, cu cei bătrâni
Cântaţi adormirea prea Curatei Maici.
12. O voi domnitori mari,
Toţi acum lăudaţi
Strămutarea prea curatei Împăratese
Ce-a născut pe Împăratul tuturor.
13. Cine dar va spune
Bucuria multă
Ce-a cuprins pe Maica Domnului Iisus
Când i s-a vestit mutarea Ei la cer.
14. Suind Prea Curata
Muntele Eleon
Şi în mână de la înger floare luând
Către Cel născut din Ea se închina.
15. A muntelui saduri
Ţie ţi se-nchină,
Prea Curată, văzând ramura de finic
Ca la Maica Celui atotziditor.
16. Glasul Celui de sus
Fără veste-a grăit
De mutarea ta iubitului ucenic,
În Efes fiind cu slujba lui Hristos.
17. “Mergi la Ghetsimani
Iute şi prea degrab,
Căci se mută Maica Domnului sus la cer,
Făcând cea de pe pământ mutarea sa”.
18. O, minuni străine,
Mari şi dumnezeieşti,
Cum de nori pe sus, Curată, s-aduseră
La înmormântarea ta, Apostolii!
19. Venind de la margini
Ceata de ucenici
Minunat de nori purtatu-s-a prin văzduh,
Ca să-ngroape trupul Maicii Lui Hristos.
20. De la margini vine
Ceata de ucenici,
Ca să-ngroape în mormânt preasfântul său trup,
Cea mutată negrăit de pe pământ.
21. Dintre ale lumii
Margini pân-la margini,
Adunându-se soborul apostolesc
Pe Cea fără de prihană preamăresc.
22. Coruri de la Arhangheli
Şi de la îngeri cete
Adunându-se la sfântă mutarea ta,
Te măresc în cânturi, spăimântându-se.
23. Stăpânul ca Fiu dând
Haruri Maicii Sale,
Din cereştile lăcaşuri s-a pogorât,
Ca pe-al Maicii Sale Duh să-l poarte sus.
24. La a ta curată,
Cinstit-adormire,
A venit întreg soborul cel îngeresc,
Iară ceata de apostoli te plângea.
25. Adevăr minune
Străină-i a privi
Şi-a vedea pe Dumnezeu ca un om primind
În mâini sufletul prea sfintei Sale Maici.
26. Ceea ce suit-ai
La lăcaşuri cereşti
Nu lipsi, Stăpâna noastră, privind spre noi,
Spre cei ce cu drag cinstim mutarea ta.
27. Înălţând Fecioara
Mâinile sale-n sus
Credincioşii toţi se roagă a fi păziţi
Prin mutarea Ei la Fiul său iubit.
28. Mori acum şi te duci
La viaţa de sus
Ci să nu ne părăseşti pe noi, robii tăi,
Veşnic trează Solitoare pentru toţi.
29. Minune prea mare
Este a se vedea,
Cum ceea care Viaţa lumii născu
Morţii cei fireşti părtaşă s-a făcut.
30. Prunc fiind Iisus,
Fiul Celui de sus,
Se purta de prea curatele tale mâini,
Iar acum El poartă-n mâini sufletul tău.
31. Ucenice Petre
Şi ceilalţi ucenici
Bun rămas de petrecanie cuvântând
A cânta începeţi Maicii Domnului.
32. Fericimu-te toţi,
Maică prea curată,
Şi mutarea-ţi prăznuind, cu toţi te cinstim,
Căci te-ai dus de pe pământ la cei de sus.
33. Mutatu-te-ai de jos
La viaţa de sus,
Dară oştile de îngeri s-au înspăimântat,
Când al tău duh Tatălui ceresc ai dat.
34. Duşmanii tăi cei răi,
Şi prea înşelători
Vrând să-ţi ardă trupul ca nişte păgâni
S-au orbit de dreapta Celui Prea Înalt.
35. Sabie grozavă
Cu tăierea sclipi
Împotriva celui singur semeţ pornit
Spre curata Maică a Lui Dumnezeu.
36. Nemernicul vrăjmaş,
Patul vrând a-ţi surpa,
Nevăzut a pătimit tăierea de mâini
Ticaloase ce de pat s-au fost atins.
37. A cereştilor oşti,
Dulci cântări şi frumos
Potrivite s-auzeau de toţi ce erau
Privind adormirea Maicii Domnului.
38. Ceea ce născut-ai Pe Hristos Viaţa,
Spune dară cum de moarte te-mpărtăşişi?
O cunoaşte numai Cel născut al tău.
39. Prea curată Maică
Prea cinstită Sfântă,
După strălucit-acum adormirea ta,
Apără pe cei ce cred întru Hristos.
40. Pe cei ce mutarea-ţi
Credincios prăznuiesc,
Tu-i acoperă şi-i apără de nevoi,
Prea curată totdeauna rămânând.
41. Din grele primejdii
Şi de limbi viclene
Scapi pe cei ce cântă-acum adormirea ta,
Prea cinstită Solitoare-a tuturor.
42. Către Domnul te am
Solitoare şi-ajutor,
Prea curată Născătoare de Dumnezeu,
Ca Tu din primejdii să mă mântuieşti.
43. Înainte îţi stăm,
Maica Lui Dumnezeu,
Pomenirea ta din inimă lăudând,
Cântări sfinte cu buzele versuim.
44. Însufleţite Cer
Ce-ncăpuşi pe Domnul,
La cerească locuinţă te-ai ridicat
Şi pe lumea cea de sus ai luminat.
45. Cei ce cu dorinţa
Săvârşim, prea sfântă
Maică şi Fecioară, astăzi mutarea ta,
Mântuiţi să fim de patimi ne rugăm.
46. Proorocul David,
Strunindu-şi lăuta,
Te mareşte Prea Curată, cântându-te
Şi-adormirea ta cu drag vestind-o.
47. Credincioase cete
Cântă chivotului
Împletite versuiri de cereşti cântări
Celei duse la odihna cea de sus.
48. Ţie, ce născut-ai
Pe Hristos Viaţa
Cu credinţă îţi cântăm şi te prea cinstim
Şi mutarea ta, Fecioară o mărim.
49. Mulţime de oameni
Laudă pe Pruncă,
Mărind, Prea Curată, şi adormirea ta
Cea cântată de soborul îngeresc.
50. A toţi credincioşii
Din nevoi scăpare,
Miluieşte, Născătoare de Dumnezeu,
Pe câţi cântă astăzi adormirea ta.
51. Proorocii cândva,
Prea Curată, vestind
Adormirea ta, Fecioară, o au vazut
Şi mulţimi de îngeri o au lăudat.
52. Într-a morţii umbră
Se Îngroapă acum
Ceea ce născu Viaţa, mutându-se
De la voi la Tronul cel veşnic de sus.
53. Certaţi cu Dumnezeu
Fiind, ne-am împăcat
Întru tine, Născătoare de Dumnezeu,
Deci Fecioară adormirea ta mărim.
54. Prea lumii, Stăpână,
Prea curată privind,
Strălucit ca să se-ncuie-n mormânt acum,
O, tu sat Ghetsimani, te bucură!
55. Mult dumnezeiescul
David s-a bucurat
Psalmi cântând sculării tale celei din morţi,
O, Tu al Lui Dumnezeu sicriu sfinţit.
56. Săvârşim toţi astăzi
Ducerea de la noi
A Maicii Cuvântului, curăţindu-ne
Mintea, inima, trupul şi sufletul.
57. A Domnului Maică,
Pe cei drept-măritori
Care cinste dau mutării tale, fă-i tari
Împotriva luptătorilor vrajmaşi.
58. Dar cum mori, Fecioară,
Care Viaţă ai dat,
Ca şi oamenii fireşti supuindu-te
Şi cum rabdă Cel născut făr-de păcat?
59. Strângându-vă margini,
Veniţi să fericim
Cea de-aci dumnezeiască petrecere
Către cer a Maicii Domnului acum.
60. Din curate-ţi sângiuiri
Luând trup Iisus,
Pe flamânzi i-a săturat prea îndestulat
Şi afară pe bogaţi i-a scos deşerţi.
61. De a ta mutare
Saltă firea acum,
Veselindu-se cu îngerii, oamenii,
Îngroparea ta de obşte săvârşind.
62. Ceea ce trup de lut
Lui Hristos dăruişi,
Zămislindu-l, Născătoare de Dumnezeu,
Rugăciunile noastre să nu le treci.
63. La puteri mai-nalte,
Cereştile Puteri
Au strigat zicând, acum pregătiţi-vă,
Ca pe Maica Domnului să o primiţi.
64. Preoţi şi norodul
Şi toţi cei credincioşi,
Cu smerenie te roagă, ca să primeşti,
O, Stăpână, rugăciunile lor azi.
65. Una Prea Curată,
Ţie toţi ne rugăm,
Ca prin blânzii şi miloşii tăi ochi frumoşi
Să priveşti spre noi smeriţii pururea.
66. Născând Tu, Curată,
Pe Hristos Ziditor,
Din nevoi să mântuiască, roaga-te Lui,
Pe cei ce cu drag cinstesc mutarea ta.
67. Solitoarea lumii,
Scutul creştinilor,
Pe cei câţi scapă la tine acoperă-i,
De ispite şi nevoi păzind pe toţi.
68. Nădejdea toţi având
La tine, Prea Sfântă,
Nenuntită, Născătoare de Dumnezeu,
În nădejdea ta noi nu ne poticnim.
69. Strigăm toţi cinstitul
Glas al lui Gavriil,
Bucuria tuturor credincioşilor:
Bucurie fie-ţi, Maica Domnului.
70. De orice ispite
Şi de multe nevoi
Ceea ce pe Dumnezeu, Prea Sfânt-ai născut,
Şi pe robii tăi acum să-i izbăveşti.
71. Fericimu-te toţi,
Maica Lui Dumnezeu,
Pe care te-a închipuit stâlpul cel de foc
Şi pe noul Israil povăţuieşti.
72. Fericimu-te toţi,
Maica Lui Dumnezeu,
Pe care Moisi de mult te-a văzut în rug
Ce nears ardea în muntele Sinai.
73. Fericimu-te toţi,
Maica Lui Dumnezeu,
Scara-naltă insuflată, ce oarecând
S-a văzut de către dreptul Iacov.
74. Fericimu-te toţi,
Maica Lui Dumnezeu,
Cea pe care Ghedeon te-a închipuit
Lâna udă ce pământul rourezi.
75. Te mărim, Lumina
Cea în trei străluciri
Pe Parintele, pe Fiul şi Duhul Sfânt,
Pe Treimea cea Atotputernică.
76. Fericimu-te toţi
Credincioşii tăi fii,
Căci purtaşi pe Dumnezeu cel neîncăput
Ce în tine-a încăpea a primit.
77. Te mărim pe tine,
Preacurată Maică,
Şi prea sfântă adormirea ta o cinstim,
Şi mutarea ta de pe pământ la cer.
78. În mormânt Viaţă
Ai fost pus, Hristoase,
Şi-a vieţii Maică-acum intră în mormânt
Şi se mută la viaţa cea de sus.

Urmează: Ectenia mică şi ecfonisul:
”Că s-a binecuvântat numele Tău…”

STAREA A DOUA

STAREA A DOUA

1. Cade-se acum,
Ca să te mărim, Fecioara Maică
Mai cinstită fiind şi mai mărită mult
Decât toate cetele cele de sus.
2. Cade-se acum
Să te fericim, Fecioara Maică,
Fericită totdeauna adevărat,
Mai mărită decât cei ce au ochi mulţi.
3. A te ferici
Se cuvine, pururea Fecioară,
Ca născând pe Făcătorul tău te-ai făcut
Decât cerurile cu mult mai presus.
4. Ca să te mărim
Se cuvine, Născătoare, Doamnă
Ca prin ale tale rugi să ne-acoperim
Pentru adormirea ta cea sfânt-acum.
5. Toţi cei credincioşi
Ai curatei Maice şi Fecioare
Adormirea-ţi cântând, zicem: bucură-te,
Solitoarea noastră caldă-a tuturor;
6. Primeşte-acum
De petrecere cântări, Fecioară,
Maică a Tot-Împăratului Dumnezeu
Şi trimite pace credincioşilor.
7. Monahi mulţi şi sfinţi
Şi-ale cuvioşilor soboare,
Cum şi cetele bărbaţilor credincioşi,
Din evlavie cu toţii te măresc.
8. Cete tinereşti,
Cu fecioarele drept credincioase,
De petrecere cântare strigaţi acum,
Pentru Maica sfânt-a lui Emanuil.
9. Trupul pământesc
Văzând ceata ucenicească,
Al tău, Maica Ziditorului tuturor,
Cu sfială tronul tău ţi l-au purtat.
10. Credincioşii toţi
Fericim pe cea acum mutată
Către ceruri, Născătoarea de Dumnezeu,
Că pe dânsa solitoare s-o avem.
11. Noul Israel,
Acum după sfânta datorie.
Cu cântări dumnezeieşti preamăreşte-n cor
A Fecioarei ducere la cei de sus.
12. Pe cei ce-ţi cântăm
Cu credinţă, Preacurată Maică
Ce-ai născut pe Împăratul cerurilor,
Binecuvânteaza-ne pe noi de sus.
13. Prea curate mâini
Tinzând către Dumnezeu, Fecioară,
Ca o buna miluieşte şi-acoperă
Pe toţi care-şi pun nădejdea-n mila ta.
14. Priveghelnică
Rugăciune, curată Fecioară,
Primeşte acum cu milă şi cererea
Celor ce cinstim cu drag mutarea ta.
15. Pomeneşte-ne,
Maică şi Fecioară Preacurată,
Prin a ta mutare sfânta, rugâmu-te
Şi a noastre greşeli nu le socoti.
16. Din multe nevoi,
Întâmplări, necazuri, izbăveşte
Pe acei care în tine nădăjduiesc
Şi cinstire adormirii tale dau.
17. Ucenicii toţi
La sicriul tău sosind în grabă,
Prin văzduh fiind purtaţi de pe unde-au fost,
În genunchi, Fecioară, ţi s-au închinat.
18. Toţi au povestit
Celei sfinte şi neprihănite,
Cum au fost răpiţi de nori din locurile
Unde stau şi predicau noroadelor.
19. Fără de bărbat
Ai născut, Fecioară Preacurată
Dar şi moartă tu fiind, nu ai putrezit
Şi-ndoită închinare ai primit.
20. Cel de Dumnezeu
Primitor trup, ceata de Apostoli
Îl îngroapă-acum strigând cu-ale tale rugi,
Moştenirea ta, Stăpână, apără.
21. Toţi Arhanghelii,
Stăpânii, Domnii şi Puteri toate,
Limbi, popoare, neamuri ale pământului
Adormirea Preacuratei lăudaţi
22. Vas ales fiind,
Pavel a cântat pe Preacurata,
De petrecere cântare a glăsuit
Pentru ceea ce e mai presus de cer.
23. Sfărâmă Moisi
Mânios, a Sinaiului table,
Iar Stăpânul pe aceea ce L-a născut
O păzeşte-n ceruri vie pururea.
24. De mâini fu lipsit
În chip nevăzut semeţul vrăjmaş
Care-n faţa ucenicilor a încercat
Sicriul tău să răstoarne, o Maică!
25. Versuia cu glas
Mulţimea de oştire cerească,
De la margini pe pământ tainic alergând
La-ngroparea Maicii Lui Emanuil…
26. Cu dumnezeieşti,
Cuvioase cântări împletite,
Îngroparea Născătoarei de Dumnezeu
Veniţi ca şi noi, acum, să lăudăm.
27. La mutarea ta,
Maică şi Fecioară Preacurată,
Ţi-au cântat cu duioşie îngerii toţi,
Şi mulţime mare de popor creştin.
28. Tu, dintre femei
Întrecut-ai hotarele firii,
Căci tu singură avuşi adormirea ta,
Mai mărită decât orice muritor.
29. Preoţi şi popor
Adormirea-ţi cântă lăudând-o
Dezlegarea datoriilor ne rugăm
Dă-ne Maica Domnului la toţi acum.
30. Pe cei ce-au greşit,
Maică şi Fecioară Preacurată,
Sfântă Pruncă, miluieşte-i, că mânecă
La locaşul tău cel ce-i dumnezeiesc.
31. Lanţurile rup
Ale tale rugi, curată Pruncă,
Şi din toată munca scapi pe cei ce cinstesc
Cu credinţă sfântă adormirea ta.
32. Strigă, o David,
Născătoarei de Dumnezeu, lira
Răsunându-ţi: auzi fiică mutarea ta
Către ceruri sus, de jos de pe pământ.
33. Minunat a fost
A privi de jos spre cer cum pleacă
Cerul cel însufleţit, Dumnzeule!
Minunate-s, Doamne, lucrurile Tale.
34. Cete îngereşti
Al tău pat cu bună-cuviinţă,
Maică şi Fecioară, ţi l-au acoperit
În vremea când Tu, Curat-ai adormit.
35. Danţuri netrupeşti
Cu dumnezeiască cuviinţă
Cânt-acum, Curată, Cerul însufleţit,
Spre cereştile odihne Tu mergând.
36. Către cer de jos
Al lui Aaron toiag se mută,
Care pe Hristos nespus L-a fost odrăslit
Şi rodeşte pomul vieţii veşnice.
37. Pe cea de demult
Scară-naltă de Iacov văzută,
Cea pe care o întări Iisus cu trup,
S-a mutat acum de pe pământ la cer.
38. Patul tăinuit,
Ne-ntinată Maică şi Fecioară,
La prea-sfinte locuinţe se suie acum
Nelipsit a locui cu Fiul Său.
39. Cartea curată,
În care cu trup s-a scris Cuvântul,
Se închide şi se mută, puindu-se
Întru ale Fiului curate mâini.
40. Daruri daţii-ţi-a
Peste fire, Fiul tău, Fecioară,
Nelipsit, Preasfântă Pruncă păzindu-te
Şi suindu-te la viaţa veşnică.
41. Cu adevărat
Ca pe o aleasă smirnă sfântă
Te sălăşluieşte-n Sfânta Preasfintelor
Cel Atoateziditor şi Fiul Tău.
42. Viaţa a răsărit
Dintru tine, Preasfântă Fecioară,
În ce chip, dar trupul cel neîntinat
Se făcu acum morţii împărtăşit?
43. Casă te-ai văzut,
Preacurată Fecioară, vieţii,
Deci murind, îndată te-ai şi învrednicit
Totdeauna cu Hristos a vieţui.
44. Înstrunind acum
Buze prea curate-n loc de coarde,
Maicii Atotfăcătorului Dumnezeu
Imnuri de petrecere să întocmim.
45. Înălţarea-n cer
A curatei Maicii Tale, Doamne,
A unit acum pe oamenii cu îngerii,
Ţie lăudări de obşte aducând.
46. Pământeşti numiri,
Domnitori ce judecaţi noroade,
Tineri, tinere, cântare toţi să-nălţăm
Maicii Împăratului Hristos din cer.
47. Pomenirea ta
Cea cinstită, Preacurată Maică,
Lăudându-ţi, o măresc toţi cei ce trăiesc
Şi făptura toată cu smerenie.
48. Prunca odrăslind
Dintru a lui Iesei tulpină,
Omeneşte Maica Lui Dumnezeu muri
Şi-mpreună cu Fiul tău vieţuieşti.
49. Pământenilor,
Săltaţi şi vă minunaţi acuma,
Ca Muntele cel Preasfânt şi dumnezeiesc
Desfătare a aflat la Fiul său.
50. Arătatu-s-a,
Preacurată, moartea ta pod vesel,
Pe care-ai trecut la ceruri de pe pământ
Şi la Fiul tău odihnă ai aflat.
51. Uşile cereşti
Se deschiseră ţie, Preasfântă,
Şi Puterile cereşti mult te-au lăudat
Şi pe-al tău trup Fiul l-a primit în cer.
52. Norii luminaţi
Au adus mulţimea de Apostoli
De la marginea pământului, cuvios
Pe curata Maică Fiului s-o dea.
53. Preasfânt trupul tău,
Ucenicii plângându-l, Curată,
Fu stropit cu lacrimi alăturând cântări
De petrecerea cea de aici la cer.
54. Margini pământeşti
Glăsuiescu-ţi Maică şi Fecioară,
Că născând pe Fiul tău cel dumnezeiesc,
Amăgirea idolilor ai sfârşit.
55. Laudă strigând
Toată sfânta adunare mare
Pe aceea ce nascut-a pe Dumnezeu:
Pază fii la toţi prin ale tale rugi.
56. Duhul tău luând
Chiar Cuvântul ce din tine, Pruncă;
Ce născuse fără ispită de bărbat,
Ca un Fiu în slavă l-a sălăşluit.
57. Pe Stăpânul lor
Îngereştile Puteri văzându-L
Duhul Maicii sale singur în mâini luând,
Spăimântatu-s-au şi mult s-au bucurat.
58. Firea cea de om
Întreci, de Dumnezeu Născătoare,
Căci Fecioară ai rămas după naştere
Şi murind te duci la Fiul tău Preasfânt.
59. Cete îngereşti,
Oameni şi făptura toată,
Laude ţi-aduc, o Maică, toţi la un loc,
Că Tu, mai presus de orice fire eşti.
60. Strajă tare fii
Celor ce te laudă, Curată,
Împotriva bântuielilor duşmăneşti
A văzuţilor şi nevăzuţilor vrajmaşi.
61. Întru rugăciuni
Pe Fecioara, Maica Ta, primeşte-o
Ca pe o caldă Solitoare pentru noi toţi,
Iar pe noi, ca un bun, mântuieşte-ne.
62. Pe Cel ne-nceput
Împreună cu Fiul mărescu-L
Şi pe Duhul, in trei feţe un Dumnezeu,
Cel ce este Ziditorul tuturor.
63. Lucru minunat
Eşti cu totul fără de prihană,
Căci mormântu-ţi tuturor credincioşilor
Se arată rai prea-înţelegător.
63. Cade-se acum,
Ca să te mărim, Fecioara Maică
Mai cinstită fiind şi mai mărită mult
Decât toate cetele cele de sus.

Urmează: Ectenia mică şi ecfonisul:
”Că s-a binecuvântat numele Tău…”

STAREA A TREIA

STAREA A TREIA

1. Neamurile toate
Laudă-ngropării
Tale Fecioară, cântă.
2. Neamurile toate
Te fericesc Doamnă,
Că eşti Lui Hristos Maică.
3. Neamurile toate
Te fericesc, Maică
Cu daruri dăruită.
4. Limbile pe tine
Te fericesc Sfântă,
A Lui Dumnezeu Maică.
5. Ceata de Apostoli
Alergaţi cu râvnă
La îngroparea Maicii.
6. Ceata de Apostoli
A venit din margini
Să-ngroape Fecioara.
7. Fricos te-mpresoară
Cetele de îngeri
La prea slavita-ţi moarte.
8. Cu sobor de îngeri
Se pogoară Fiul
Să ia al Maicii Lui duh.
9. Deşi mori, Fecioară
Dar te-nalţi la ceruri,
La prea-iubitul tău Fiu.
10. Preoţi lăudaţi toţi
Pe a Domnului Maică
Ce în cer se strămută.
11. Laudă din ceruri,
Să se glăsuiască
La adormirea Maicii.
12. Satul Ghetsimani
Slăveşte mormântul
De-a pururea Fecioarei.
13. La cereşti lăcaşuri
Acum mergând Maica
Pe cei ce-ţi cântă scapă-i.
14. Cetele slăvite
Trecând pe Fecioara
La cer, au proslăvit-o.
15. Prea curată Maică,
Fericimu-te cu
Ai tăi prea-sfinţi născători.
16. Tu, născând viaţa,
Preacurată, cum mori
Biruind legea firii?
17. O, minuni străine,
Ziditorul cum ia
Al Maicii Sale suflet!
18. S-alergăm îndată
La groapa Preasfintei
Şi dobândi-vom milă.
19. Bucură-se totul
De a ta Preasfântă
Şi cerească mutare.
20. Cerul şi pâmântul
Cântec de mutare
Glăsuiesc Preacuratei.
21. Lumii mântuire,
Stăpână, arată
Întru a ta mutare.
22. De finic mlădiţe.
Ca Lui Hristos, Maică
Ţie-acum aduc.
23. Din a lumii margini,
Cei trimişi la tine
Se adunară, Maică.
24. Către a Sa Maică,
Astăzi de la ceruri
S-a pogorât Stăpânul.
25. Astăzi lumea toată,
S-a sfinţit cu totul
Prin Sfânta-ţi adormire.
26. Astăzi dar, Fecioara
Şi Maica Vieţii,
Sus, către ceruri s-a dus.
27. Mă spăimânt, Fecioară,
Petru striga ţie
Când stai întinsă moartă.
28. Mă spăimânt, Fecioară,
Văzându-te-ntinsă
Pe pat, stigat-a Pavel.
29. La cereşti lăcaşuri,
Te-ai mutat cu totul
De jos, Fecioară Maică.
30. Frică ia mulţimea,
De cinstita-ţi moarte
Trupească Preacurată.
31. Cete credincioase,
Mărescu-ţi, Fecioară,
Slăvita-ţi adormire.
32. Vie eşti şi-n moarte,
Fără de sămânţă
Născând Viaţa lumii.
33. Soarele cel mare
Te-a luat la Sine,
Norule cel uşurel.
34. Din părţile depărtate,
Corul de Apostoli
S-a strâns să cânte ţie.
35. Cetele de îngeri,
Coruri de Apostoli,
Mărescu-te, Fecioară.
36. Pe cei care cântă
Şi veghează, Doamnă,
La tronul tău păzeşte-i.
37. Limbi, noroade, neamuri,
Îngropaţi cu frică
Pe Solitoarea voastră.
38. Ingerii te canta,
Maica si Fecioara,
Intru a ta mutare.
39. Se întărâtară,
În zadar Iudeii
Asupra ta, Fecioară.
40. Gânduri pângărite,
Cugetat-au, Doamnă
Asupra trupului tău.
41. Preasfântă Fecioară,
A Domnului Maică,
Pe cântăreţi mângâie.
42. Sfântă Pruncă, Maică
Roagă pe al tău Fiu
Pentru toţi care-ţi cântă.
43. Robitor ce cântă,
Cere mântuire
De la Hristos Cuvântul.
44. Din toată nevoia
Scapă, Preacurată,
Pe ai tai dreptcinstitori.
45. Din toată ispita,
Scapă, Preacurată,
Pe ai tăi dreptmăritori.
46. Dă-ne mântuire,
Celor ce cu lacrimi
Icoana ta o cinstim.
47. O Treime Sfântă,
Tatăl, Fiul şi Duh Sfânt
Mântuieşte-ne pe noi.
48. Candela luminii
Prea curată Pruncă,
Nu ne lăsa uitării.
49. Neamurile toate
Laudă-ngropării
Tale Fecioară, cântă.

Înconjurând Sfânta Biserică, se cântă:

De la margini, o, Apostoli

1. De la margini, o, ApostoliLa Ghetsimani v-adunaţi,Şi-al meu trup, zice Fecioara,

Cu cântări să-l îngropaţi.

Fiul meu iubit mă cheamă,

Azi la Sine-n Cerul Sfânt,

Vă las binecuvântare

Şi mă-nalţ de pe pământ.

2. Sus în cer se întocmeşteSărbătoare-n jurul meu

Şi cu cine mă primeşte

Fiul meu şi Dumnezeu.

Monahi, pustnici, se adună

Formând cete-mpărăteşti

Pe pământ şi-n cer răsună

Armonii dumnezeieşti.

3. Primeşte, dar, Curată

Umilitele cereri

Şi la noi cu milă cată

La necazuri şi dureri

Iar noi drept recunoştinţă

Venerăm icoana Ta

Totdeauna cu sfiinţă

Adormirea-Ţi vom cânta.

sursa

Biserica îşi serbează femeile

Posted in Meditatii, Sfintii lui Dumnezeu on Mai 3, 2009 by Ionut Margin

ingerul-vestind-invierea-domnului

Mironosiţele sunt:

Mironositele martore ale Invierii Domnului

Cea dintâi si cea mai plina de rîvnă şi bărbăţie duhovniceasca este Maria Magdalena, de loc din cetatea Magdala, Galileea. Alte sfinte mironosite sînt: Maria, mama lui Iacob (Marcu 16, 1) si a lui Iosi (Marcu 15, 47), adica vara Maicii Domnului; Maria lui Cleopa (Ioan 19, 25) si Salomea, mama fiilor lui Zevedei (Matei 27, 56; 28, 1; Marcu 16, 1; Luca 24, 10). Apoi Ioana, femeia lui Huza, un ispravnic al lui Irod, Suzana si multe altele care îi slujeau din avutul lor (Luca 8, 3). Printre mironosite sînt numarate si cele doua surori ale lui Lazar din Betania, Marta si Maria, unde gazduia adeseori Mîntuitorul cu Sfintii postoli, în drum spre Ierusalim sau Galileea. În fruntea lor desigur că stă Maica Domnului, iar următoare lor până azi stau toate credincioasele care au dat lumii, şi Lui Dumnezeu un popor creştin.

pocainta-femeii

Faptele şi truda lor, dar mai ales numele lor să-L pomenească Domnul Dumnezeu întru Împărăţia Sa! Amin!

sfintele-femei

VIATA SFINTEI MAICII NOASTRE MARIA EGIPTEANCA

Posted in Meditatii, Sfintii lui Dumnezeu on Aprilie 1, 2009 by Ionut Margin

maria-egipteancaTaina împărătească a o păzi bine este, iară lucrurile lui Dumnezeu a le descoperi şi a le vesti, datorie sfântă este. Drept aceea şi eu, zice Sfântul Sofronie, temându-mă a ascunde în tăcere cele dumnezeeşti, aducându-mi aminte de soarta cea înfricoşată a slugii ceii leneşe, carele luând dela Domnul talantul, l-a îngropat în pământ, şi pre cel dat pentru lucrare l-a ascuns, nelucrându-l, nu voiu tăcea povestirea aceasta sfântă carea a ajuns până la mine; nimenea însă să nu fie necredincios celor ce voiu scrie, pre carile eu singur le-am auzit, nici să socotească cineva că îndrăznesc a scrie lucruri neadevărate, îndoindu-se de asemenea lucru mare. Să nu-mi fie mie a minţi celor sfinte. Iară de vor fi oarecari din cei ce vor ceti scrierea mea, şi de lucrul acesta minunându-se, nu vor voì cu lesnire să crează, milostiv le fie Domnul şi acelora: De vreme ce ei, neputinţa firii omeneşti cugetându-o, socotesc că sânt cu neputinţă cele ce pentru oameni preaslăvite se grăiesc. Să începem dară povestirea de lucrul acesta preaminunat, carele s’a făcut în neamul nostru. Într’una din Monastirile Palestinei a fost un bătrân Ieromonah cu numele Zosima [ Cuviosul Zosima, prãznuit la 4 aprilie, a trãit în veacul al V-lea. Nu stim cine a fost ereticul Zosima. ], carele atât era de îmbunătăţit şi atât de vestit întru fapta bună, cât mulţi din monahii cei din Monastirile cele de primprejur de multe ori alergau la dânsul ca să auză cuvânt din gura lui. Acesta a petrecut în Monastirea unde trăia, cincizeci şi trei de ani, şi toate nevoinţele pusniceştei vieţi le-a trecut, şi toată pravila cea dată dela cei desăvârşit monahi o a păzit, şi toate acestea făcându-le, niciodinioară n’a fost nebăgător de seamă de învăţăturile Dumnezeeştilor cuvinte, ci şi culcându-se, şi sculându-se, şi în mâini având lucrul, şi hrană gustând, un lucru avea netăcut şi necontenit: de a cânta lui Dumnezeu totdeauna şi de a face învăţături din Dumnezeeştile cuvinte. Iară dupre aceasta turburându-se de oarecari gânduri, socotindu-se întru toate a fi fost desăvârşit, şi dela alţii nicidecum trebuindu-i povăţuire, grăia cu gândul întru sineşi: Oare este pre pământ vreun monah carele să mă poată folosi pre mine şi să-mi arate mie chip de pustnicie, pre care eu nu l-aş fi făcut? Oare afla-se-va în pustie vreun om ca să mă întreacă în săvârşirile cele bune? Aşa gândind Stareţul, i s’a arătat îngerul şi i-a zis: O, Zosima, precum era cu putinţă unui om te-ai nevoit, şi bine pustniceasca alergare o ai trecut; însă nimenea este între oameni carele s’ar fi arătat pre sineşi desăvârşit. Mai multă îţi este nevoinţa care îţi zace înainte, pre carea tu nu o ştii, decât ceea ce ai trecut. Ca să cunoşti dară câte căi sânt şi altele spre mântuire, ieşi din pământul tău, precum Avraam acel vestit între Patriarhi, şi mergi întru una din Monastirile ce sânt pre lângă râul Iordanului. Deci îndată Stareţul urmând celuia ce-i grăia, a ieşit din Monastirea întru carea din pruncie se făcuse monah, şi ajungând la Iordan, a fost povăţuit de cela ce l-a chemat în Monastirea întru carea Dumnezeu i-a poruncit lui să fie; şi bătând cu mâna în poarta Monastirii, a aflat pre monahul carele păzea poarta, şi aceluia mai întâiu i-a spus pentru sine, iar acela a vestit igumenului, carele priimindu-l şi văzându-l în chipul monahicesc, a făcut obicinuita închinăciune şi rugăciunea cea monahicească şi apoi l-a întrebat: De unde eşti, frate, şi pentru ce ai venit la noi, bătrânii şi săracii? Iară Zosima a răspuns: De unde am venit, nu este de nevoie a spune, ci pentru folos, o, părinte, am venit! Pentru că am auzit de lucrurile cele mari şi vrednice de laudă ale voastre, carile pot să împrietenească pre suflet cu Dumnezeu. Iar igumenul i-a zis lui: Singur Dumnezeu, frate, cela ce vindecă neputinţele sufletului, acela să ne înveţe voile sale cele Dumnezeeşti şi să ne povăţuiască pre toţi a face cele folositoare; pentru că omul pre om nu poate să folosească, dacă nu fieştecarele va lua aminte de sine totdeauna, şi trezvindu-se cu Duhul, va lucra cele folositoare, având pre Dumnezeu ajutor. Ci de vreme ce dragostea lui Hristos te-a pornit ca să ne vezi pre noi, săracii bătrâni, petreci cu noi, dacă pentru aceasta ai venit; şi pre noi toţi ne va hrăni cu darul Sfântului Duh, Păstorul cel bun, carele au dat sufletul său pentru noi. Acestea zicând igumenul către Zosima, s’a închinat acela, şi cerându-şi rugăciune şi binecuvântare, şi zicând Amin, a petrecut în Monastirea aceea.

Şi a văzut acolò pre bătrâni strălucind cu lucrurile cele bune şi cu gândirea de Dumnezeu, cu duhul arzând, Domnului slujind; pentru că cântarea lor era neîncetată, starea de toată noaptea, având pururea în mâini lucrul şi Psalmi în gurile lor; iară cuvinte deşarte nu erau întru dânşii. Grija de câştiguri vremelnice şi gâlcevi lumeşti, nici cu numirea între dânşii nu se cunoştea. Numai una era sârguinţa, şi cea întâiu, şi carea se urma cu sporire dela toţi, ca să se aibă pre sineşi morţi cu trupul. Hrană aveau neîmpuţinată, pre cuvântul lui Dumnezeu; iară trupul îl hrăneau cu pâine şi cu apă, precum fieştecăruia îi era înfocarea cea spre dragostea lui Dumnezeu. Pre acestea văzându-le Zosima, se folosea foarte şi se întindea spre nevoinţa ce-i zăcea înainte. Şi multe zile trecând, s’a apropiat vremea sfântului marelui Post, iară porţile Monastirii erau încuiate totdeauna şi niciodată nu se deschideau, fără numai când cineva dintre dânşii ar fi ieşit, trimis fiind pentru vreo nevoie de obşte; pentru că pustiu era locul acela, şi nu numai neintrat de alţii, ci şi neştiut era de mireni. Şi era în Monastirea aceea astfel de rânduială, pentru carea Dumnezeu şi pre Zosima l-a adus acolò: În cea dintâiu Duminecă a Postului făcea preotul sfânta Liturghie, şi toţi se împărtăşeau cu preacuratul Trup şi Sânge al lui Hristos, Dumnezeul nostru, şi puţin din bucatele cele pusniceşti gustau. Dupre aceea se adunau în biserică, şi făcând rugăciunea cea cu deadinsul, şi destule plecări de genunchi, se sărutau unul pre altul bătrânii şi fieştecarele pre igumenul cu închinăciune, rugându-l pentru blagoslovenie şi rugăciune, care să le ajute şi împreună să călătorească spre nevoinţa ce le zăcea înainte. Şi dupre ce le făcea acestea, deschideau porţile Monastirii şi cântau cu tocmit glas: Domnul este luminarea mea şi Mântuitoriul meu, de cine mă voiu teme? Domnul este scutitoriul vieţii mele, de cine mă voiu înfricoşa? Şi cealaltă parte a psalmului aceluia sfârşindu-o, ieşeau toţi în pustie, lăsând numai pre unul sau pre doi fraţi păzitori Monastirii. Nu ca să păzească averile cele ce ar fi fost înlăuntru, pentru că nu era într’însa ceva de a fura tâlharii, ci să nu rămâie biserica fără de Dumnezeiasca slujire. Şi treceau râul Iordanului. Şi fieştecarele îşi ducea luişi hrana, pre cât putea şi voia, dupre trebuinţa cea măsurată a trupului. Unul puţină pâine, altul smochine, altul finice, iar altul linte muiată în apă; iar altul nimica, fără numai trupul său şi rasele cu carile era îmbrăcat, şi se hrăneau, când firea trupului îi silea, cu verdeţurile ce creşteau în pustie. Aşa trecând Iordanul, se despărţeau departe dela eişi, şi nu vedea unul pre altul cum se posteşte, sau cum se nevoieşte. Iară de se întâmpla să vază altul pre prietenul său viind către dânsul, îndată se abătea spre altă parte, şi singur petrecea cântând lui Dumnezeu totdeauna, şi foarte puţină hrană gustând în vremea cea rânduită. Deci aşa tot postul săvârşind, se întorceau în Monastire în Dumineca ceea ce este mai nainte de Învierea lui Hristos, întru carea a luat Biserica a face prăznuire Stâlpărilor. Şi se întorcea fieştecarele avându-şi mărturie a ostenelelor sale cunoştinţa cugetului său, care îi mărturisea ce a lucrat. Şi nimenea nicidecum întreba pre altul, cum şi în ce chip şi-a săvârşit nevoinţa ostenelii; pentru că aşa era rânduiala Monastirii aceleia.

Deci, atuncea şi Zosima dupre obiceiul Monastirii a trecut Iordanul, puţină oarece din hrană ducându-şi pentru trebuinţa trupească, şi haina cu carea era îmbrăcat; iară rânduiala sa cea de rugăciune o săvârşea umblând prin pustie, şi vremea cea de hrană dupre nevoia cea firească cu deadinsul o păzea, şi puţin dormea, zăcând pre pământ, şi şezând puţin se odihnea oriunde îl apuca vremea de noapte; şi foarte de dimineaţă iarăşi sculându-se, îşi făcea alergarea sa. Şi dorea ca să intre în pustia cea mai din lăuntru, nădăjduind că va afla pre cineva din părinţi acolò nevoindu-se, dela carele ar fi putut ca să se folosească; şi i se adăogea lui dorire spre dorire. Şi mergând douăsprezece zile, a stătut puţin în laturi din cale, şi întorcându-se spre răsărit, cânta Ceasul al Şaselea, făcându-şi obicinuitele rugăciuni, pentru că înceta puţin din călătorie în vremea pravilei sale, în fiecare ceas cântând şi închinându-se. Iară când sta cântând, a văzut de partea dreaptă o umbră ca de trup omenesc. Mai întâiu s’a spăimântat, părându-i-se că vede o nălucire drăcească, şi tremurând s’a însemnat cu semnul crucii, apoi lepădând frica, când îşi sfârşea rugăciunea, s’a întors cu ochii spre amiază-zì şi a văzut pre oarecine mergând gol cu trupul şi negru de arşiţa soarelui, perii avându-şi pre cap albi ca lâna şi scurţi cât numai până la grumazi ajungeau. Aceasta văzând Zosima, a început a alerga spre partea aceea, bucurându-se cu bucurie mare; pentru că nu văzuse în acele zile vedere omenească, nici altă oarecarea vietate. Iar acea vedenie, dupre ce a văzut pre Zosima de departe, a început a fugi în pustia cea mai adâncă; iară Zosima, ca cum şi-ar fi uitat bătrâneţile sale şi osteneala cea de cale, repede alerga, vrând să ajungă pre ceea ce fugea; deci el gonea, iar aceea fugea. Însă a fost alergarea lui Zosima mai grabnică decât a aceleia ce fugea. Iară dupre ce s’a apropiat cât să se poată auzi glasul, a început a striga Zosima cu lacrămi, zicând: Pentru ce fugi de mine, bătrânul păcătos, robule al adevăratului Dumnezeu, pentru carele în pustia aceasta petreci? Aşteaptă-mă, pre nevrednicul şi neputinciosul! Aşteaptă-mă, pentru nădejdea răsplătirii ostenelelor tale; stai şi dă mie, bătrânului, rugăciunea şi blagoslovenia ta. Rogu-te, pentru Dumnezeu, carele nu s’au îngreţoşat de nimenea. Acestea Zosima cu lacrămi grăind, s’a mai apropiat de ceea ce fugea, alergând spre un loc unde era un semn de pârău uscat. Iară dupre ce a ajuns la acel loc, ceea ce fugea a trecut de ceea parte; iară Zosima ostenindu-se şi nemaiputând să alerge, a stătut de ceastă parte de pârău şi a adaos lacrămi către lacrămi şi strigare către strigare. Atuncea trupul acel ce fugea, un glas ca acesta a slobozit: Avva Zosima, iartă-mă pre mine, pentru Domnul, că nu pot întorcându-mă să mă arăt ţie; că sânt femeie goală, precum mă vezi, şi având neacoperită ruşinea trupească. Ci dacă voieşti să dai mie, femeii ceii păcătoase, rugăciunea ta şi blagoslovenia, aruncă ceva din hainele tale ca să-mi acopăr goliciunea, şi întorcându-mă voiu priimi rugăciune dela tine. Atuncea cutremur şi frică mare şi spaima minţii a cuprins pre Zosima, căci a auzit numindu-l pre nume aceea carea niciodată îl văzuse şi de carele niciodinioară auzise, şi a zis întru sine: De n’ar fi fost aceasta înainte văzătoare, nu m’ar fi numit pre nume. Şi a făcut degrab ceea ce i se zisese lui: dezbrăcând de pre sine o haină veche şi ruptă pre carea o purta, o a aruncat la dânsa, întorcându-se cu faţa despre dânsa. Iar aceea luându-o, şi-a acoperit partea trupului carea se cădea să o acopere mai mult decât pre celelalte părţi, pre cât era cu putinţă încingându-se, şi întorcându-se spre Zosima, ;a zis către dânsul: Pentru ce ai voit tu, Avva Zosima, să vezi o femeie păcătoasă? Ce-ţi trebuia să auzi dela mine sau ce să te înveţi, că nu te-ai lenevit a suferi atâta osteneală? Iar el aruncându-se la pământ, cerea ca să ia blagoslovenie dela dânsa. Asemenea şi aceea s’a aruncat pre sineşi, şi zăceau amândoi pre pământ cerând unul dela altul blagoslovenie, şi nimica se putea auzi dela amândoi grăindu-se, fără numai: Blagosloveşte! Iară dupre multă vreme a zis femeia către Zosima: Avva Zosima, nu se cade ţie să mă blagosloveşti, şi rugăciuni să faci, pentru că tu eşti cinstit cu vrednicia preoţiei, şi de mulţi ani stând înaintea Sfântului Altar, aduci Domnului darurile dumnezeeştilor Taine. Aceste cuvinte, spre mai mare frică au pornit pre Zosima, şi tremurând bătrânul, se uda cu lacrămi şi suspina. Apoi a grăit către dânsa cu prea ostenită şi obosită răsuflare: O, Maică duhovnicească, tu de Dumnezeu te-ai apropiat, şi cu mai multă parte te-ai omorît lumii; apoi văd în tine o dăruire carea este dată ţie mai mult decât altora, că m’ai numit pre nume, şi preot m’ai numit pre mine, pre carele niciodată m’ai văzut. Deci tu mai vârtos mă blagosloveşte, pentru Domnul, şi-mi dă rugăciunea, celui ce-mi trebuieşte a ta desăvârşire. Deci priimind în sfârşit aceea stăruinţa bătrânului, a zis: Bine este cuvântat Dumnezeu, cel ce voieşte mântuirea sufletelor omeneşti. Iară Zosima zicând: Amin, s’au sculat amândoi dela pământ.

Apoi aceea a zis către bătrânul: Pentru ce ai venit, omule al lui Dumnezeu, la mine păcătoasa? Pentru ce ai voit ca să vezi o femeie goală, carea nu are nici o faptă bună? Poate că darul Sfântului Duh te-a îndemnat să vii să săvârşeşti oarecarea slujbă trupului meu la vreme de trebuinţă. Deci spune-mi, părinte, cum vieţuiesc acuma creştinii? Cum stau Sfintele Biserici? Iară Zosima a răspuns: Cu rugăciunile voastre cele sfinte, pace a dăruit Dumnezeu. Priimeşte însă rugămintea nevrednicului bătrân, şi te roagă Domnului şi acum pentru toată lumea, şi pentru mine, păcătosul, ca să nu-mi fie fără de roadă umblarea prin pustia aceasta. Iar aceea a răspuns către dânsul: Ţie mai ales se cade, Avva Zosima, să te rogi pentru mine şi pentru toţi; că spre aceasta şi rânduit eşti. Însă de vreme ce datori sântem a face ascultare, deci ceea ce mi se porunceşte voiu face. Aceasta zicând, s’a întors spre răsărit, şi ridicându-şi ochii în sus, şi mâinile înălţându-şi, a început a se ruga încet, şi nu se auzeau cuvintele ei; sau măcar Zosima nu a înţeles nimica, ci sta tremurând, căutând în jos şi nimica grăind; însă se jura, pre Dumnezeu puind martor: Că în vremea când zăbovea aceea la rugăciune, ridicându-mi puţin ochii dela pământ, o am văzut înălţată ca de un cot dela pământ, şi în aer stând şi rugându-se. Şi aceasta dacă o a văzut Zosima, s’a cuprins de frică, s’a aruncat la pământ, şi cu lacrămile udându-se, nimica zicea, fără numai „Doamne miluieşte,” crezând că acea arătare nu este în trup, ci nălucă. Şi întorcându-se aceea, a ridicat pre bătrânul şi i-a zis: Pentru ce, Avva Zosima, te turbură gândurile, zicându-ţi că duh sânt, şi rugăciunea o prefac. Rogu-te, părinte fericite, să fii încredinţat că sânt o femeie păcătoasă, îngrădită cu sfântul botez, şi nu sânt duh, ci pământ, praf şi cenuşă, şi cu totul trup, nimic duhovnicesc cândva gândind. Şi acestea zicând, şi-a însemnat cu semnul crucii fruntea, ochii, gura şi pieptul, zicând aşa: Dumnezeu să ne ferească de cel viclean şi de cursele lui, că multe sânt războaiele lui asupra noastră. Acestea auzindu-le şi văzându-le bătrânul, a căzut la picioarele ei, zicând cu lacrămi: Juru-te pre tine cu numele Domnului nostru Iisus Hristos, adevăratului Dumnezeu, cel ce s’au născut din Fecioară, pentru carele porţi goliciunea aceasta şi pentru carele atâta ţi-ai omorît trupul, să nu ascunzi de mine viaţa ta, ci toate să-mi spui mie, ca slăvirile lui Dumnezeu arătate să le faci. Spune mie toate, pentru Dumnezeu, că nu pentru laudă mi le vei spune, ci ca să-mi arăţi cele pentru tine mie, păcătosului şi nevrednicului. Pentru că cred Dumnezeului meu, căruia vieţuieşti, că pentru aceasta m’am trimis în pustia aceasta, ca pre toate ale tale arătate să le facă Dumnezeu. Că nu poate puterea noastră să se împrotivească judecăţilor lui Dumnezeu. Că de n’ar fi fost cu plăcere lui Hristos Dumnezeului nostru, ca să fii ştiută tu şi nevoinţele tale, nu te-ar fi arătat mie, şi pre mine nu m’ar fi întărit pre atâta cale, carele niciodinioară voiam, nici puteam să ies din chilia mea. Acestea şi mai multe zicându-le Zosima, aceea l-a ridicat, zicând către dânsul: Mă ruşinez, părinte, iartă-mă! Înfricoşat este a-ţi spune lucrurile mele; ci fiindcă trupul meu gol l-ai văzut, îţi voiu goli şi lucrurile mele, ca să cunoşti de câtă ruşine şi înfruntare este plin sufletul meu. Nu pentru vreo laudă, precum singur ai zis, îţi voiu spune istoria mea; căci pentru ce mă voiu lăuda, vas ales al diavolului fiind? Mă mai gândesc că de voiu începe povestirea cea pentru mine, vei fugi dela mine, precum fuge cineva de un şarpe, nesuferind să auzi cu urechile lucrurile cele necuvioase ale mele, pre carile eu, nevrednica, le-am făcut. Însă ţi le voiu spune, nimica ascunzând, ci rogu-te mai nainte să nu încetezi a te ruga pentru mine, ca să aflu milă în ziua judecăţii. Iară bătrânul, dorind să ştie viaţa ei, şi neoprit lăcrămând, a început aceea a povesti aşa cele pentru dânsa: Eu, părinte, sânt născută în Eghípet, şi când eram de doisprezece ani, şi încă trăind părinţii mei, m’am lepădat de dragostea lor, m’am dus în Alexandria, şi dupre ce mai întâiu mi-am stricat fecioria, am început a face păcatul neoprită şi nesăţioasă. Mă ruşinez şi a gândi, nu numai a le spune cu deamăruntul; dară voiu spune mai degrab ceea ce este mai de nevoie, ca să-mi ştii neoprirea trupului meu: Şaptesprezece ani şi mai mult am făcut curvie întru norod, nu pentru daruri sau pentru oarecari plăţi, că n’am voit să iau nimica dela cei ce-mi da; iar aceasta o făceam ca mai mulţi să alerge la mine în dar şi să-mi împlinească pofta trupească. Şi să nu socoteşti că eram bogată, şi de aceea nu luam, că întru sărăcie vieţuiam, şi de multe ori flămânzind, cu furca torceam, iar aprindere de poftă aveam fără saţiu, ca totdeauna să mă tăvălesc în noroiul păcatului. Pentru că aceea mi se părea că este şi viaţa, ca totdeauna să întinez firea mea cea slabă. Deci aşa vieţuind, am văzut odată pre vremea secerişului popor mult de bărbaţi, Liviani şi Eghipteni, mergând spre Mare, şi am întrebat pre oarecine carele s’a întâmplat lângă mine: Unde se duc bărbaţii aceştia aşa cu grabă? Iar acela mi-a zis: La Ierusalim, pentru înălţarea cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci, carea în curând se va prăznui. Şi am zis către dânsul: Dar oare mă vor lua şi pre mine, dacă m’aş duce cu dânşii? Iar acela mi-a răspuns: Dacă ai chirie şi hrană, nimenea nu te poate opri. Şi am zis către dânsul: Cu adevărat, frate, n’am nici chirie nici hrană, ci voiu merge şi voiu intra într’o corabie cu dânşii, şi mă vor hrăni ei. Pentru că-mi voiu da trupul meu în loc de chirie, că pentru aceasta voiesc să merg cu dânşii. Ţi-am spus, părinte Zosima, nu mă sili să-mi mai spun ruşinea mea, că mă spăimântez: ştie Domnul, că spurc şi însuşi aerul cu cuvintele mele! Iară Zosima, cu lacrămi udând pământul, a răspuns către dânsa: Spune, pentru Domnul, o, Maica mea, spune şi nu înceta de povestirea aceasta, carea îmi este de folos. Iară ea, către cele de mai nainte a adaos: Deci acel tânăr auzind neruşinarea spurcatelor mele cuvinte, cuprinzându-se de râs, s’a dus. Iară eu, lepădându-mi furca, am alergat spre Mare, unde am văzut pre cei ce alergau; acolò am zărit vreo zece bărbaţi carii stau lângă Mare, tineri cu trupurile, carii mi s’au părut a-mi fi de ajuns spre pofta mea; las că mai intrase şi alţii mai nainte în corabie. Eu, dupre obiceiul meu, cu neruşinare sărind între dânşii, „Luaţi-mă – le-am zis – şi pre mine, oriunde veţi merge, pentru că nu mă voiu afla vouă neplăcută!” Încă şi alte spurcate cuvinte zicând, i-am pornit pre toţi spre râs. Iar aceia, văzându-mi neruşinarea, luându-mă m’au dus în corabia lor, şi îndată am început a înnota. Iară cele ce de-aicea am făcut, cum le voiu spune ţie, omule al lui Dumnezeu? Ce fel de limbă va grăi, sau ce auz va priimi acele lucruri rele ale mele carile le-am făcut pre cale şi în corabie? Cum şi pre cei ce nu voiau, eu ticăloasa, i-am silit la păcat! Să mă crezi, părinte, că mă spăimântez, cum a suferit Marea desfrânarea mea! Şi cum nu şi-a căscat pământul gura sa, şi în iad nu m’a cufundat de vie, pre ceea ce am vânat atâtea suflete cu laţul morţii! Ci socotesc că Dumnezeu căuta pocăinţa mea, Cel ce nu voieşte moartea păcătosului, ci aşteaptă cu îndelungă răbdare întoarcerea lui. Aşa, şi cu acest fel de sârguinţă, m’am suit în Ierusalim, şi câte zile mai nainte de praznic am petrecut acolò, tot cele de asemenea cu cele dintâiu am făcut, ba încă şi mai rele. Pentru că nu eram îndestulată cu tinerii ce au fost cu mine în corabie şi pre cale, ci şi pre alţii mulţi, şi cetăţeni şi streini, spre acea spurcăciune îi adunam. Iară dupre ce a sosit serbarea sfintei Înălţări a cinstitei Cruci, eu ca şi mai nainte umblam împrejur, vânând sufletele tinerilor. Văzând foarte de dimineaţă pre toţi cu un gând alergând la biserică, m’am dus şi eu, şi am alergat la cei ce alergau, şi am intrat cu dânşii în pridvorul bisericii. Şi dacă a sosit ceasul Sfintei Înălţări a cinstitei Cruci a Domnului, şi eu silindu-mă să intru in biserică cu norodul, mă îndesam, dar înapoi silită şi împinsă eram; şi înghesuindu-mă cu multă osteneală şi silă, m’am apropiat de uşa bisericii şi eu, ticăloasa. Iară dupre ce am păşit pre pragul uşii, alţii toţi fără de oprire intrau, iară pre mine oarecarea putere dumnezeiască mă oprea, nelăsându-mă să intru; şi iarăşi am cercat, dară înapoi m’am împins, şi numai eu singură stăm în pridvor lepădată; şi părându-mi-se că din slăbiciunea femeiască mi se întâmplă aceasta, iarăşi când intrau alţii, mă amestecam şi mă sileam să intru; ci m’am ostenit în zadar. Pentru că iarăşi, când piciorul meu cel păcătos s’a atins de prag, biserica pre toţi îi priimea, neoprind pre nimenea, numai pre mine, ticăloasa, nu mă priimea; ci ca o mulţime de oaste, spre aceasta rânduită, ca să-mi oprească intrarea, aşa oarecarea năpraznică putere mă oprea, şi iarăşi m’am aflat în pridvor. Astfel de trei şi de patru ori pătimind, ostenindu-mă şi nimica sporind, am slăbit, şi mai mult nu am putut să mă mai amestec cu cei ce intrau; şi întru ruşine şi deznădăjduire fiind, m’am depărtat şi stăm într’un unghiu al pridvorului bisericii. Aici abia mi-am venit în simţire, ca să înţeleg carea era pricina ce mă oprea a vedea lemnul cel de viaţă făcător al Crucii Domnului; pentru că se atinsese de ochii inimii mele lumina înţelegerii ceii mântuitoare, porunca Domnului cea strălucită, carea luminează ochii cei sufleteşti, arătându-mi că tina lucrurilor mele îmi opreşte intrarea în biserică. Deci am început a plânge şi a mă tângui, în piept a mă bate şi a scoate suspinuri dintru adâncul inimii. Aşa plângând la locul la carele stam, am văzut sus icoana Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu stând la perete, şi am zis căutând la dânsa, cu ochii şi cu mintea fără de abatere: O, Fecioară Stăpână, ceea ce ai născut cu trup pre Dumnezeu Cuvântul! Ştiu cu adevărat, că nu este cu cuviinţă, nici cu plăcere ţie, ca să privesc eu, păcătoasa, cea atât de necurată şi spurcată, spre cinstită icoana ta, ceea ce ai trupul şi sufletul curat şi nevinovat. Şi cu dreptate este ca eu urâtă şi lepădată să fiu despre fecioreasca ta cu curăţie; dar auzind că pentru aceasta Dumnezeu s’au făcut om, pre Carele l-ai născut, ca să cheme pre cei păcătoşi la pocăinţă, ajută-mi mie, ceea ce numai eu nu am dela nimenea ajutor; porunceşte să-mi fie şi mie neoprită intrarea în biserică, şi nu mă lipsi de a vedea cinstitul Lemn, pre carele cu trupul S’au pironit Dumnezeu cel din tine născut, carele şi-au dat sângele său pentru a mea mântuire. Porunceşte, Stăpână, ca şi mie, nevrednicei, să mi se deschidă uşa spre închinarea dumnezeeştii Cruci; şi-mi fii mie chezăşuitoare preavrednică de credinţă către Cel ce s’au născut din tine, că de acum nu-mi voiu mai spurca trupul nici cu un fel de păcat; ci dupre ce voiu vedea Lemnul cel Sfânt al Crucii Fiului tău, mă voiu lepăda cu totul de lume şi de cele din lume, şi mă voiu duce oriunde mă vei povăţui tu, ca o chezăşuitoare a mântuirii mele. Acestea zicând, şi luând oarecarea adeverire, cu credinţa aprinzându-mă, şi cu nădejdea cea spre milostivirea Născătoarei de Dumnezeu întărindu-mă, m’am pornit din locul acela, şi ducându-mă iarăşi la cei ce intrau în biserică, m’am amestecat printre dânşii, şi acum nimenea nu era să mă împingă în laturi şi nimica nu mă oprea să mă apropiu de uşile prin carile se intra în biserică. Atuncea m’a cuprins frică şi spaimă, şi cu totul tremuram şi mă zbuciumam. Apoi ajungând la uşile acelea carile mi se închiseseră, fără de osteneală am intrat înlăuntru în biserică, şi cinstitul şi de viaţă făcătorul Lemnul Crucii m’am învrednicit a vedea; am cunoscut şi tainele lui Dumnezeu, cum că gata este să priimească pre cei ce se pocăiesc, şi căzând la pământ, m’am închinat cinstitului Lemnului Crucii, l-am sărutat cu frică şi am ieşit grăbindu-mă spre chezăşuitoarea mea. Şi ajungând unde era sfânta icoană a chezăşuitoarei mele scrisă cu mâna, şi plecând genunchile, m’am închinat Pururea Fecioarei, şi aceste cuvinte am zis: O, pururea fericită Fecioară Stăpână, de Dumnezeu Născătoare, de vreme ce atâta iubire de oameni ai arătat spre mine, şi nu te-ai îngreţoşat de nevrednicele mele rugăciuni, acum vremea este, Stăpână, să plinesc aceea ce cu chezăşuirea ta m’am făgăduit; acum oriunde voieşti povăţuieşte-mă, şi-mi fii mie de aicea înainte învăţătoare spre mântuire, povăţuindu-mă la calea pocăinţii. Acestea grăindu-le am auzit un glas de departe strigând: De vei trece Iordanul, bună odihnă vei afla! Auzind aceasta şi crezând că pentru mine a fost glasul, cu lacrămi am strigat către icoana Născătoarei de Dumnezeu: Stăpână, Stăpână de Dumnezeu Născătoare, nu mă lăsa pre mine! Şi aşa am ieşit din pridvorul bisericii şi am plecat cu grabnică alergare. Şi mergând eu, m’a văzut oarecine şi mi-a dat trei bani, zicându-mi: Priimeşte acestea, Maică; iară eu priimindu-i, am cumpărat cu dânşii trei pâini. Şi am întrebat pre vânzătorul de pâine: Carea este calea spre Iordan? Şi înştiinţându-mă de poarta cetăţii carea este spre aceea parte, am ieşit şi am sfârşit ziua aceea în călătorie. Al treilea ceas din zi era când m’am învrednicit a vedea Cinstita şi Sfânta Cruce a lui Hristos, şi soarele acum spre apus plecându-se, am ajuns la Biserica Sfântului Ioan Botezătorul, carea era aproape de Iordan, întru carea închinându-mă, îndată m’am pogorît în Iordan, şi spălându-mi din sfintele acelea ape mâinile şi faţa, am mers iarăşi în biserică, m’am împărtăşit cu preacinstitele şi de viaţă făcătoarele Taine ale lui Hristos, şi dupre aceasta am mâncat jumătate dintr’o pâine şi am băut din apele Iordanului, şi pre pământ m’am odihnit în noaptea aceea. Şi a doua zi dimineaţa aflând acolò o luntre mică, am trecut de ceastă parte de Iordan, şi iarăşi m’am rugat povăţuitoarei mele, de Dumnezeu Născătoarei, să mă călăuzească unde îi este cu bună plăcere. Deci am venit în pustiul acesta, şi de atuncea şi până astăzi m’am îndepărtat fugind, şi aicea m’am sălăşluit, aşteptând pre Dumnezeu, Cel ce mă mântuieşte de puţinătatea sufletului şi de vifor, pre ceea ce mă întorc către Dânsul. Iară Zosima a zis către dânsa: Câţi ani ai, doamna mea, de când lăcueşti în pustia aceasta? Iară ea a răspuns: Socot că sânt patruzeci şi şapte de ani de când am ieşit din sfânta cetate. Iară Zosima i-a zis: Şi ce afli spre hrană, doamna mea? Iară ea a zis: Acele două pâini şi jumătate le-am adus trecând Iordanul, carile pre încet uscându-se s’au împietrit, din carile câte puţin în câţiva ani gustând, le-am sfârşit. Şi i-a zis Zosima: Dar cum fără primejdie ai suferit atâta vreme, nici o schimbare protivnică turburându-te pre tine? Răspuns-a aceea: M’ai întrebat acum, Avva Zosima, ceva de care mă spăimântez să-ţi spun; pentru că de-mi voiu aduce aminte de atâtea supărări şi nevoi, pre carile le-am suferit, şi de gândurile cele cumplite carile m’au turburat, mă tem nu cumva iarăşi de dânsele să mă cuprinz. Iarăşi a zis către dânsa Zosima: Să nu laşi nimic, o, Stăpâna mea, care să nu-mi spui mie, pentru că o dată de aceasta te-am întrebat pre tine, ca adecă toate cu deamăruntul să îmi arăţi. Iar ea a zis către dânsul: Crede-mă Avva Zosima, că şaptesprezece ani am petrecut în pustia aceasta, luptându-mă ca cu nişte hiare cumplite, cu ale mele nebuneşti pofte. Căci când începeam să gust hrană, îmi venea dor de carne şi de peşte, de care aveam eu în Egipt, încă doream şi de băutura vinului, pentru că mult vin beam în lume fiind, iar aicea şi apă nicidecum având, cumplit mă ardeam de sete, şi cu anevoie răbdam. Mi se făcea încă dor de cântece lumeşti, carile foarte mă turburau şi cu carile mă deprinsesem. Atuncea îndată lăcrămând, şi în piept bătându-mă, îmi aduceam aminte de făgăduinţele, carile am făcut, când am ieşit la pustia aceasta, şi mă făceam cu gândul înaintea icoanei Preacuratei de Dumnezeu Născătoarei, chezăşuitoarei mele, şi înaintea ei plângeam, rugându-o ca să gonească dela mine acele gânduri ce aşa îmi turburau ticălosul meu suflet. Iară dupre ce deajuns plângeam, şi în piept cu osârdie mă băteam, atuncea vedeam o lumină carea de pretutindenea mă strălucea, şi simţeam o alinare carea mă scotea din întreite valuri. Iară gândurile carile iarăşi mă împingeau spre păcat, cum ţi le voiu spune, părinte? Iartă-mă! Pentru că foc se aprindea înlăuntrul inimii mele ceii pătimaşe, şi de pretutindenea mă ardea, şi spre pofta amestecării mă silea. Iară când îmi venea un gând ca acesta, mă aruncam la pământ şi cu lacrămi mă udam, socotind că stau naintea chezăşuitoarei mele, carea îmi judeca călcarea mea de aşezământ; şi nu mă sculam dela pământ ziua şi noaptea, până ce lumina acea dulce îmi strălucea mie şi gonea gândurile cele ce mă turburau. Aşa am săvârşit şaptesprezece ani, pătimind nenumărate nevoi. Iară de atuncea până astăzi ajutătoarea mea întru toate, de Dumnezeu Născătoarea, la toate ca de mână mă povăţuieşte. Şi a zis Zosima către dânsa: Dar n’ai mai avut trebuinţă dupre aceea de hrană sau de îmbrăcăminte? Iar ea a răspuns: Pâinile acelea sfârşindu-le în şaptesprezece ani, dupre aceea mă hrăneam cu verdeţurile ce se află în pustia aceasta; iar îmbrăcămintea pre carea o am avut trecând Iordanul, învechindu-se s’a stricat, şi multă nevoie de ger şi de arşiţă am răbdat, cu arşiţa arzându-mă, şi cu gerul îngheţându-mă şi tremurând, cât de multe ori căzând la pământ, zăceam cu totul nemişcată, cu multe şi de multe feluri de nevoi, şi cu ispite fără de număr luptându-mă. Iară de atuncea şi până astăzi puterea lui Dumnezeu cea în multe chipuri, a păzit păcătosul meu suflet şi pre smeritul trup. Pentru că gândind numai din ce feluri de răutăţi m’au scăpat Domnul, hrană neîmpuţinată îmi câştigam cu nădejdea mântuirii mele; că mă hrănesc şi mă acoper cu cuvântul lui Dumnezeu, carele cuprinde toate: că nu numai cu pâinea va trăi omul. Şi câţi nu aveau acoperământ, în piatră sau îmbrăcat, pre cât timp s’au dezbrăcat de îmbrăcămintea păcatului. Auzind Zosima că şi de cuvinte din Scriptură pomeneşte, dela Moisi şi dela Proroci şi din cartea Psalmilor, a zis către dânsa: Dar Psalmi şi alte Scripturi învăţat-ai, Stăpână? Iar ea auzind aceasta, a zâmbit şi a zis către dânsul: Crede-mă, omule, că n’am văzut alt om de când am trecut Iordanul, fără numai faţa ta astăzi, şi nici hiară, nici altă jivină am văzut; iară carte niciodată nu m’am învăţat, nici pre altul cetind sau cântând nu am auzit. Ci cuvântul lui Dumnezeu cel viu şi lucrător învaţă pre om cunoştinţa. Până aicea este sfârşitul povestirii ceii pentru mine. Deci acum juru-te pre tine cu întruparea Cuvântului lui Dumnezeu, să te rogi pentru mine, păcătoasa. Acestea zicând aceea, şi cuvântul sfârşindu, s’a pornit bătrânul să i se închine şi cu lacrămi a strigat: Binecuvântat este Dumnezeu, Cel ce face lucruri mari şi înfricoşate, slăvite şi minunate şi negrăite, cărora nu este număr! Binecuvântat este Dumnezeu, cel ce mi-au arătat mie câte dăruieşte celor ce se tem de El! Cu adevărat nu părăseşti pre cei ce caută pre tine, Doamne! Iar ea apucând pre bătrânul, nu l’a lăsat să se închine ei, şi a zis către dânsul: Acestea toate carile ai auzit, Părinte, juru-te pre tine cu Iisus Hristos, Dumnezeu Mântuitorul nostru, ca nimănuia să nu le spui, până ce Dumnezeu mă va lua de pre pământ. Iar acum du-te cu pace, şi în anul viitor iară mă vei vedea, păzindu-ne Dumnezeescul har. Însă să faci, pentru Domnul, aceasta carea acum îţi voiu spune ţie, rugându-mă: În postul anului viitor să nu treci Iordanul, precum v’aţi obicinuit a face în Monastire. Iară Zosima se minună auzind, că şi rânduiala Monastirii i-a spus; şi nimic alt nu grăia, fără numai: Slavă lui Dumnezeu, Celui ce au dat atâtea de mari daruri celor ce-l iubesc pre El! Iar aceea a zis lui: Să rămâi dar, precum îţi grăesc ţie, Avva, în Monastire; că de ai şi voi să ieşi, nu-ţi va fi cu putinţă. Iar în Sfânta şi Marea Joi, în seara Cinii ceii de Taină a lui Hristos, să iai din făcătorul de viaţă Trup şi Sânge al lui Hristos, Dumnezeului nostru, într’un vas sfânt, vrednic de o Taină ca aceasta, şi să-mi aduci şi să mă aştepţi pre mine de ceea parte de Iordan, carea este aproape de lăcuinţa lumească, ca venind să mă împărtăşesc cu darurile cele de viaţă făcătoare; pentru că de când m’am împărtăşit cu dânsele în Biserica Mergătorului-înainte, mai nainte de a trece Iordanul, până acum sfinţenia aceea nu o am câştigat. Iară acum cu osârdie o doresc, şi mă rog ţie, ca să nu treci cu vederea rugăciunea mea, ci cu adevărat să-mi aduci mie acele făcătoare de viaţă Dumnezeeşti Taine, în ceasul întru carele Domnul au făcut părtaşi Cinei ceii Dumnezeeşti pre Ucenicii Săi. Iară lui Ioan, igumenul Monastirii în carea lăcuieşti, să-i spui să-şi ia aminte de sineşi şi de turma sa; pentru că oarecari lucruri se fac acolò, cărora le trebuie îndreptare. Însă voiesc nu acum să-i spui lui aceea, ci când Domnul îţi va porunci ţie. Acestea zicându-le, şi rugăciune pentru sineşi dela Stareţul cerând, s’a depărtat întru cea mai dinlăuntru pustie. Iară Zosima s’a închinat până la pământ şi a sărutat locul unde au stătut urmele picioarelor ei, dând laudă lui Dumnezeu, şi s’a întors lăudând şi binecuvântând pre Hristos, Dumnezeul nostru.

Şi trecând pustia aceea, a mers în Monastire, în ziua întru carea se obicinuise a se întoarce fraţii cei ce petreceau într’însa, şi întru acel an le-a tăcut pre toate, neîndrăznind să spuie nimănui cele ce văzuse. Iar întru sineşi se ruga lui Dumnezeu ca să-i arate lui iarăşi faţa cea dorită; şi se mâhnea şi se întrista, gândind la lungimea anului, căci ar fi voit să fie numai o zi anul acela, de ar fi fost cu putinţă. Iară când s’a apropiat întâia Duminecă a sfântului marelui Post, îndată dupre obiceiul şi rânduiala Monastirii, făcând rugăciune ceilalţi toţi fraţii, cântând au ieşit în pustie, iară Zosima, bolnav fiind, nevoie a fost ca, oprindu-se, să rămâie în Monastire. Şi şi-a adus aminte acela de Cuvioasa ce i-a zis, că şi vrând tu să ieşi din Monastire, nu-ţi va fi cu putinţă. Dar nu dupre multe zile sculându-se din boală, petrecea în Monastire. Iară dupre ce s’au întors fraţii şi s’a apropiat seara Cinei ceii de Taină a lui Hristos, a făcut Zosima ceea ce i se poruncise. A pus într’un păhar mic din preacuratul Trup şi Sânge al lui Hristos, Dumnezeului nostru, a pus într’o coşniţă şi puţine smochine uscate, finice şi puţină linte muiată în apă, şi s’a dus într’o seară foarte târziu şi a şezut pre malul Iordanului, aşteptând pre Cuvioasa. Şi zăbovindu-se Sfânta, Zosima n’a dormitat, ci cu neabatere privea spre pustie, aşteptând ca să vază pre cea cu osârdie dorită. Şi grăia întru sineşi Stareţul: Au doară nu cumva nevrednicia mea o a oprit să vie? Sau viind, şi neaflându-mă, s’a întors? Şi aşa cugetând, a suspinat şi a lăcrămat, şi ochii la Ceriu ridicându-şi, se ruga lui Dumnezeu, grăind: Nu mă lipsi pre mine, Stăpâne, ca să văz iarăşi faţa aceea pre carea a o vedea m’ai învrednicit; ca să nu mă duc deşert, purtându-mi păcatele mele, spre mustrarea mea. Aşa cu lacrămi rugându-se, a trecut la altă gândire, zicând întru sineşi: Dară ce va fi, de va şi veni, că luntre nu este, şi cum va trece Iordanul, şi la mine, nevrednicul, cum va veni? Vai de nevrednicia mea! Vai mie, cine m’a făcut să mă lipsesc de un bine ca acesta! Aşa gândind bătrânul, iată Cuvioasa a venit şi a stătut de ceea parte de râu de unde venea. Iară Zosima s’a sculat, bucurându-se şi veselindu-se şi slăvind pre Dumnezeu. Ci încă cu gândul se lupta, cum că nu va putea aceea să treacă Iordanul. Şi o a văzut pre ea însemnând Iordanul cu semnul Crucii, şi o dată cu acea însemnare s’a suit sfânta pre apă, şi umblând pre deasupra apei, venea la dânsul. Iar acela a vrut să se închine ei, ci aceea l-a oprit când călătoria încă pre apă, zicându-i: Ce faci, Avva, Preot fiind, şi purtând dumnezeeştile Taine? Iar el a ascultat-o, şi pogorându-se ea de pre apă, a zis către bătrânul: Blagosloveşte, părinte, blagosloveşte! Iar el răspunzând cu cutremur, a zis: Cu adevărat, Dumnezeu nemincinos este, Cel ce au făgăduit ca să asemeneze lui pre aceia carii se curăţesc pre sineşi dupre putere. Slavă ţie, Hristoase Dumnezeul nostru, Cel ce mi-ai arătat prin roaba ta aceasta, cât sânt de departe dela măsura desăvârşirii! Aceasta zicând, l-a rugat aceea ca să-i cetească Simvolul sfintei credinţe: Crez întru unul Dumnezeu, şi rugăciunea Domnului: Tatăl nostru carele eşti în Ceruri. Şi sfârşindu-se rugăciunea, s’a împărtăşit Sfânta cu preacuratele şi de viaţă făcătoarele lui Hristos Taine, şi dupre obiceiu a sărutat pre bătrânul. Dupre aceea, ridicându-şi mâinile la cer, a suspinat, a lăcrămat şi a strigat: Acum slobozeşte pre roaba ta, Stăpâne, dupre graiul tău în pace, că văzură ochii mei mântuirea ta. Şi a zis către bătrânul: Iartă-mă, Avva Zosima, încă şi altă dorire a mea să plineşti: Mergi acum la Monastirea ta, cu pacea lui Dumnezeu păzindu-te, iar în anul viitor, să vii iarăşi la acelaşi pârău, unde întâiu cu tine am vorovit; să vii dar, să vii pentru Domnul, şi iarăşi mă vei vedea pre mine, precum va voi Domnul. Iar el a zis către dânsa: Aş fi voit, de ar fi fost cu putinţă, în urma ta să umblu şi să văd cinstită faţa ta; ci mă rog să faci ceea ce voiu cere dela tine eu, bătrânul: Gustă puţin din hrana pre carea o am adus aicea. Şi aceasta zicând, i-a arătat ei cele ce, adusese în coşniţă. Iar ea cu vârfurile degetelor atingându-se de linte, şi ca trei grăunţe luând, la gura sa le-a adus şi a zis: Destul este aceasta darului celui duhovnicesc, care păzeşte firea sufletului nespurcată. Şi iarăşi a zis către bătrânul: Roagă-te Domnului pentru mine, părinte al meu, roagă-te, aducându-ţi aminte totdeauna de a mea ticăloşie. Iar el s’a închinat înaintea picioarelor ei şi o poftea să se roage lui Dumnezeu pentru Biserici şi pentru împăraţi şi pentru dânsul. Şi aceasta cerându-o cu lacrămi, o a lăsat să se ducă, singur suspinând şi tânguindu-se; pentru că nu îndrăznea să o oprească pre ea mai mult, că de ar fi şi voit, neoprită era. Iar aceea iarăşi însemnând Iordanul, a trecut pre deasupra apei, ca şi mai nainte; iară bătrânul s’a întors, cuprins de bucurie şi de frică, şi se defăima pre sine, şi-i era jale, că nu ştia numele Cuvioasei; nădăjduia însă să o câştige aceasta în anul viitor.

Trecând anul, a mers Zosima iarăşi în pustie, toate plinindu-le dupre obiceiu, şi alerga spre acea prealuminată vedenie. Şi trecând lungimea pustiei şi ajungând la oarecari semne carile îi arătau locul cel căutat, privea în dreapta şi în stânga, şi în toate părţile căuta cu ochii, ca un vânător preaiscusit, unde şi-ar fi putut câştiga vânatul cel plăcut. Iară dupre ce de nicăiri n’a văzut aşa ceva mişcându-se, a început a se uda pre sineşi cu lacrămile, şi ridicându-şi la Cer ochii, se ruga lui Dumnezeu, zicând: Arată-mi, Doamne, comoara ta cea nefurată, pre carea în pustia aceasta o ai ascuns! Arată-mi, rogu-mă, pre îngerul cel în trup, căreia a se asemăna nu este vrednică toată lumea. Aşa rugându-se, a ajuns la locul pre care pârâul acela îl însemna, şi stând pre marginea aceluia, a văzut pre partea ce era spre răsărit pre Cuvioasa moartă zăcând, cu mâinile strânse precum se cădea şi cu faţa întoarsă spre răsărit. Spre carea alergând, picioarele fericitei cu lacrămile sale le-a spălat, pentru că n’a îndrăznit a se atinge de vreo altă parte a trupului. Şi plângând mult, şi Psalmii cei cuviincioşi la trebuinţa vremii aceleia cetindu-i, a făcut rugăciunea cea de îngropare, şi zicea întru sineşi: Oare îngropa-voiu trupul Cuvioasei, sau doară nu-i va fi plăcut fericitei un lucru ca acesta? Şi acestea în gândul său socotindu-le, a văzut lângă capul ei pre pământ închipuită scrisoarea aceasta: Îngroapă, Avva Zosima, la acest loc trupul smeritei Mariei. Dă ţărâna ţărânei, şi te roagă Domnului pentru mine, ceea ce am răposat în luna lui Farmutie eghipteneşte, iară greceşte Aprilie întâiu, în chiar noaptea mântuitoarelor Patimi ale lui Hristos, dupre împărtăşirea Dumnezeeştii Cinei ceii de Taină. Această scrisoare cetindu-o bătrânul, mai întâiu gândea, cine este cel ce a scris? Pentru că ea, precum zicea, nu ştia carte. Însă s’a bucurat foarte, că s’a înştiinţat de numele Cuvioasei. Şi a cunoscut că Cuvioasa când s’a împărtăşit lângă Iordan cu Dumnezeeştile Taine, îndată la locul acela s’a luat, unde s’a şi pristăvit; şi unde el a călătorit calea cea de douăsprezece zile ostenindu-se, acolò Măria într’un ceas a trecut, şi îndată către Dumnezeu s’a dus. Atunci bătrânul, lăudând pre Dumnezeu, şi cu lacrămile udând pământul şi trupul Cuvioasei, a zis întru sineşi: Vremea este, o, bătrânule Zosima, ca cea poruncită ţie să o săvârşeşti; ci cum vei săpa, ticăloase, neavând nimic în mâini? Şi aceasta zicând, a văzut nu departe un lemnişor mic aruncat în pustie, pre carele luându-l, a început a săpa cu dânsul. Însă uscat fiind pământul, nicidecum nu asculta pre bătrânul cel ce se ostenea, carele săpa udându-se cu sudorile şi nimic nu putea să sporească. Şi suspinând foarte dintru adâncul sufletului, a văzut un leu mare stând lângă trupul Cuvioasei Măriei şi lingându-i picioarele. Deodată s’a cutremurat, temându-se de acea hiară, iară mai apoi aducându-şi aminte de ceea ce zisese fericita, că adecă niciodată hiară nu a văzut, şi însemnându-se cu semnul crucii, a crezut că nevătămat se va păzi cu puterea celeia ce zăcea. Leul a început a se apropia cu linişte de bătrânul, cucerindu-se cu semnele lui, ca cum i s’ar închina. Iară Zosima a zis către leu: De vreme ce, o, hiară, această mare Cuvioasă mi-a poruncit să-i îngrop trupul, şi eu sânt bătrân şi nu pot să-i sap groapă, neavând nici unealtă spre trebuinţa săpatului şi fiind întru atâta depărtare dela Monastire, nu pot degrab să mă întorc şi să o aduc pre ea; deci sapă tu cu unghiile tale, ca să dăm pământului trupul Cuvioasei. Şi îndată auzind leul cuvântul acesta, a săpat groapă cu picioarele cele dinainte, pre cât destul era ca să acopere pre ceea ce se îngropa. Deci, iarăşi bătrânul spălând cu lacrămi picioarele Cuvioasei, şi mult rugându-se ei ca pentru toţi să se roage, a acoperit trupul ei cu pământ. Dupre aceea s’au dus amândoi, leul adecă în pustia cea mai din lăuntru, ca o oaie cu linişte s’a despărţit, iară Zosima întru ale sale s’a întors, binecuvântând şi lăudând pre Hristos, Dumnezeul nostru. Şi mergând în Monastirea aceea, a spus tuturor monahilor pentru Cuvioasa aceasta Maria, neascunzând nimic din cele ce a văzut şi din cele ce a auzit dela dânsa; încât toţi cei ce au auzit slăvirile lui Dumnezeu s’au minunat, şi cu frică şi cu credinţă şi cu dragoste au început a-i face pomenire şi a cinsti ziua mutării Cuvioasei Mariei. Iar Ioan igumenul a aflat oarecari lucruri în Monastire cărora le trebuia îndreptare, dupre cuvântul Cuvioasei, şi pre acestea cu ajutorul lui Dumnezeu le-a îndreptat. Iară Zosima, petrecând cu dumnezeiasca plăcere, când era aproape de o sută de ani şi-a sfârşit întru acea Monastire viaţa cea vremelnică şi s’a dus spre cea vecinică către Domnul. Şi a rămas monahilor Monastirii aceleia nescris acolò cuvântul acesta pentru Cuvioasa aceasta Maria, carele dupre auzire, unii dela alţii îl grăiau, şi spre folosul de obşte puneau înainte povestirea aceasta la cei ce ascultau, iar în scris nu se afla.

Eu însă, zice Sfântul Sofronie, pre acea nescrisă priimindu-o, o dau în scris. Dacă însă alţii vor fi scris viaţa Cuvioasei acesteia, mai bine ştiindu-o, aceasta n’a venit încă la a mea ştiinţă. Însă şi eu pre cât am putut, dupre puterea mea am scris, nimic mai mult preţuind decât adevărata povestire. Iară Dumnezeu, Cel ce face preaminunate minuni şi răsplăteşte cu mari dăruiri celor ce cu credinţă scapă la Dânsul, Acela să dea plată celor ce vor câştiga folos din cetirea şi ascultarea acestei povestiri; asemenea şi celui ce s’a silit să dea povestirea aceasta în scris, şi să-i învrednicească pre toţi părţii ceii bune a fericitei Mariei, împreună cu toţi cei ce cu cugetarea de Dumnezeu şi cu ostenelele bine au plăcut lui din veac. Să dăm şi noi slavă lui Dumnezeu şi să ne rugăm Împăratului celui vecinic, ca şi pre noi să ne învrednicească să aflăm milă în ziua Judecăţii, întru Hristos Iisus, Domnul nostru, căruia se cuvine toată slava, cinstea, puterea şi închinăciunea, împreună şi Tatălui, şi preasfântului şi de viaţă făcătorului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Scrisã de Sfântul Sofronie, Patriarhul Ierusalimului (care a pãstorit scaunul patriarhal ierusalimitean între anii 633-638)

sursa: site-ul Parintelui Iulian Nistea (Paris)

Sf Spiridon al Trimitundei (in Cipru)

Posted in Sfintii lui Dumnezeu on Decembrie 11, 2008 by Ionut Margin