Arheologia s-a născut în Biserica Creştină

Prima atestare a unor lucrări de escavaţie arheologică, este legată de Sfânta Împărăteasă Elena. Ea este prima care a ordonat şi a condus sistematic prima lucrare de escavaţie arheologică cunoscută din lume. Dorinţa ei a fost să găsească Sfânta Cruce şi să descopere cât mai mult din dovezile palpabile ale prezenţei în lume a Mântuitorului Iisus Hristos. Opera acestei Sfinte Împărătese, care a schimbat istoria lumii prin influenţa (mai ales prin creşterea lui dar şi prin relaţia mama-fiu) exercitată asupra fiului ei, Împăratul Constantin, a lăsat amprenta în cele din urmă şi asupra înţelegerii palpabile a istoriei. Istoria ca şi ştiinţă are azi ca vârf de lance această ramură numită Arheologia.

Poate că acestui bun început al Arheologiei i se cuvine o continuare pe măsură!

(aceste informaţii le-am primit de la unul din directorii de săpături arheologice de la Roşia Montană)

Ştiaţi că…

Ştiaţi că în satele ardeleneşti, nu de puţine ori, trăiau ţărani călugări? Aceasta se întâmpla în perioada Principatului Transilvănean şi al ocupaţiilor habsburgice şi austro-ungare, când credinţa ortodoxă era (in)tolerată, iar mănăstirile desfinţate sau ocupate de catolici. Consătenii ştiau despre ei, că au fost plecaţi în Ţara Românească sau Moldova, şi că nu se căsătoresc. Nu ştiau de ce nu vor să se căsătorească! În rest îi vorbeau de bine, şi se uimeau de hărnicia şi dăruirea lor. Erau exemplu de credinţă şi bună vieţuire! Toţi îi iubeau! Fetele şi părinţii lor îi voiau de soţi sau gineri, dar ei îşi vedeau de lucru, se refugiau în munca la câmp şi participarea la slujbele din sat. Nu de puţine ori „încurcau” pământurile şi îl lucrau pentru alţii. Nu se deosebeau cu nimic de consăteni, doar atât că nu erau „aşezaţi la casa lor”.

Abia când mureau se descoprea pe spatele lor schima (o pânză brodată/desenată, semn al morţii pentru lume şi al votului monahal). Atunci înţelegeau toţi că au fost călugări. Preotul le făcea rânduiala de înmormântare a călugărilor.

Cu timpul ţăranii s-au obişnuit ca în mijlocul lor să trăiască monahi ascunşi, şi se bucurau să-i descopere, chiar dacă asta se întâmpla când mergeau la Domnul. Îi considerau sfinţi!