Purtaţi-vă poverile unii altora!

Un val şi încă unul, apoi două şi încă două. Mica prinţesă abia învăţase să le numere şi asta îi făcea mare plăcere.

– Cam câte pot fi? Voi sta aici până vor veni toate la mine. La mine vin! Mi se închină. Sunt foarte frumoase. Au dantele albe, poartă scoici, melci, buchete de mărgean şi văluri de alge! Bună dimineaţa valurilor! le strigă. Sunteţi foarte frumoase! Toate sunteţi minunat de frumoase! Stau aici să vă număr pe toate!

Şi valurile veneau zglobii spre puiul de delfin, care se odihnea între două vârfuri tocite de stâncă, vechi de când Lumea, poartă a Împărăţiei Apelor.

După o vreme, micuţa se sătură de atâţia musafiri şi se hotărâ să îşi viziteze, la rândul ei, prietenii.

– Pot să cobor la stelele de mare?

Regina se întoarse spre puiul ei, zâmbindu-i. O ascultase mult timp cum povestea cu valurile şi aştepta să audă continuarea poveştilor ei. Avea atâta fantezie prinţesa, încât părea că şi soarele încetinea în dreptul ei ca să mai audă o poveste. Reginei îi plăcea tare mult să o asculte. Ar fi vrut să o mai reţină puţin, dar cu gândul la treburile pe care le avea de terminat, încuviinţă, în cele din urmă, şi prinţesa plecă în salturi mici, apoi se scufundă.

Regele se auzi încă de departe despicând luciul apei cu salturi mari. Regina se grăbi să îl întâmpine cu o plecăciune. Venirea regelui o liniştea. Se auziseră nişte zvonuri ciudate printre bancurile de peşti şi ar fi vrut să le discute cu soţul ei. Se pare că un pericol ameninţa liniştea Mării şi ea nu putea crede că de acum înainte nimic nu va mai fi cum a fost.

– Eşti obosit, desigur! îi spuse atingând cu aripioara ei fruntea neîncoronată a soţului.

– Sunt obosit, cu adevărat. Am adus veşti rele. În câteva zile va trebui să plecăm cu toţii de aici. Calcanii au şi pornit. Îndată vor pleca şi calmarii, apoi stelele de mare. Mâine vor porni bancurile de peşti mari. Noi vom pleca ultimii.

Nu a mai vrut să îl supere tocmai acum cu reproşuri. Dar dacă pericolul e atât de mare, nu înţelegea de ce nu puteau să plece toţi odată. De ce să mai aştepte ei încă o zi? Prinţesa era mică şi neobişnuită cu drumurile lungi, iar ea, stăpâna casei, avea de pregătit totul pentru plecare. Regele sigur va pleca iar de acasă şi nu va reveni curând. Toate grijile casei, ale familiei, îi rămâneau ei.

– Ai, dreptate! Ştiu că ai dreptate! Dar grijile regatului sunt toate ale mele. Am nevoie de ajutorul şi de înţelegerea ta acum!

În faţa acestei mărturisiri, urmată de o rugăminte ce părea mai curând o poruncă, regina nu a mai avut timp să se mire cât de repede îi citise soţul ei gândurile.

– Unde este delfinuţa mea?

– A coborât la stelele de mare.

– Se va întoarce repede. Nu o vor ţine la ele. Ştiu şi ele ce ne aşteaptă. O vor trimite acasă, se linişti regele, spunând toate aceste gânduri cu voce tare.

– Cu noi, ce vei face?

– Va trebui să vă pregătiţi singure. Sunt prea mulţi care trebuie ajutaţi. Voi va trebui să vă descurcaţi singure.

Regina oftă şi regele lăsă pentru o clipă o umbră să se aşeze pe faţa sa. Îi era milă de ele. O înţelegea. Dar acolo, în adânc, totul era tulbure, răvăşit şi dezordonat. Era nevoie de el să îi ajute, să îi sfătuiască şi să îi împace, adeseori.

****

Bejenia începuse.

Primii care renunţaseră să se salveze erau peştii bătrâni. Rămăseseră în urma bancurilor din cauza neputinţelor lor.

Regele se gândise că nu întâmplător îi lăsase la urmă pe cei mai mici. Tocmai pentru a nu cădea prea uşor pradă celor mari. dar, uite, că unul dintre bătrâni îi spuse:

– Trebuia să ne laşi primii. Dacă ne mâncau, măcar se folosea cineva de jertfa noastră, aşa…vom pluti o vreme şi ne vom duce zadarnic în adânc.

Regele pricepu că această înţelepciune nu poate veni decât o dată cu vârsta şi de aceea nu mai încercă să oprească exodul. Cine ştie câţi dintre ei ar fi înţeles?

– Nu mai pot! Eu renunţ! Se auzise pentru prima dată o voce timidă şi pe rege îl trecură fiori.

Dacă vor auzi şi alţii, vor renunţa pe rând. Descurajarea e un fenomen molipsitor.

Unde e spuma valurilor să îi mai înveselească? Unde sunt picurii de ploaie să cânte discret pe luciul apei? Unde sunt zâmbetele verzi ale algelor aruncate peste stânci? Buchetele sângerii de mărgean, unde-s? Nimic din ceea ce bucura de obicei poporul adâncurilor nu apărea şi regele era mai obosit şi mai trist decât ei toţi la un loc.

– Suie-te pe spatele meu, zise puiului de guvid.

Cu timpul, oboseala îi cuprinse pe rând pe mulţi, aşa încât spinarea regelui arăta ca o corabie. Salturile lui erau din ce în ce mai scurte şi mai greoaie. Spatele nu se mai arcuia în volte largi şi părea el însuşi bătrân – bătrân – bătrân.

Regina îl văzuse şi trase repede pe spatele ei două stele de mare surori, prietenele prinţesei. Ar fi fost prea mare tristeţea de a le şti despărţite.

Regele o zări şi îi mulţumi din priviri. Îi era recunoscător şi un val de căldură îi străbătu trupul ostenit, iar asta îi dădu puteri noi. Nu era singur! Asta era cel mai important! Să nu se simtă singur.

„Unde o fi prinţesa?”, se gândi şi o văzu îndată alături de el, luptând hotărâtă cu luciul apei. Niciodată nu înotase atât de mult micuţa lui. De când plecaseră, nu se plânse nici o clipă.

Spinarea reginei devenise şi ea prea plină de căluţi de mare, stele şi pui trudiţi.

– Ţi-a crescut pe spate o cruce, tati! spuse prinţesa cu tristeţe, privind felul în care se aşezaseră, cei ce-l împovărau pe tatăl ei.

– Este crucea mea!

– E o cruce mare şi grea şi te încovoaie!

– Aşa este, dar trebuie să o duc.

Prinţesa nu se mai gândi de ce trebuie să o ducă tatăl, pentru că văzu şi pe spinarea mamei pe toţi prietenii ei care se aşezaseră tot ca o cruce.

– Şi tu ai o cruce mare şi grea, mami!

– Este a mea! îi răspunse regina zâmbind, ca să îi alunge tristeţea.

Cele două steluţe de mare mici, atât de mici, încât nici nu avuseseră timp să se împrietenească, se lăsară obosite să cadă în apă. Prinţesa le adună repede şi le prinse pe spatele ei.

– Am şi eu crucea mea, tati! E o cruce mică.

– Mai poţi, micuţa mea? întrebă regele ascultându-i vocea ostenită şi gândindu-se ce ar face el dacă puiul lui ar spune că a obosit.

– Pot, tati! Pot!

scris de Gabriela T.